Știm toți de dilema morală care înconjoară situația unor
sectanți care refuză transfuziile pentru că acestea ar contraveni doctrinei
lor. În situații limită membri sectei au de ales între puritate doctrinară și
viață și, de multe ori, aleg calea pe care ei o denumesc a demnității. În
asemenea situații suntem aproape toți de acord că dreptul la viață excede
libertățile individuale și solicităm autorităților să intervină chiar împotriva
voinței iraționale a celui care e dispus să moară în numele sfințeniei.
La nivel planetar mulți dintre analiști sunt alarmați de
rezultatul negocierilor dintre Troika și Grecia, pe care îl consideră în
diverse feluri care mai de care mai nefrecventabile: diktat, capitulare
necondiționată, umilire, absurd etc. Ceea ce au făcut oligarhii europeni,
reprezentanți ai complexului financiar-industrial cu nucleul în Nordul
industrializat, este imoral, abject, respingător. Ce contează că au ajutat
Grecia să supraviețuiască deși oarecum împotriva voinței acesteia exprimată în
referendum?
Realitatea evidentă este, însă, mult mai tulburătoare pentru
câteva argumente dintre care cel mai important este acela că Uniunea Europeană,
mai ales uniunea monetară, face pași decisivi în direcția federalizării. În
consecință statele naționale pierd din suveranitate, pe o parte, dar pe de alta
câștigă din plusul de resurse pe care o asemenea construcție îl promite.
Dacă o asemenea evoluție este una negativă sau pozitivă este
subiect de multă incertitudine. Politicienii europeni au arătat la recentele
negocieri privind situația Greciei că federalizarea li se pare opțiunea mai
bună. Duritatea discuțiilor a arătat, pe de altă parte, că sunt înghețați de
spaimă în fața mutantului geopolitic simbolizat de un grup de actori
supranaționali care dictează elementele fundamentale de politică economică ale
unui partener care țipă că îl doare la libertate și la demnitate. Așa ceva nu a
fost încercat de nimeni până acum în istorie așa că e normală o oarecare
anxietate.
Avantajul opțiunii federalizării este că alternativa a părut
Greciei și aliaților ei și mai înfricoșătoare. Într-un acces de
responsabilitate nesperat, de ultim moment, premierul grec a cedat acceptând că
varianta unei Grecii demne dar falită nu e cea mai roză. Perspectiva de a
rămâne singuri, a pierderii suportului economic și politic al aliaților
europeni, a transformării într-un fel de Tunisie mai răcoroasă, a ajungerii la
cheremul altor actori geopolitici poate mai puțini răbdători într-o regiune
care e departe de a fi liniștită și sigură nu cred că i-a surâs. Cu bune cu
rele, Uniunea Europeană asigură stabilitate – citește pace și promisiunea
bunăstării – pentru toate statele membre. Deși poate le surâde pervers gândul
unei salvări inflaționiste nici politicienii din Italia sau Spania nu au
insistat prea mult pe o variantă de ieșire din zona Euro a Greciei. La o
reflecție mai adâncă probabil că înțepenesc de spaimă. E de subliniat, măcar în
paranteză, faptul că victoria Uniunii în fața șantajului grec i-a întărit
poziția pe plan geopolitic și a cam lăsat cu buzele umflate vecinii care se
unduiau languros la răsărit mizând pe strategia „dezbină și stăpânește”.
Federalizarea Europei e un proiect care provoacă, pe drept,
multă angoasă. Nu mă refer la isteriile care rezultă dintr-o fetișizare bizară
a suveranității naționale – subiect de psihoterapie politică care e în
responsabilitatea politicienilor și a aparatelor ideologice. Pericolul
oligarhizării deciziei europene, a pierderii naturii democratice a guvernării datorită
omnipotenței unei birocrații care devine stat în stat este însă unul acut și
solicită dezbateri urgente și la fel de serioase precum cele pe tema Greciei. Este
următoarea temă de discuție decisivă pe care dacă nu o soluționăm în favoarea
democrației ceea ce am câștigat prin renunțarea la unele puteri locale în
favoarea deciziei europene s-ar putea să
ne aducă mai multă pagubă decât beneficii.
