Ghidul alegătorului din UO

 

-->

Alegerile pentru funcția de rector al UO se apropie cu repeziciune și, fiind generos din fire, vreau să ajut lumea să nu fie luată pe nepregătite. Argumentele mele sunt: 1) liniștea de până acum a fost în mod evident cea obișnuită, de dinaintea furtunii - sper să mă înșel; 2) având în vedere candidații, mulți dintre universitari vor fi puși în fața unei opțiuni dificile – nu va candida nici Pico della Mirandola nici Albert Einstein (deși dacă ar candida vreunul dintre aceștia nu cred că ar lua mai mult de 3-5%).

Scriu acest articol nu pentru cohortele de alegători cu loialitățile deja stabilite, pe care cu greu îi mai scoți din setările lor, ci pentru majoritatea nehotărâtă, vag nemulțumită dar conservatoare în același timp căreia ar trebui să i se adreseze campania care urmează și care, dincolo de calculele simpliste, va stabili cine va fi următorul rector al Universității din Oradea. M-am gândit să compun pentru aceștia un mic îndreptar de evaluat oferta electorală, necesar în situații de incertitudine și cu miză destul de mare, cum se prefigurează a fi cea care urmează.

1. Programul. Știu, e ridicol, nu ține cont nimeni de programe, nu le respectă nimeni, nu le citește nimeni. N-ar trebui să fie așa.

Programul este modul de transmitere a unei viziuni și a unei strategii de implementare pe care candidatul trebuie să ne-o propună. Despre capacitățile unui candidat și ale echipei sale ne spun destul de multe câteva aspecte legate de program: Identifică probleme relevante? Identifică soluții fezabile, acceptabile? Se angajează pentru îndeplinirea programului? Este capabil să urmeze în mod consistent anumite principii, anumite valori? Are curajul unui punct de vedere?

Personal, prefer liderii vizionari, alții pot avea preferințe pentru abordări mai degrabă conservatoare. Ar trebui să respingem categoric însă orice ofertă neangajantă, mascată chiar și sub forma evitării ideilor și a confruntărilor de viziuni („am program, e pe site, dar hai să vorbim despre lucruri concrete bla, bla”). Cel care încearcă să țină dezbaterea la nivelul practicalităților și al descurcărelii nu doar că dă dovadă de lipsă de anvergură conceptuală dar mai ales evită responsabilitatea pe care angajarea în numele unor obiective, planuri, idei, valori sau principii o presupune. Și da, obiectivele să fie SMART, realiste dar suficient de îndrăznețe încât să merită să îi acordăm promotorului cea mai înaltă funcție din universitate.

2. Omul. Aici e simplu: studiezi CV-ul și alte documente (articole de ziar etc.) și afli dacă respectivul/respectiva are suficiente performanțe academice, profesionale și manageriale încât să simți că: 1) e capabil să ducă la bun sfârșit ceea ce promite; 2) e suficient de serios parcursul profesional încât să nu fie totul doar o păcăleală pentru funcții; 3) te poate reprezenta în relații cu alți actori cu care universitatea trebuie să aibă relații fructuoase: ministerul, celelalte universități, ARACIS, Consiliul Național al Rectorilor, autoritățile municipale și județene; presa, instituții și universități internaționale etc. Nu trebuie ignorată ținuta sau stăpânirea limbilor străine. Un plus de charismă de partea rectorului nu poate face decât bine universității.

3. Echipa. Cei care sunt alături de candidat în lupta electorală vor fi cei cu care acesta va împărți puterea iar în ceea ce îl privește pe candidat se aplică zicala „spune-mi cu cine te întovărășești…” Alegerile pe care le facem spun despre noi mult mai mult decât alte gesturi la fel cum de fiecare dată când alții ne aleg pe noi beneficiem de o caracterizare. Să nu uităm totuși că nu doar candidatul își alege colaboratorii aceștia, la rândul lor, au libertate de decizie. Judecățile de integritate și profesionalism trebuie aplicate la fel de serios pentru fiecare dintre cei care îl susțin ca și pentru candidat în sine. Pesimist fiind, aș zice că valoarea echipei este dată de valoarea celui mai slab membru al acesteia dar știu că alegătorii nu judecă așa…

Pe de altă parte, alegătorul trebuie să fie alert la orice indiciu de sectarism (i.e. sunt toți fani Steaua, toți atei, toți de stânga etc.). Stabilirea programului și a echipei pe criterii sectare e un pericol mortal pentru coeziunea universității unde singurele criterii de promovare în funcții ar trebui să fie competența managerială, performanța academică și integritatea. Echipele ar trebui să se coaguleze în jurul unor lideri și a unor viziuni despre dezvoltarea universității. Dacă ajungem să alegem rectorii pe criterii extra-academice, cum ar fi afilierea politică, religia sau etnia, am vorbit și crezut degeaba în  autonomia universitară sau în profesionalizare.

Update
Criteriul calității echipei trebuie ponderat după poziția administrativă și reputația anterioară candidatului. Incumbent-ul (actualul rector) are un avantaj, de pildă, putându-se baza pe echipa de prorectori și decani care îi alcătuiesc echipa. Tentați fiind de varianta tineretului salvator trebuie să reflectăm totuși dacă vrem să fie în poziția de rector cineva fără vreo experiență administrativă sau fără suficientă reputație încât să își poată alcătui o echipă cât de cât credibilă.  

4. Campania. O echipă profesionistă va face o campanie profesionistă: va identifica nevoile segmentelor de electorat și va încerca să vină în întâmpinarea acestora iar accentul va cădea pe comunicarea transparentă și concertată cu alegătorii. O campanie murdară (atacuri la persoană, etc. – rețeta cunoscută local sprijinită de obicei de presa de scandal) prefigurează modul în care se va desfășura și managementul odată ce alegerile vor fi trecut. Poate că strategia de genul acesta funcționează la împărțirea funcțiilor în universitate dar sigur va fi falimentară în relațiile cu celelalte părți interesate amintite deja. În plus, tacticile de genul acesta arată o înclinație spre cinism și arbitrar care nu are cum să ducă la soluții și efecte bune pentru universitate pe termen lung.

Dacă toate acestea vi se par prea complicate ca să fie aplicate nu aveți de făcut mai mult decât să evaluați candidaturile după cele 4 dimensiuni detaliate mai sus: programul, omul, echipa și campania și eventual să realizați un sistem de notare pentru fiecare dintre candidați.  Mi-e greu să propun o ierarhie care să ajute la ponderarea criteriilor prin prioritizarea lor dar mă liniștește faptul evident că dimensiunile ar trebui să fie corelate între ele. Orice nesincronizare între elementele celor 4 dimensiuni în cazul unui candidat este indiciul a ceva ciudat – gen echipă disfuncțională, candidatură neserioasă (celebri iepurași, candidați manciurieni), etc. Vi s-ar părea plauzibil ca un candidat cu o reputație profesională și morală bună etc. să apară în fața alegătorilor fără program, cu o echipă mediocră sau să practice o campanie murdară?  Nici mie.

Pe de altă parte, dacă nu sunteți de acord cu vreunul dintre punctele de mai sus probabil că toată argumentația mea nu are nici un sens: sunteți dintre aceia care nu văd nici o problemă în a face o universitate „liberală” sau „socialistă”, ortodoxă ori patriotică, oricum doar să fie „a noastră” nu „a lor”. Aceia știți foarte bine cum să vă alegeți candidatul.

An Nou Fericit!

Masterat didactic vs. modul pedagogic. False și reale probleme

Recent, reformatorii de profesie ai învățământului românesc concentrați într-o facultate din Cluj au repus pe tapet o temă inclusă în Legea 1/2011 dar amânată prin măsuri succesive de guvernele post-2012: formarea cadrelor didactice prin masterate didactice în locul actualelor DPPPD-uri din universități (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20665773-coalitia-pentru-educatie-obligativitatea-masteratului-didactic-este-vitala-pentru-profesori-mai-buni-intre-sistem.htm). Totul în numele calității învățământului românesc, deplâns în cele mai groaznice tonuri. Gândindu-mă la ce se întâmplă prin DPPPD-uri mai că îmi vine să sar în barca lui Miclea. Ceea ce mă reține este mai puțin scepticismul al lui Daniel David (http://www.romaniacurata.ro/despre-masteratul-didactic/) cât reducționismul suspect și hei-rupismul apelului modernizatorilor de la UBB.

Un sistem de învățământ de calitate este unul care reușește să scoată o performanță cât mai bună – o carieră școlară cât mai îndelungată și o poziționare socio-ocupațională cât mai satisfăcătoare, indiferent de condițiile sociale și economice ale mediului din care provine copilul. Cu alte cuvinte, un sistem performant este acela în care șansele sunt egalizate iar potențialul elevilor este valorificat la maximum. Cadrele didactice sunt o verigă esențială dar nu unică într-un asemenea mecanism. Pentru a fructifica optim înzestrarea și motivația copilului, profesorul trebuie să fie la rândul lui bine pregătit dar și dăruit muncii sale, să dea permanent senzația unei combinații bune de competență și entuziasm.

Știm bine că învățământul românesc este departe de performanțe precum cele descrise de imaginea dezirabilă de mai sus: inegalitățile de șanse în educație sunt semnificative și în creștere iar o parte din ce în ce mai importantă a generațiilor de copii sunt excluși din locurile unde se face performanța, constituind diverse fațete ale eșecului școlar. Cunoaștem, pe de altă parte, că, prin ideologia sa, învățământului românesc este preocupat obsesiv de reproducerea elitelor sociale – este evident prin acentul pe performanța scolastică în sine, care susține ierarhizarea regidă a școlilor, și prin ignorarea programatică a egalizării șanselor sociale. Pot detalia aceste teze dar nu e locul aici.

Distribuția resurselor umane și materiale în interiorul sistemului joacă un rol important în acest carusel al avantajelor și dezavantajelor. Salariile profesorilor din mediul rural sau ale celor din școlile „slabe” – diverse licee tehnologice ori școli cu concentrație mare de copii din categorii vulnerabile – sunt nemotivante comparativ cu costurile materiale, psihologice și de status ale activității în astfel de școli aflate la periferia sistemului. În timp ce în câteva colegii naționale sau clase de „elită” se concentrează „crema învățământului” majoritatea cadrelor didactice trebuie să îndure lipsa de aspirații și angajament a tuturor actorilor din majoritatea marginală a educației, începând de la părinți și terminând cu lucrătorii din minister.

A compensa aceste handicapuri care lovesc din toate părțile – regulamente care recompensează în principal participarea la olimpiade, directori mai atenți la capriciile conducerii politice decât la realizările copiilor din școală, părinți care și-au pierdut iluziile privind bunele intenții și capacități ale cadrelor didactice și elevi pentru care profesorii au șanse infime de a deveni modele – cere eroi greu de găsit printre suplinitorii sau titularii fără catedră care fug dintr-un sat în altul și navighează într-o panică permanentă între curricule, norme, obligații birocratice și suspiciuni balcanice.

Declinul învățământului românesc (dar a exista vreodată o perioadă de aur a acestuia, un trecut paradisiac pe care ne place să ni-l amintim?) a început cu siguranță în momentul în care catedrele au început să fie ocupate masiv de persoane fără vocație și fără motivație. Poate că dezastrul s-a declanșat la sfârșitul anilor 70 și în anii 80 ai secolului trecut, când cohortele imense de decreței au forțat educația comunistă să accepte numeroase compromisuri, inclusiv în selecția și pregătirea cadrelor didactice. Și dacă aceasta nu a fost de ajuns, capacul a fost pus la expansiunea învățământului superior din anii 2004-2009: universitățile au fost asaltate de persoane dornice de o diplomă de studii superioare pe care, în mod cu totul de așteptat, universitățile publice și cele de stat au fost dispuse se le ofere în condiții din ce în ce mai facile. Normal: și la privați și la publici salariile universitarilor depind de numărul de studenți. Valul a trecut dar calitatea studenților nu și-a revenit: cei buni nu mai vin la universitățile noastre sau, în orice caz, nu la facultăți relevante pentru învățământul preuniversitar: numărul absolvenților universităților din Anglia sau ale programelor de IT ori medicină din România care ajung să predea în școlile și liceele din România este asimptotic cu zero. Specializările devalorizate în perioada de expansiune vor avea  nevoie de un purgatoriu îndelungat până tinerii talentați vor reveni la ele. Iar faptul că exigența în universități este și mai scăzută chiar decât în perioada de expansiune, tot datorită dependenței de numărul de studenți, nu ajută la nimic.

Și atunci se pune întrebarea: care e miza discuției despre regimul de pregătire al cadrelor didactice – prin modul psiho-pedagogic vs masterat pedagogic? Aș zice că aceasta este aproape inexistentă, deoarece rezultatul nu poate fi în nici unul din feluri mai bun decât calitatea medie a învățământului superior. Profesorii pot contribui cu foarte puțin la îmbunătățirea sistematică și durabilă a sistemului. Pentru ca totul să se îmbunătățească trebuie studenți mai buni și profesori mai buni. Un detaliu din soluția legală a masteratului didactic este, totuși, încurajator: salariu de debutant în învățământ pentru masteranzi pe perioada studiilor, ceea ce ar stimula cererea pentru aceste poziții și, prin urmare, ar determina o creștere a calității aspiranților la un certificat didactic. Dar cine poate garanta că absolvenții masteratului vor rămâne la catedre în învățământul preuniversitar și nu vor alcătui încă un contingent de privilegiați din interiorul universităților? După un stagiu de pregătire universitară stimulat cu un venit semnificativ a pretinde titularizarea în cine știe ce post uitat printr-un liceu din țară pe un salariu doar un pic mai mare decât bursa din timpul masteratului didactic este pur și simplu o aiureală.

Mie îmi este evident că, concomitent cu reformarea formării personalului didactic trebuie făcute modificări fundamentale în finanțarea învățământului (finanțare progresivă mai accentuată, prin care resursele publice să fie mai puternic orientate către egalizarea șanselor în învățământ) dar și în selecția și salarizarea personalului didactic. Indiferent de orice altă măsură de îmbunătățire a managementului didactic, a curriculei etc. Câteva intervenții îmi par imperative pentru orice reformă cu adevărat eficientă a sistemului de învățământ: 1) finanțare semnificativ mai bună pentru școlile din mediul rural cât și pentru copiii din categorii defavorizate prin ajustări ale actualului sistem de finanțare per capita; 2) salariu diferențiat cu bonusuri substanțiale pentru cadrele care lucrează cu categorii vulnerabile și cu reduceri corespunzătoare ale normelor didactice; 3) sporirea semnificativă – un 50% în plus ar fi un început acceptabil - a salariului de bază pentru debutanții din învățământ; 4) desființarea actualului sistem de gradații de merit și înființarea unui mecanism de premiere care să recompenseze valoarea pedagogică adăugată, precum și implicarea în activități educative cu efect evident precum organizarea de activități extrașcolare și participarea la stagii de formare continuă etc.; 5) întărirea autonomiei profesionale a celor care activează în învățământ prin încurajarea funcționării critice, reflexive și creative a asociațiilor profesionale.

Lista ar putea continua cu măsuri de politică importante, printre care ar putea fi și înființarea masteratelor didactice în forma prevăzută de lege dar care, fără celelalte intervenții, precum cele enumerate mai sus, nu ar avea nici un efect.

Și da, ați înțeles, trebuie renunțat la modelul de finanțare și de recompensare simbolică regresiv practicat actualmente, în care premiile financiare și cele reputaționale se concentrează în școlile de „elită”, de olimpici, sere în care categoriile înzestrate cultural și material transmit privilegiile generațiilor viitoare.

Altfel, brusca igniție a problemei masteratului în spațiul virtual pare a fi motivată doar de tema controlului în cadrul universităților asupra banilor dedicați formării cadrelor didactice în condițiile aparent favorabile ale schimbării guvernamentale și, poate, și al alegerilor academice.