Hatos

Câteva întrebări pentru candidații pentru funcția de rector al Universității din Oradea

2012-01-31T07:13:00.005+02:00

Update

Constat că postarea mea a fost preluată de către cei de la Informatia de Vest. Menționez că nu mi s-a solicitat acordul pentru aceasta - atrag atenția pentru cei care ar putea considera că sunt de acord cu pozițiile acestei publicații față de Universitatea din Oradea sau față de conducerea ei. Întrebările mele trebuie înțelese doar în sensul unui dialog constructiv, iar din acest punct de vedere nu văd nici o problemă în nici o referere la ele.

- Problema cea mai gravă în acest moment este scăderea numărului de studenți (care se suprapune în mod nefericit cu reducerea finanțării publice pentru Universitate). Ce intenționează viitorul rector să facă în direcția creșterii atractivității programelor de studii ale universității?

- Cum vede rolul conducerii centrale a universității: administrator al spațiilor și problemelor comune ale unei federații de facultății, pe de o parte sau ca un furnizor de bunuri comune pentru facultăți integrate într-o organizație coerentă și eficientă, pe de alta?

- Când va fi înființat compartimentul de management al programelor, cunoscându-se dificultățile pe care universitatea le întâmpină în gestiunea programelor finanțate prin granturi?

- Când se va introduce un sistem viabil de înregistrare a reclamațiilor care să funcționeze la toate nivelurile?

- Care este perspectiva candidaților privind oportunitatea de înființare a unor programe educaționale alternative la cele actuale – programe în limbi străine, programe de formare profesională continuă și învățământ la distanță și frecvență redusă?

- Ce pași se doresc a fi făcuți pentru a promova excelența în cercetare – mai exact promovarea universității în categoria celor de cercetare avansată (categoria A) având în vedere că finanțarea publică depinde din ce în ce mai mult de rezultatele de cercetare?

- Cum dorește candidatul să îmbunătățească relațiile universității cu presa?

- Care va fi politica de imagine a universității având în vedere că poziția ei pe piață depinde în mare măsură de credibilitatea sa (îmi permit să opinez că aceasta a fost până acum firavă și ineficientă)?

- Care sunt planurile candidatului privind editura universității, fiind cunoscute nemulțumirile vis-à-vis de activitatea acesteia?

- Care sunt planurile pentru simplificarea administrării universității și a structurilor acesteia?

- Când vor fi accesibilizate (pentru persoanele cu dizabilitati) toate clădirile universității?

- Când va exista un spațiu elegant/decent pentru servirea mesei, primiri de oaspeți, organizarea de reuniuni științifice în Universitate?

- Când va exista un sistem integrat de gestiune a documentelor la nivel de universitate?

- Când vor fi standardizate toate formularele administrative din universitate (și făcute accesibile prin sistemul de gestiune a documentelor menționat mai sus)?

Occupy Romania

2012-01-19T10:21:00.000+02:00

Protestele din acest ianuarie 2012 fac parte din ciclul visării și trezirii prin care activiștii din România încearcă, periodic, să facă țara aidoma așteptărilor lor. Din când în când o bună parte a românilor care păstrează o fărâmă de speranță ajung să se îmbete în masă cu visul frumos al unei fraternități miraculoase care depășește toate limitele prozaice ale vieții reale și care mătură, utopic diversele chingi care ne înlănțuie în celula fatalității. Am avut un asemenea moment, bineînțeles, la Revoluție. În revenirile următoare, din ce în ce mai puținii visători s-au entuziasmat de Convenția Democratică sau de Alianța Dreptate și Adevăr. La fiecare asemenea moment de extaz colectiv, în timp ce sute de mii de oameni vegetau în reveria unei fantasme sociale, juisând la iluzia controlului prin mișcare socială, strategii real-politik-ului elaborau strategiile de capitalizare electorală – adică având ca finalitate politicul cu toate beneficiile sale – a acestor instanțe de emoție colectivizată.

După prima fantazare colectivă, Marea Beție din decembrie să-i zicem, ne-am trezit că foștii nomenclaturiști, securiști și tehnocrații regimului comunist laolaltă cu acoliții lor puseseră mâna pe mecanismele țării. Celelalte revolte s-au terminat flasc, de fiecare dată, în dezamăgirea unei fete seduse și abandonate. În tot jocul ăsta al amăgirilor, energia și cedările visătorilor au fost transformate, împotriva lor, în bogăția păturii de succes a noii elite și în mizeria și apatia din ce în ce mai vaste a majorității.

Cei care sunt în piață acum sunt aceiași români cu veleități de activism, exasperați și de data aceasta puțin dispuși să se urce în căruța vreunui vânzător de gogoși politic. Mulți dintre ei sunt votanți PDL pocăiți sau foști susținători entuziaști ai CDR sau ADA. Ei sunt o bună parte dintre cei care la următoarele alegeri s-ar fi abținut în mod hotărât de la vot asimilând absența cu protestul sau chiar cu negarea. Lor li s-ar fi adresat Alba ca Zăpada lui Lăzăroiu, dacă ar fi avut curajul să-și însușească sloganul principal: Jos Băsescu. Utopia comunitariană este aparentă în sloganuri duioase de genul „vreau să fim prieteni” sau „România își așteaptă copiii acasă” etc. Noii revoltați, din care îi eliminăm pe cei trimiși de partide sau cei cărora li s-au promis șpăgile uzuale în aceste situații (ceea ce explică, parțial, prezența lumpenilor într-o mișcare tipică clasei mijlocii) par a fi, prin urmare, omologii autohtoni ai indignaților din Spania sau ai mișcărilor de tip Occupy din lumea occidentală.

Răzmerița timidă din ultimele zile este și nu este politică. Ea este politică în măsura în care are un proiect de asemenea natură – e drept destul de simplist – acela de a forța plecarea de la putere a actualilor guvernanți. Este apolitică în măsura în care evită să fie asociată vreunei structuri politice care face parte din actualul establishment politic – alcătuit în principal din partidele parlamentare sau cele care au șanse să intre în parlament. Mai mult, programul și compoziția manifestanților din București sau de aiurea (nu includ aici reuniunile sordide de câte 50-100 de liberali sau pesediști cu neveste și prieteni de prin unele târguri) semnalează evoluții importante în cultura și instrumentarul protestului politic de la noi. Apolitismul menționat califică revolta izbucnită ca reacție la nedreptatea suferită de Raed Arafat – un avatar al tuturor nedreptăților pe care românii trebuie să le suporte în proporia țară, ca o nouă mișcare socială. Ea introduce România în lumea bună a societăților în care moduri noi de a face politică protestatară și de contestare a întregului eșafodaj politico-instituțional construit prin dihotomia anti-comuniști vs post-comuniști construit în ultimii 22 de ani.

Pericolul ascuns în toată această mișcare cu iz anarhic este nostalgia apăsătoare care răzbate din toate mesajele protestatarilor. Revoltații noștri nu propun, decât șovăielnic, un proiect de societate și solicită direct și vocal restaurația unei stări anterioare (învățământ, sănătate, asigurări sociale etc.). Se sugerează aici că toate lumile posibile au fost încercate și consumate, ori că unele dintre acestea nu merită lupta, iar singurul proiect mobilizator este cel al întoarcerii la o lume distrusă de actuala elită socială și politică. Să recunoaștem, este un deznodământ trist pentru o țară în care activiștii civici au revendicat gălăgios, mulți ani, despărțirea de trecut.

Pe de altă parte, este destul de clar de acum de ce s-au bâlbâit reprezentanții establishmentului în raport cu recenta mini-revoltă: nu au știut cu cine au de-a face, cu cine să discute și despre ce. Flegmele luate de diverși politicieni care au îndrăznit să coboare alături de protestatari i-au lămurit destul de repede de lipsa de disponibilitate a nemulțumiților din stradă de a se lăsa reprezentați de vreo organizație politică. Pe de altă parte, va fi nevoie de o mare flexibilitate a opoziției pentru a îndesa în sacul cu voturi ceva de pe urma mâniei organizate de pe urma unor evenimente la care nu a participat aproape deloc, practicând o sfială de fată mare. Dacă USL continuă să gafeze confundând mișcarea indignaților cu vreo rețea sindicală sau un ONG achiziționat la bursa de funcții politice viitoare probabil că rata de participare la viitoarele alegeri va înregistra doar mobilizarea activului de partid iar distanța dintre regim și cetățeni se va adânci ducând la sporirea nemulțumirii populare față de actuala organizare a vieții politice.

Nu sunt prea optimist în ceea ce privește perspectivele mișcării. Ar avea nevoie de un vehicul politic sau măcar un erou în jurul căruia să se coaguleze o formă organizată de participare politică. Arafat s-a repliat discret, aratând că dorește să-și consume energia altfel. Pe de altă parte, orice încercare a vreunui partid de a se asocia mișcării o va distruge ca pe un castel de cărți de joc.

Voi recapitula pe scurt ideile acestui scurt eseu care ne devoalează faptul că avem atât motive de bucurie cât și de mâhnire prilejuite de protestele din ultimele zile.

Prima veste bună din ultimele zile este că în România există resurse de activism civic și societate civilă dincolo de organizațiile non-guvernamentale întreținute din finanțări externe. Mediul ONG are ceva de învățat din această situație. O altă știre îmbucurătoare este că nemulțumirea populației față de funcționarea sistemului politic din România a căpătat o exprimare manifestă și clară. Mai puțin fericită mi se pare, pe de o parte, imposibilitatea organizării acestor manifestări într-o organizație care să participe la competiția politică legală. Nici lipsa unui proiect de societatea din partea manifestanților, care constituie un agregat de revendicări revizioniste nu mi se pare foarte încurajatoare. Timpul ne va arăta dacă aceste proteste au fost doar un avertisment sau vor fi capabile să crească într-un fel sau altul la dimensiunea ideologică și organizațională a unei mișcări politice semnificative.

Adrian Hatos

Musuroiul

2011-07-31T08:44:00.000+03:00

Flash

2011-04-19T09:46:00.000+03:00

Cum au crescut preţurile alimentelor între trimestrul 1 din 2010 şi trimestrul 1 din 2011

Alimentul	Creştere 2010-2011
Porumb	74%
Grâu	69%
Ulei de palmier	55%
Păstaie de soia	36%
Carne de vită	30%
Orez	-2%

Ratingul SUA a fost revizuit, pentru prima dată în istorie, de la AAA stabil la negativ

Preluat din Gandul: http://www.gandul.info/news/presedintele-bancii-mondiale-suntem-la-un-pas-de-o-criza-mondiala-plus-cum-reactioneaza-sua-la-revizuirea-negativa-a-ratingului-8169395

Incercuiti

2011-04-02T20:29:00.000+03:00

Micul Cupidon

2011-04-02T20:19:00.000+03:00

VIDEO Mozilla a lansat Firefox 4 - IT - HotNews.ro

2011-03-23T22:19:00.000+02:00

VIDEO Mozilla a lansat Firefox 4 - IT - HotNews.ro

Starea educatiei la romani

2011-03-05T13:12:00.002+02:00

Din

An Index of Child Well-Being in Europe (2009)

Jonathan Bradshaw & Dominic Richardson, Child Ind Res (2009) 2:319–351

Indicele este compus din urmatorii indicatori (p.334):

Attainment—PISA reading, maths and science scores;

- Participation—post 15 staying on rates and pre-primary enrolments rates;

Outcomes—NEET rates, per cent of younger people not in education or

employment

Biblioteca Universitatii, 4 martie, ora 4 pm.

2011-03-04T10:01:00.001+02:00

Cu parerea la teveu

2011-02-20T18:48:00.000+02:00

Are cu ce! (text reciclat)

2011-01-22T17:53:00.002+02:00

Vânătoarea face parte din tradiția poporului român, ar fi spus magnatul care își ascunde fața după mustăți de pirat și ochelari de proxenet. Nu știu de unde o fi scos tradiția asta. Amintirile mele de literatura populară tind să zică ba. În general oamenii pe aici par a fi fost foarte ocupați cu alte lucruri: cei trei oieri ancestrali aveau intrigile lor care le luau tot timpul, Meșterul Manole zidea tot ce apuca iar haiducii vânau boieri, că se pare erau destui.

Discuțiile jurnalistice despre semnificația măcelului de la Balc scriu volute în jurul subiectului din prea mult respect pentru putere și bogăție. Încercările unora sau altora de a psihanaliza sau de a găsi valențe antropologice abisale în acest așa-zis ”eveniment” sunt la fel de jalnice precum umilința așteptării lor de-o zi la poarta proprietății. By the way, a fost, din partea jurnaliștilor, un șantaj evident în care capacitatea de a îndura jegul a fost semnalul resurselor de negociere: nu ne primești la chiolhan, scriem rău de tine conașule! Și cum nu i-a primit, anul acesta au scris de rău. La anul , poate, le va da câte o fleică și câte o exclusivitate la toți și vor redescoperi filantropia și farmecul marelui om.

Spus simplu, Țiriac organizează distracția anuală de la Balc pentru că poate și mai ales pentru a arăta că poate. Sunt câteva lucruri pe care el le semnalează cu ajutorul larg al presei-hienă: că are foarte mulți bani (ce noutate!), că are mulți prieteni cu foarte mulți bani în alaiul lui și că i se rupe de părerea târgului și, în general, de orice. A ”consumat” la marele eveniment nu numai viețile lighioanelor crescute pentru sacrificiu dar și sute de localnici angajați să le mâne în bătaia puștii și câteva zeci de amici cu bani. Pe unii dintre aceștia era chiar să îi devoreze fizic într-un stupid accident de avion care a produs palpitații la numeroși ziariști. Ba și-a permis chiar să își riște rezervele de respectabilitate ignorând liota de ziariști care salivau la intrare cu gândul la vreo friptură. Un tupeu ca acesta nu poate decât să atragă admirația contemporanilor!

Hecatomba mistreților de la Balc nu e cu nimic mai mult decât poșeta de mii de euro a vreunei țoape mondene sau Ferarriul vreunui cocalar. Doar că totul se întâmplă la alte dimensiuni și cu alte efecte de imagine. Vânătoarea a fost o formă de consum ostentativ din cele mai vechi timpuri iar capacitatea ei de a marca statusul celui care îl practică și diferența față de plebei este garantată tocmai prin respectul ancestral pentru vânător. Dacă mai pui în oală și statura de personalitate semi-mitologică, de practicant „exponențial” (oare cine a inventat expresia asta idioată?) al unui sport aristocratic, de self-made man în exilul crud, de familist paradoxal (nu are soție, e drept, dar se luptă cu balaurii pentru a spăla onoarea prințului său) și de Făt Frumos ales, temporar, al Cosânzenei, înțelegem de ce lumea găsește circumstanțe atenuante în cazul Țiriac.

Fostul jucător de tenis nu e un fițos oarecare ci un reprezentant al adevăratei elite, un boier ce mai! Iar de modele și de aristocrați, știe toată lumea, avem mare nevoie! Ca să știm ce să facem și care ne este locul, că prea ni s-a urcat la cap democrația asta.

Pentru un sistem de învățământ echitabil

2011-01-19T16:17:00.000+02:00

Răspunzând provocării lui Gabriel Bădescu, aș începe prin a remarca faptul că performanța în educația românească nu mai este de ceva vreme o temă insolită. În mod oarecum neașteptat, diagnosticele negative au fost însușite de mulți dintre actorii din învățământ. Opinia publică manifestă o inerție mai mare vis-à-vis de această temă, dar e de așteptat ca încrederea în educația din România să scadă destul de rapid în viitor având în vedere cvasiunanimitatea evaluărilor publice negative.

Eforturi de evaluare a crizei au fost întreprinse, de altfel, la cel mai înalt nivel. Comisia „Miclea” asubliniat de o manieră categorică problemele învățământului românesc și, cu toate reținerile politice, aproape toți actorii acceptă diagnosticele sumbre din respectivul raport. Mult mai interesant este faptul că, în ciuda acceptării urgenței situației și a panicii din toate zonele organizate ale învățământului, nu se întrezărește nici o îmbunătățire a situației. Se pare că învățământul românesc este pilotat din cu totul alt loc decât din locația administratorilor săi. Mai mult, aceștia nu par a conștientiza faptul că au pierdut demult controlul și joacă în continuare teatrul a tot felul de reforme în care dacă nu ar exista mize foarte prozaice totul ar fi de domeniul absurdului.

Restul aici.

2011-01-15T11:04:00.000+02:00

Discutie cu aprigii cetateni din Fagetu (jud. Salaj)

La Viata satului!

2011-01-15T08:13:00.001+02:00

Vorbesc despre cat este de greu de organizat o actiune colectiva, in contextul unei discutii laudative despre un GAL (Grup de Actiune Locala) din Bihor. Amintesc despre importanta liderilor si a angajamentului acestora fata de colectivitate, ai carei membri le vor intoarce seriozitatea prin sustinere si participare. Apoi le zic de sondaj si de prioritatile regiunii. Primarul din Osorhei vorbeste dupa mine exact pe dos: pentru mine inseamna ca agenda cetatenilor nu este cea care a reiesit din sondaj ci ce decide primarul ca trebuie si poate fi facut.

La Multi Ani!

2010-12-28T16:33:00.001+02:00

Gala voluntariatului la FSSU - 8 decembrie

2010-12-09T09:53:00.001+02:00

2010-12-05T20:45:00.000+02:00

Bunicii mei, in Valeni. Odihneasca-se in pace!

Lectură cu forța

2010-11-26T09:10:00.001+02:00

Intriga

În ciuda avizelor favorabile primite din partea Inspectoratului Școlar Județean și a Ministerului Educației, redactorii săptămânalului Bihoreanul au decis să conteste studiul de „Evaluare sociologică a oportunității înființării unei școli cu toate clasele cu predare în limba maghiară în Salonta" realizat de mine la începutul lunii octombrie. Articolul „Despărțire cu forța" din numărul 521 (22-28 noiembrie 2010) al săptămânalului Bihoreanul, semnat de dl. Dan Simai, este un atac nedrept și incorect din punct de vedere jurnalistic îndreptat împotriva reputației mele profesionale dar și împotriva climatului de conviețuire interetnică din municipiul Salonta.

Voi arăta în cele ce urmează faptul că articolul incriminat prezintă caricatural conținutul raportului, efect obținut prin utilizarea abuzivă a informațiilor cuprinse în raport. În articol, pe lângă tratarea superficială din punct de vedere metodologic a rezultatelor, se practică în mod sistematic exagerarea și se trece cu vederea diferența, subliniată neîncetat în raportul meu, dintre enunțurile subiecților mei și propriile mele concluzii. Mai mult, se ignoră deosebirea dintre o investigație psihosociologică și una jurnalistică sau polițienească, insinuându-se că nu aș avea dreptul să fac trimitere la situații de victimizare, invocate de către subiecții discuțiilor de grup, în absența unor reclamații sau altor dovezi publice. Pot să trec cu vederea malițiile ieftine la adresa mea sau chiar miștocăreala de ziar de scandal cu care sunt tratat în rândurile articolului.

Trebuie să subliniez, de la început, faptul că studiul pe care l-am elaborat se oprește la concluzii, fără a face recomandări, obiectivul lui fiind acela de a evalua impactul situației actuale și acceptabilitatea propunerii înființării unei școli în care toate clasele să fie cu predare în limba maghiară. În al doilea rând, este inacceptabilă presupoziția că aș fi demarat investigația având concluziile gata elaborate sau, mai rău, dictate din afară. Cercetarea a fost realizată la comandă, este perfect adevărat – așa se întâmplă cu majoritatea cercetărilor – dar am respectat normele metodologice și etice ale meseriei iar concluziile sunt strict posterioare investigației. Pentru a susține temeinicia concluziilor din raport sunt gata să îi supun conținutul evaluării oricărui corp de profesioniști în domeniu. Pe de altă parte, trebuie reținut faptul că decizia de a înființa o școală este în primul rând o decizie de politică publică iar responsabilitatea aparține celor care au capacitatea de a o lua – judecând alternativele - și de a aloca resurse pentru așa ceva.

Arta de a nu citi un studiu statistic

În articol scrie la început chiar faptul că: „Studiul universitarului ponește de la ideea că elevii maghiari care învață într-o școală mixtă, chiar și la secția maghiară iau note mai mici decât românii". De fapt o asemenea afirmație nu este o premisă a studiului, cum se sugerează ci ar putea fi, în mod logic, doar o concluzie bazată pe compararea prin analiză statistică multivariată a rezultatelor la învățătură ale celor peste 3700 de elevi de clasa a 8-a din Bihor intervievați într-o cercetare din 2008. Evident că, în studiu, rezultatele sunt mult mai nuanțate:

1. Elevii de etnie maghiară au rezultate mai slabe decât majoritatea indiferent dacă învaţă în limba maghiară sau în limba română. Această diferență este, însă, redusă ca semnificație statistică.

2. Dezavantajul elevilor maghiari care învaţă în limba maghiară este aparent doar în situaţia în care învaţă în şcoli cu predare în mai multe limbi. Dacă elevii maghiari învaţă în școli cu predare doar în limba maghiară rezultatele lor sunt comparabile cu ale celorlalţi copii (români în școli românești sau mixte).

3. Dezavantajul este mai puternic în cazul elevilor maghiari care învață în limba maghiară în școli mixte decât în cazul elevilor maghiari care învață în limba română.

Având în vedere mărimea eșantionului și metodologia folosită pentru modelarea variației rezultatelor școlare cred că pot să îmi susțin concluziile. În cazul în care cineva dorește să le conteste, este liber să o facă folosind argumente teoretice și metodologice. Pot chiar eu să enumăr mai multe limite ale studiului meu dacă mi se solicită, admițând că rezultatele științei sunt arareori finale și infailibile. Acest gen de contraargumentație nu se regăsește, însă, în articolul din Bihoreanul.

La finalul paragrafului dedicat desființării acestei părți din raport Dan Simai concluzionează: „Dar, cum el însuși constată că diferența dintre mediile claselor române și maghiare e prea mică pentru a avea relevanță științifică, autorul apelează în final la argumentul violenței: maghiarii sunt abuzați în școală!" Probabil că autorul articolului nu a citit cu atenție raportul, altfel ar fi observat faptul că mediile claselor nu fac obiectul principal al pasajului incriminat. Cu toate acestea o asemenea comparație este realizată în studiu iar ea reflectă un dezavantaj important, din punct de vedere statistic, al elevilor maghiari în comparație cu cei de etnie română. Necesitatea de a evalua în condiții de control aceste diferențe, știindu-se că deosebirile simple dintre medii pot masca alte diferențe importante pentru determinarea rezultatelor școlare (de pildă clasele maghiare și române pot avea compoziții specifice din punctul de vedere al statusului socio-economic al părinților, ceea ce ar putea explica asemenea diferențe) am hotărât să modelez variația rezultatelor la învățătură folosind tehnici statistice relativ sofisticate care produc rezultate de o mare robustețe.

Nicăieri nu am insinuat măcar, însă, că rezultatele obținute nu ar avea „relevanță științifică". Dacă ar fi fost așa nici nu le-aș fi introdus în raport. În plus, continuarea studiului prin prezentarea materialului calitativ și a celui rezultat din sondajul de opinie nu reprezintă în nici un fel de „final" sau argument final ci doar desfășurarea logică a materialului, potrivit obiectivelor și activităților de cercetare desfășurate.

Interpretare liberă, prea liberă

Foarte grav este că autorul articolului folosește cu o mare libertate, pe care nu știu dacă deontologia profesiei sale i-o permite, diferite pasaje din raport pe care le remontează după bunul plac pentru a-și susține ideea principală, anume aceea că raportul meu ar solicita separarea școlilor, deoarece elevii maghiari sunt agresați de către cei români. În acest sens, articolul din Bihoreanul ignoră cu bună-știință și în mod sistematic lipsa de identitate dintre concluziile mele și opiniile exprimate de participanții la discuțiile de grup.

Să luăm, de pildă, pasajul introductiv al articolului din Bihoreanul, cel care pregătește cititorul pentru ceea ce urmează:

„Bozgorii sunt împiedicați să urce în școală pe scara principală, ca toată lumea, nu au voie pe terenul de sport și iau palme peste cap de la românii majoritari pe motiv că sunt unguri proști."

Acest text nu apare nicăieri ca atare în textul raportului ci este un colaj liber din citatele, din povestirile produse de elevii și părinții participanți la interviurile de grup, cu intenția evidentă de a produce maximum efect emoțional prin utilizarea unui limbaj de o violență extremă.

De același registru abuziv-interpretativ ține și paragraful din Bihoreanul în care se scrie că:

"…studiu controversat, conform căruia elevii români, maneliști, bătăuși și needucați îi umilesc și îi agresează pe colegii maghiari, chiar sub ochii profesorilor."

Redactorul Bihoreanului a făcut o compilație foarte liberă din câteva citate cuprinzând istorisirile elevilor care, în mod aparent surprinzător, au fost mult mai reținute decât observațiile jurnalistului. Inserez aici doar povestirea referitoare la problematica muzicii, pornind de la care dl. Simai concluzionează că eu i-aș fi făcut pe toți elevii români maneliști:

(1) Este o sală a consiliului elevilor de unde se pune muzică în pauză. Directorul școlii este român. Directorul a dat cheia la elevii români care dau muzica doar pe placul elevilor români, de pildă manele. Din cauza asta s-au făcut plângeri și s-a hotărât că nu se mai difuzează manele. Și nici rock [stil muzical care se presupune că este mai pe placul elevilor maghiari]

Mai încolo, se spune în articolul din Bihoreanul că: „Hatos susține că….profesorii maghiari sunt mai exigenți și dau note mai mici".

În realitate, textul din raport care se referă la acest aspect sună așa:

Astfel, profesorii maghiari sunt văzuți de către subiecții din interviurile de grup ca fiind mai corecți, indiferent de etnia elevilor, dar în general stricți, în timp ce profesorii români ar fi mai indulgenți. Aceasta duce la un dezavantaj în obținerea de rezultate școlare pozitive de către elevii de etnie maghiară, aceștia având note mai mici decât elevii români, ceea ce îi defavorizează în situațiile de selecție în care mediile la învățătură constituie criteriu de evaluare. Această apreciere diferențiată a echității docimologice a profesorilor, în funcție de etnie, pare a fi un mit destul de răspândit în rândul populației de etnie maghiară investigată.

În contradicție cu această teorie generală, părinții din grupul de interviu amintesc cu plăcere despre profesorul de limba română de la Liceul Arany Janos, a cărui atitudine severă o apreciază pozitiv din prisma rezultatelor în final pozitive pe care copiii lor le-au obținut la examenul de capacitate.

Mai încolo, redactorul repetă acest abuz scriind: „Un alt argument pentru segregare este faptul că deși școala se numește Arany Janos…maghiarii sunt deranjați de amplasarea la palierul dintre cele două etaje a bustului poetului Mihai Eminescu." Nu zice nicăieri în raport că aceasta ar fi un argument pentru separare. Este doar una dintre nemulțumirile exprimate, de către unul dintre participanții la interviul de grup, tratat ca atare în raport.

De altfel, exagerarea de acest fel este unul din instrumentele argumentative ale articolului din Bihoreanul. Astfel, deși chiar elevii participanți la grupul de discuție au remarcat faptul că multe dintre probleme au fost rezolvate recent de către conducerea liceului, lucru care reiese în mod clar din textul raportului – de pildă cea a muzicii difuzate în pauze sau cea a codificării claselor – autorul articolului ignoră și aceste elemente de echilibru din textul raportului și deschide calea unor discuții inoportune.

Iată ce zice redactorul „Bihoreanului" despre tratarea experiențelor reieșite prin discuțiile de grup: „Practic, toate amintirile maghiarilor despre școala mixtă sunt umilitoare și dureroase, singurul avantaj fiind că învață mai ușor limba română".

Autorul se face că nu vede partea din raport care trece în revistă amintirile pozitive pe care participanții la grupurile de interviu le-au depănat și care au fost menționate ca atare în raportul cercetării. Iată paragraful respectiv din raport:

Elevii maghiari amintesc de faptul că au interacțiuni pozitive cu românii: au prieteni din această etnie sau participă la activități comune reușite cu aceștia.

Elevi

(8) La concursuri elevii români sunt întotdeauna gata să sară în ajutor (nu sunt colegii din școală neapărat)

(7) Am de ceva timp o prietenă româncă. Acum am și note mai bune la limba română.

(5) Am jucat baschet cu elevi români foarte bine. Sunt foarte buni colegi de echipă. Altfel nu mă prea amestec cu românii.

Părinți

(1)Copilul meu a venit mulțumit acasă că se înțelege bine cu colegii români.

Un exemplu relevant de relație pozitivă este cel al unui profesor de limba română din Oradea care a fost singurul profesor pe care elevii din clasa unuia dintre părinții din grupul de discuție au vrut să-l viziteze.

(2)Ai mei, la sfârșitul clasei a 8-a doar cu profesorul de limba română de la Oradea au vrut să se întâlnească.

Despre victimizare în școală: a fost sau nu a fost?

În ceea ce privește tema generală a victimizării în școală și cea, mai specifică, a victimizării cu substrat etnic, trebuie să subliniez că existența acesteia nu poate fi negată iar ignorarea ei sau, mai rău, negarea existenței fenomenului, nu ajută cu nimic la îmbunătățirea climatului din nici o școală. Oricum, ar fi reprezentat o gravă încălcare a normelor metodologice specifice cercetării și chiar și a obligațiilor etice – prin reprezentarea deformată a vocilor subiecților mei – să trec cu vederea ipostazele de victimizare pe care elevii și părinții mi le-au dezvăluit. Absența problematicii victimizării într-o discuție despre atmosfera din școală ar fi fost chiar neprofesionistă având în vedere premise cu care orice cunoscător al domeniului ar fi de acord.

Astfel, violența în școală este un fenomen universal iar incidența sa sporește către finalul gimnaziului. Cele mai frecvente situații de violență școlară implică elevi aflați în diferite situații de inferioritate (fizică sau socială) confruntați cu elevi turbulenți care își susțin poziția în fața grupului propriu prin acte de bravură îndreptate împotriva unora mai slabi. Elevii aflați în minoritate ajung adeseori să fie victime ale unor astfel de situații nu numai în România dar peste tot în lume. Este important de notat faptul că, potrivit studiilor comparative internaționale dedicate violenței școlare România se numără, din păcate, printre țările cu o incidență foarte ridicată ale acestui fenomen.

În ceea ce privește lipsa reclamațiilor față de eventuale situații de victimizare aș sublinia faptul că violențele la care face referire raportul – menționate de către elevii din grupul de interviu – nu constituie cazuri excepționale de violență extremă ci exemple de violență „cotidiană", mai ales relațională, care ajung foarte rar să fie raportate. Ele fac parte din țesătura fină a experiențelor cotidiene ale elevilor, cu care aceștia de cele mai multe ori se resemnează ca parte naturală a vieții de adolescent.

Practic, nu există școală în România care să se poată lăuda cu absența fenomenului, nedorit, de victimizare iar acolo unde avem diferențe categorice de putere, datorită apartenenței la categorii minoritare din punct de vedere etnic este de așteptat ca violența – relațională, verbală și chiar fizică – să capete și o coloratură etnică.

Tratamentul de bună-credință al pasajelor referitoare la experiențele neplăcute ale elevilor maghiari din Liceul Arany Janos ar fi trebuit să pornească de la metodologia folosită și de la statutul atribuit de autorul raportului acestor date. Studiul prin interviu de grup nu este realizat, îndeobște, pentru a obține o descriere reprezentativă statistic a situației, cum mi se reproșează că nu aș fi făcut, ci pentru a produce o colecție de păreri și istorisiri relevante pentru un anumit subiect. În cazul studiului meu, ținta a fost descrierea relațiilor interetnice din școală, așa cum sunt ele văzute de elevi maghiari și de părinți ai acestora. Nu pot avea pretenția nici de exhaustivitate nici de reprezentativitate iar astfel de deziderate nu s-ar fi realizat nici cu mai multe grupuri. Discuțiile cu grupuri de elevi sau părinți români nu ar fi schimbat cu nimic concluziile relative la experiențele elevilor maghiari aflați în situație de minoritate. Din interviurile realizate a reieșit că în școala din Salonta, unii elevi de etnie maghiară au trecut și trec, din cauza apartenenței etnice, prin situații neplăcute pe care ei le atribuie statutului lor etnic. Înregistrarea audio a discuțiilor de grup poate proba oricând rezultatele analizei și mai ales poate infirma ceea ce se sugerează în articolul Bihoreanului, anume că aceste concluzii ar fi fost măsluite de mine la comanda cine știe cui.

Din fericire, nici elevii, nici părinții și nici eu nu am făcut din victimizare tema principală a studiului. Din 9 concluzii una se referă la această problemă iar din 46 de pagini ale raportului am dedicat victimizării doar una, la fel și relațiilor de putere dezechilibrate din școală. Acestei socoteli putem să-i mai adăugăm încă o pagină dedicată modurilor în care interlocutorii mei au explicat relațiile cu majoritatea cât și strategiilor prin care elevii maghiari „negociază" relațiile cu românii din școală. În raport a încăput și descrierea experiențelor interetnice pozitive, fie cu elevii fie cu profesorii, foarte apreciați de altfel de către participanții la discuțiile de grup.

În loc de încheiere

Din păcate, pretenția autorului articolului din Bihoreanul de a face un bine sau justiție prin articolul incriminat este ipocrită. Limbajul și conținutul articolului incită în mod evident la violență, având consecința firească de a induce un climat de neîncredere și tensiune între elevii români și maghiari de la Liceul Arany Janos din Salonta. Modul în care conducerea școlii Arany Janos și redacția Bihoreanului au hotărât să reacționeze la raportul meu nu e în nici un caz de natură să calmeze spiritele. Dimpotrivă, s-ar putea presupune că cineva pescuiește în ape tulburi în acest caz. Sondajul de opinie realizat pe un eșantion aleatoriu reprezentativ de 300 de adulți din municipiu indică o stare de toleranță etnică, semnalată și de majoritatea românească care a acceptat înființarea școlii românești. Probabil că acest rezultat, trecut și el, evident, cu vederea de redactorul Bihoreanului, a deranjat pe mulți. Realitatea e complexă, ar zice un clasic, și adevărul sau sinceritatea ajung întotdeauna să deranjeze pe unii, ba chiar să umble cu capul spart.

Recunosc faptul că investigatea realității sociale este, adeseori, o întreprindere riscantă. Sociologii și alții asemenea lor se văd în roluri de Casandre, urâte de cei mulți sau de cei puternici, pentru că le arată o altă față a realității decât cea pe care ar dori să o vadă. Este costul pe care îl plătim pentru că ne punem de partea adevărului științific, susținut cu rigoarea metodei, împotriva confortabilei adeziuni la normă, la corectitudinea politică sau la „bunul simț" vulgar. Ca și majoritatea colegilor mei, nu aștept admirație, nici măcar cine știe ce recunoaștere publică, ci doar minima decență de a îmi fi judecate corect rezultate.

În ceea ce mă privește sunt gata să port orice discuție civilizată, dacă se poate profesionistă, despre premisele, datele sau rezultatele studiului elaborat la cererea Primăriei din Salonta.

Adrian Hatos

Alerta

2010-11-23T15:02:00.002+02:00

Update: reactia e cea mai de sus. Romanul fluviu il pastrez pentru opera de senectute.

In curand, o reactie la jegul care s-a intins pe mii de caractere in Bihoreanul.

A Good Start - lansare la Ramada

2010-11-11T13:24:00.000+02:00

Decernare HC Isarescu

2010-11-11T11:26:00.000+02:00

Saw

2010-11-07T08:45:00.004+02:00

Sâmbătă seara oamenii se distrează. De multe ori se trezesc a doua zi cu regrete. La fel am pățit și eu: sâmbătă seara am fost la Multiplex să văd Saw 6 (sau 7?). Nu mă întrebați cum am ajuns acolo.

Pentru început, doi băieți frumoși, din genul celor care mor repede în filmele de groază cu adolescenți, se trezesc într-un fel de skanderbeg mortal și moral, în care fiecare trebuie să împingă o țirculă către celălalt pentru a nu fi tăiat la rândul lui. Aflăm imediat că cei doi sunt șogori și că au de ales între viața lor și cea a femeii care îi înșela pe amândoi, suspendată deasupra lor, cu un ferăstrău circular în funcțiune sub ea. Problema morală este rezolvată rapid, cei doi decid să o pedepsească pe târfuliță, salvându-și astfel pielea. În câteva secunde iubita lor e despicată în zona abdomenului într-o explozie de mațe și sânge.

De aici, și din restul filmului, am înțeles că filmul horror din categoria Saw este doar o specie mai puțin obscenă, aparent, a celui porno. Dacă la porno vezi doar orificiile către viscere, aici ai ocazia să le contempli în cele mai profanatoare ipostaze. Finalurile sunt similare în ambele cazuri: dureroase, lichide, gălăgioase.

Destul de repede își dă seama spectatorul ce i se oferă: scene sadice succesive între care sunt intercalate momente dintr-o poveste polițistă plată, făcute special pentru a-l pregăti fiziologic pe privitor pentru următorul episod de sfârtecări sau dezmembrări. Tehnica de montaj este, prin urmare, una care se regăsește la filmele pornografice cele mai banale. Chiar superficialitatea intrigii, comparată cu complexitatea tehnicilor de asomare și tranșare umană ne sugerează în ce direcție a mers efortul scenaristului. Personajul negativ este un mastermind care, dacă nu ar fi bolnav mintal, ar fi fost un excelent inginer. La fiecare moment anatomic al filmului ni se oferă alte soluții de aparate de omorât cu declanșare contracronometru. Această cursă a creativității asasine devine însă, pentru publicul nepasionat, din care fac și eu parte, rapid plicticoasă.

La final, după scenele de sacrificare a soțiilor – una prăjită, cealaltă cu oasele capului rupte de un aparat cu cronomentru care nu merita efortul (orice rangă ar fi rezolvat problema) și deznodământul așa-zis surprinzător (ce mai poate surprinde după ce ai contemplat vreo 30 de feluri de a omorî un om) nu mi s-a părut că lumea a plecat șocată sau extaziată dar nici măcar îngrețoșată ci mai mult plictisită.

Câteva considerații generale despre film.

Mie mi se pare însă că, încercând să acopere cât mai multe gusturi și preferințe, producătorii ratează, în cele din urmă, obiectivul unui film de groază: acela de a îngrozi. Amalgamul de teme morale și polițienești care se suprapune cu povestioarele sângeroase îi oferă spectatorului un pretext de reîncadrare a spectacolului în alt gen decât cel evident. Spaima de a vedea moartea sau suferința extremă este deranjată de discursul etic sau de intriga de film cu polițiști corupți. Pentru ce atâtea instalații infernale dacă tot ceea ce dorea eroul negativ este să scape de urmăritori?

Pe de altă parte, producătorii au făcut exces de scene din episoadele anterioare. E apreciabil că au subliniat că desfășurarea din film e produs inevitabil al evenimentelor anterioare dar dezolant că au economisit bani în acest mod.

În fine, filmul este 3D dar asta nu îl ajută cu nimic. Nu pentru că nu ar fi avut potențial tehnica ci pentru că este destul de clar că elementele 3D au fost adăugate filmului în ultimul moment doar pentru a atrage mai mulți spectatori. Mare parte din film este 2D iar fazele tridimensionale au fost alese pe considerente numai de producători înțelese.

Verdict: demult nu am mai folosit atât de aiurea 25 de lei.

Gastroblog: pizzeria David's

2010-10-22T21:22:00.001+03:00

A început prin situația că cineva de mare respectabilitate ne-a laudat-o: aia e Pizzeria! Am testat home-delivery-ul si am fost mai degraba multumiti. Pizza delicioasă, păcat că cele 30 de minute promise la telefon au fost mai mult de 45 și că, pe lângă felul principal, nu ni s-a oferit nici un sos. Defecte minore! am zis. Așa că de-abia am avut răbdare să vizităm locul, împreună cu toată gașca. M-am așteptat, având în vedere reclama pe care am suportat-o, să fie un loc înțesat de lume și corespunzător pizzeriilor cu staif din oraș. Când colo, la momentul înălțător al vizitei - vineri de la 7 seara, în local erau 4 consumatori (plus vreo 4 angajați) și atmosferă de farmacie.

Pentru că pizzeria David's arată ca o spițerie de-a noastră modernă, de lanț.S***blu, dacă nu înțelegeți la ce mă refer. Pereții, podelele, mesele și scaunele sunt din materiale și în culori puternice pe care în nici un caz nu le-aș fi asociat unui loc de mâncat pizza și băut vin (adică local cu multă lemnărie și cărămizi). E ca o c[su'[ din plastic, gresie si sticla. Copiilor le-a plăcut, nu degeaba seamănă cu MacDonalds sau cu orășelul copiilor. Ne-a plăcut și nouă, în cele din urmă, pentru că nu am stat mult, așa că nu am cheltuit mai mult decât ar fi fost necesar.

Nici acum nu înțeleg câteva lucruri. Patronul a vrut să facă gelaterie și doar așa i-a ieșit sau se bazează exclusiv pe livrările de pizza la domiciliu și încearcă să descurajeze clienții care vor să mănânce pizza în oraș?

Gastroblog: Vechiul Sibiu

2010-10-17T17:35:00.001+03:00

Acest articol nu este pentru turiștii de categorie medie sau profesioniști nici pentru sibieni. Pentru că aceștia sigur au auzit de Crama Vechiul Sibiu și dacă se apucă să îmi cunoască uimirea o zică doar: Uite-l și pe retardul ăsta! În ce peșteră a trăit oare până acum? Din 1986 când purtam încă cravata roșie cu tricolor, și concuram la olimpiade naționale de istorie, nu am mai ajuns la Sibiu. Mi-e rușine, da, dar compensez cu SUA, Spania și alte locuri visate de migranții din Mărginimea Sibiului.

Revenind la locul cu pricina, ajunge să spun că mâncarea e bestială, servirea așijderea. Dacă vreți indicii de calitate, ajunge să spunem că la ora cinei adeseori se întâmplă să nu fie locuri iar clienții să aștepte eliberarea unei mese, ca în localurile populare din localitățile turistice. Pentru aceiași snobi care nu se mulțumesc cu un cotlet cu cartofi prăjiți, subliniez că în fiecare din cele două ocazii în care am fost acolo vreo treime din clienți erau străinezi.

Încercați pieptul de pui umplut, sau vita ciobănească. Nu o să vă pară rău! Salata de crudități conține și țelină răzuită, ceea ce e un plus!

Un minus: vinul casei e într-un singur sortiment - alb sec. O deficiență care poate fi trecută ușor cu vederea.

Gastroblog

2010-10-13T21:02:00.001+03:00

Auzisem ca restaurantul de la Nevis - știți hotelul ala din Ioșia - ar fi excelent. Când am oprit acolo, cu sucul clocotind in duoden, mă așteptam la o agitație specifică localurilor populare. Nici vorbă! În afara a doi elevi de liceu care discutau filosofie în loc să se mozolească - așa că am tras cu urechea - tot stabilimentul părea pustiu. Impresia mea: un simplu loc de nunți, botezuri, parastase și pomeni care se populează doar între vineri și duminici.

Ciorba de burtă a venit după o îndelungată, mult prea îndelungată, așteptare. Noroc cu îndrăgostiții reflexivi și cu televizorul pus pe Realitatea.

Am primit o cisternă de ciorbă destul de lungită, semn că dozatorul restaurantului e dereglat. Gustul fad, care a invocat broaște în burtă.

Un loc în care nu voi reveni prea curând.

Șansele ratate ale Oradiei

2010-10-12T21:53:00.001+03:00

Lectura simplă a evoluției demografice a orașului nostru din secolul trecut ne arată că aceasta s-a produs aproape constant în circumstanțe nefavorabile. Înaintea primului război mondial Oradea era, ca mărime a populației, egala Clujului. În timp ce Marea Unire producea bucurie pentru majoritatea românilor, pentru Oradea a adus o oarecare stagnare, marcată de stoparea creșterii populației și de o evidentă concentrare a atracției urbane regionale către orașul de pe Someș care cunoaște un având puternic. Un pic mai târziu, Holocaustul izbește necruțător populația evreiască din oraș, într-o măsură mai cruntă decât în alte părți ale Ardealului ocupat, și îi tarează pe mai departe perspectivele, inclusiv prin reducerea diversității etnice.

Cu judecățile mele negative mă aștept să fie, totuși, în dezacord unii dintre cei care se lăfăie în frumoasele locuințe burgheze eliberate în cea mai mare catastrofă a veacului al 20-lea.

Neașteptat, ar zice unii, perioada comunistă a însemnat reluarea creșterii pentru oraș, care s-a transformat într-un centru industrial fiind unul dintre beneficiarii politicii de industrializare forțată a regimului comunist la fel ca majoritatea centrelor urbane din țară.

Răsturnarea regimului comunist nu a adus doar beneficii locuitorilor orașului. Dezindustrializarea bruscă nu a fost compensată printr-o viziune și o politică coerente, corespunzătoare. Lipsa strategiilor de dezvoltare și politicile locale aparent haotice - un șir de răspunsuri tactice la provocări și ispite prea puțin relevante pentru majoritatea locuitorilor - au permanentizat o stare de stagnare pe care o cunoaștem și acum. Dincolo de rapoartele triumfaliste ale edililor, Oradea nu este specială nici din punctul de vedere al dinamismului economic nici din cel al calității vieții în comparație cu municipalitățile de rang similar din zonă precum Aradul sau Clujul.

Cum s-a întâmplat o astfel de situație neplăcută este un vast și fascinant subiect de cercetare pentru urbaniști sau politologi, mai ales că, așa cum toată lumea se grăbește să sublinieze, orașul are un potențial deosebit. Mi-am propus doar să atrag atenția asupra a două aspecte prea puțin subliniate de criticii administrației locale din toate legislaturile.

În primul rând, politicile favorabile creșterii necesită acord cu privire la ținte și la instrumente între actorii importanți - administrație și oamenii de afaceri. Deși marea majoritate a întreprinzătorilor, mai ales a celor activi în servicii și comerți, aveau tot interesul în dezvoltarea economică a localității, alții s-au opus în mod sistematic deciziilor care ar fi putut atrage investitori importanți în oraș. În realitate, creșterea competiției pe piața muncii și, în consecință, a salariilor, nu este pe placul celor care fac profituri pe seama lipsei de alternative a angajaților. Aceștia, faceți socoteala care ar fi putut fi, au reușit, se pare, prin reprezentanții lor politici, să împiedice în bună măsură investițiile productive ajungându-se prin 2007-2008 la transformarea orașului într-un soi de mall imobiliar.

O regularitate a politicii locale a fost, pe de altă parte, contratimpul cu cea națională ceea ce nu face bine accesului la resursele centrale. În mod ironic, Oradea pare a fi un oraș de opoziție. Rareori s-au potrivit majoritățile din Consiliul Local cu cele din Parlament. Când la putere în municipiu era PD-ul (sau FSN-ul, pentru o perioadă), guvernul era alcătuit în jurul PSD-ului (PDSR la începuturi). Acum avem guvernare locală liberală în ciuda guvernării naționale pedeliste iar majoritatea din consiliu atârnă de un fir de ață. Perioadele de convergență - din 1996 până în 2000 și din 2004 până în 2007 - nu au putut recupera deficitele acumulate în perioadele de marginalitate poate și pentru cauzele amintite mai sus.

Bineînțeles că majoritățile reieșite din alegeri nu sunt subiect de manipulare decât într-o măsură limitată și, oricum, creșterea unui oraș de mărimea Oradiei nu trebuie să fie la mila redistribuirilor de la centru. Critică pentru oraș este implementarea unui plan de creștere realist care să plaseze la loc central atragerea investițiilor productive, mai ales în industrii cu înaltă valoare adăugată care să valorifice și să potențeze resursa umană locală. Succesul unui astfel de proiect depinde de funcționarea unor coaliții viabile, atât în legislativul local cât și între elita politică, cea economică și societatea civilă. Dar pentru aceasta este nevoie de leadership și expertiză, resurse care, deocamdată, par absente.

Aeroport ep. 3

2010-10-04T11:31:00.001+03:00

Avionul pleaca cu intarziere de 30 de minute, neanuntate, asa ca am timp sa observ lumea din sala de asteptare. Relatiile micro dintre parlamentarii care merg la luni dimineata la serviciu ne dau o sugestie despre situatia macropolitica. Grupati pe partide, par a fi pierdut capacitatea de dicutie de acum cativa ani. Desi se aseaza pe locuri apropiate, cei de la psd si pnl abia daca isi vorbesc. Mang si Cornel popa se ignora zeci de minute cu toate ca stau fata in fata la nici 2 metri. Cel mai trist este insa Bot, exilat in alt colt al incaperii, pe care il ignora toti cu emfaza. Primeste doar priviri dispretuitoare din partea colegilor de parlament. Este o dimineata trista, ca toata politica romaneasca.

Adrian Hatos

Ce am in cap

2010-10-01T18:35:00.001+03:00

Cate ore poate munci un angajat in Romania/zi? In cate contracte? Si daca institutia sa e partenera intr-un proiect pe fonduri structare omu' nostru trebuie musai angajat in proiect cu contract la institutia cu pricina? Contract de munca sau conventie? Cum se echivaleaza functiile din echipa de implementare cu cele din organigrama propriei institutii? Cum sunt universitatile publice institutii finantate in totalitate din venituri proprii? Si care dintre manualele de implementare se aplica: cel in vigoare sau cel in vigoare cand am semnat contractul?
Si ce daca?

Politist infometat

2010-09-27T22:49:00.000+03:00

Adrian Hatos invited you to Dropbox

2010-09-20T08:22:00.001+03:00

Adrian Hatos wants you to use Dropbox to sync and share files online and across computers.

Get started here.

- The Dropbox Team

To stop receiving invites from Dropbox, click here

2010-09-10T17:05:00.001+03:00

Neprihănitul (sau Robin Hood-ul lui Felix) - text vechi de mai bine de un an, la fel de actual

2010-08-23T12:43:00.004+03:00

În timp ce producţii extrem de costisitoare, copiate adeseori dupã poveştile de succes mediatic de pe-afară, dau chix pe bandã rulantă, Mircea Badea, cu un pupitru, un scaun şi alte câteva detalii minore de recuzitã reuşeşte să bată cu emisiunile lui toate socotelile de audienţă pe intervalul lui orar. Pălăvrăgeala lui solitară este urmărită cu nesaţ de milioane de oameni. Surprinzător este că îşi găseşte mulţi dintre fani în rândul publicului educat din mediul urban. Este, deci, un personaj al cărui succes merită analizat chiar mai mult decât alte exemple similare, precum Dan Diaconescu sau, odinioară, Florin Călinescu.

Plecăm de la constatarea care sare imediat în ochi, că eroul nostru este un fel de prototip de băiat cuminte, de erou pozitiv din filmele comuniste cu liceeni: frumos, sportiv, deştept, curajos şi, totuşi, formal. Este alternativa la tânărul de succes al zilelor noastre căruia, cu prost disimilată invidie, majoritatea îi găseşte o sumedenie de defecte morale în spatele semnelor reuşitei. MB se construieşte ca opusul juventuţii păcătoase, atât ca imagine cât şi ca discurs.
Are o alură atletică pe care o asortează cu o vestimentaţie standardizată. Mă întreb chiar, dacă şi-ar atârna o cravată roşie cu tricolor la gât, ar remarca cineva? Figura sa adolescentină este încadrată de o frizură regulamentară – tuns scurt, cărare pe o parte, care face să tresalte inima oricărui adult supărat pe viciile tinerei generaţii. Ni se comunică, din când în când, că în spatele imaginii este chiar mai mult, un trup călit în antrenamente. Iar dacă cei mai mulţi sportivi amatori de vârsta lui preferă fie sălile de fitness, combinate cu distracţia de mall, pe de o parte, fie câte un meci de fotbal urmat de o bere rece, Badea este diferit: el practică arte marţiale. Nu are sens să insistăm pe mitologia ţesută în jurul acestor sporturi chiar în perioada în care prezentatorul nostru era pionier: trecem direct la lectura judocanului sau karatistului ca armonie dintre un caracter spartan şi un trup de oţel.
Cealaltă tuşă care îl califică pe Badea ca premiant al clasei este anturajul pe care ni-l sugerează. Din care reiese imaginea unui tânăr auster, sensibil la impuritatea culturală şi, în cele din urmă, morală, a lumii în care trăim. Băşcălia şi echidistanţa cu care tratează obiceiurile majorităţii tineretului urban cât şi atacurile permanente la lipsa de autenticitate a furnizorilor industriei divertismentului pentru tineret îl fac foarte iubit în rândul cârcotaşilor vieţii noastre capitaliste de zi cu zi. Nici alăturarea cu o altă vedetă discretă specializată în comercializarea purităţii şi a autenticităţii nu este, aici, de prisos. Cei care se strâmbă la stridenţele industriei consumului fără a ajunge la subtilitatea lui Patapievici se regăsesc cu brio în acest tânăr modest, dar inteligent şi pur. Prin atacurile zilnice la piţipoance şi cocalari, până la ironiile faţă de Răduleasca, şi-a loializat un public care, în restul intervalelor orare, urmăreşte cu nesaţ reality-show-uri în căutarea unor experienţe autentice pe care viaţa nu le mai oferă. Revenind la imagine, să o finalizăm, regăsind portretul unui tânăr care evită şi chiar dezavuează locurile şi oamenii periculoşi din punct de vedere caracterial, exact ca personajele pozitive din povestirile educative citite în copilărie în „Cutezătorii”.
Înţelegem, digerând interpretările de mai sus, că succesul lui Mircea Badea se datorează unei potrivite combinaţii de discurs şi vehicul al discursului. El se adresează unui vast public care trăieşte, faţă de lumea din jur, o adâncă nemulţumire. În altă parte, aceştia ar fi putut să fie tineri fumători de marijuana, protestatari antiglobalizare (SUA) ori intelectuali marxişti (tot pe acolo) sau ţărani care luptă pentru dreptul de proprietate asupra terenurilor (Mexic, de exemplu). La noi, este vorba de toţi cei care consideră experimentul democratic şi capitalist un eşec în primul rând datorită eşecului lor personal, care este, în mod evident, relativ.
În spatele nemulţumirii se află, cred cei mai mulţi, o patologie morală generalizată. Scuza tuturor frustraţilor este corectitudinea lor şi, evident, lipsa de scrupule a celor care profită de situaţia de acum. Badea însuşi a trăit o astfel de păţanie, cea cu eşecul din Gherla. Diagnostice de acest fel nu pot fi puse, credibil, decât de cineva virgin din punct de vedere etic. Mircea Badea se vrea un astfel de neprihănit, prin felul în care îi este construită imaginea. Iar imaginea este cea schiţată mai sus: o altoire de pionier-comandant de detaşament cu puritatea, încruntarea şi dârzenia protestantă. Adăugaţi la aceste ingrediente umorul şi spontaneitatea şi avem reţetarul unui one-man-show politic reuşit.
Iar dacă nici argumentele astea nu sunt suficiente putem să dăm foc laptopului în mijlocul emisiunii. Ce, Diaconescu nu s-a lăsat băgat în container?

Update

Am argumentat in articolul de acum un an cum se identifica suparatii de varsta a doua cu acest pionier de frunte sau Robin Hood al criticismului social (cam tot asa mi-l inchipui si pe dizidentul Ion Iliescu in anii 70).

Restul, pana la obtinerea efectelor de manipulare, e simplu: Badea face digestul (analiza, sinteza, interpretare) stirilor zilei pentru cei care cauta asa ceva si nu au timp, rabdare sau chef sa judece cu capul lor. Incet, incet s-a construit o patura consistenta de oameni care au aparent capul pe umeri care gandesc societatea si politica cu creierul televizual al lui Badea. E un fenomen, sa recunoastem.

Catastrofa metafizică

2010-08-17T19:49:00.001+03:00

Catastrofa de la maternitate ne readuce aminte ca suntem o tara de structuralisti fatalisti in care „sistemul" e tot timpul de vină și dacă e să fie cineva lapidat trebuie să fie întruchiparea sa, Guvernul. Bineînțeles că forțele metafizice invocate de analiștii-filosofi au luat mintile oamenilor care au legat niste sarme aiurea prin spital sau au facut-o pe asistenta responsabila cu salonul de terapie intensiva a prematurilor sa plece de la locul de munca pentru vreo ora, in care focul a ars bine mersi in spatiul bine izolat. Evident ca a fost falsa constiinta sau revoltă impotriva sistemului care duce la alienare sau simpla pierdere a cunostintei din cauza inanitiei induse de scaderile de salariu sau de suprasolicitare...Apoi a stat o zi intreagă în stare de șoc, numai bine pentru a-și pregăti alibiul, în cârdășie cu partea cealaltă a sistemului.

Toti nesimtitii de prin institutiile publice care fac viata nasoala - sau imposibila uneori - cetatenilor au ca scuză sistemul, subfinanțarea, guvernul, parlamentul, președinția. Nimeni nu stă vreodată să se uite în oglindă pentru că oricum, realitatea e o iluzie. Întrebați-i pe părinții copiilor de la maternitatea Giulești dacă le arde de considerații filosofice, totuși.

Avanpremiera - segregarea etnică a școlilor și rezultatele la învățătură

2010-08-12T16:54:00.004+03:00

Datele CNCSIS 2007 - 1800 de elevi din clasele 8, 10-12, 115 clase, 32 de școli

Etnia	Limba de predare in școala	Limba de predare in clasă	Media la învățătură în semestrul anterior.
Român, alta	romana	romana, alta	8,33
	romana	maghiara	.
	mixt	romana, alta	8,68
	mixt	maghiara	8,34
	maghiara	romana, alta	.
	maghiara	maghiara	8,60
Maghiar	romana	romana, alta	8,02
	romana	maghiara	.
	mixt	romana, alta	8,58
	mixt	maghiara	8,41
	maghiara	romana, alta	.
	maghiara	maghiara	8,81

Morfopatologia șpăgii. Despre dinamica și anatomia sistemului sanitar din Românica

2010-08-07T09:37:00.001+03:00

Sondajele arată că domeniul de activitate în care se oferă cel mai frecvent șpăgi – așa zise „plăți informale” pentru cei mai pudici – este cel medical. Este adevărat, la mare concurență cu cel vamal. Diverse sondaje pe care nu le mai citez aici pomenesc de o frecvență între 40-50% a atențiilor la interacțiunea pacient-medic sau de sute de milioane de euro cheltuiți anual pe astfel de plăți. Evident că în sistem există mari variații din acest punct de vedere și, așa cum voi arăta, fațetele fenomenului sunt puternic corelate cu dinamica internă a sistemului medical. Plățile informale sunt o problemă pentru că:

1. Scapă înregistrărilor contabile, prin urmare reprezintă venituri realizate pe o piață „gri”, pentru cei care le realizează. Problema legalității veniturilor nu ar fi atât de gravă dacă acestea nu s-ar realiza prin utilizarea resurselor publice (spitale, aparatură, facultăți de medicină, medicamente, reguli, legi etc.) care există prin contribuția celor care plătesc taxe. Toate câștigurile informale despre care vorbim sunt imposibile fără suportul statului, care furnizează infrastructura, o bună parte din consumabile și serviciile auxiliare. Gândiți-vă apoi la costurile enorme de recrutare, formare, de management ale sistemului. Odată ajunși însă în poziții, angajații din sistem, în măsura posibilităților și a conștiinței se comportă precum rentieri ai statului. Din acest punct de vedere veniturile de care vorbim sunt incorecte. Mai mult, ele reprezintă o formă de corupție. Din punctul de vedere al echității sociale astfel de venituri trebuie taxate.

2. Reflectă dramatice inegalități de acces la servicii de sănătate așa-zis publice. Plata informală este în fond chiar marca accesului inegal la aceste servicii. Dacă ești membru al academiei, fost profesor la facultatea de medicină, cunoscut parlamentar, vreo mare vedetă sau cine știe cine din vârful ierarhiei sociale este posibil să beneficiezi de cele mai bune tratamente în spitalele publice, unele de altfel cu regim special (vezi Elias), fără șpagă. Pentru restul, accesul la intervențiile de vârf se plătește – chiar dacă, așa cum vom vedea, nimeni nu ți-o cere.

Ca să se înțeleagă semnificația șpăgii o sa dau un exemplu, imaginar – dar cu o doză mare de plauzibilitate (J). De pildă, într-o clinică particulară, o operație x costă, per ansamblu, undeva în jurul a 1500 de euro. În spitalul public, pacienții plătesc informal pentru aceeași intervenție, un total de 1000-1500 de lei, adică în jur de 300 de euro. Scăzând vreo 500 de euro profitul clinicii particulare – exagerat aici cu nesimțire de către mine – stabilim că, plătind 300 de euro, pacientul mai beneficiază de servicii publice în valoare de 500-700 de euro. Nu ar fi nici o problemă dacă această subvenție ar fi disponibilă pe criterii transparente – egale sau echitabile, în funcție de contributivitate. Din păcate nu este așa ci, în mod evident, unii sunt cu totul excluși de la acest ajutor (diverse categorii de excluși sociali), unii se exclud singuri – preferând serviciile clinicilor particulare din diverse motive sau pe ale unor clinici din străinătate – astfel că accesul este limitat la o mare categorie de „mijlocași” atent normalizați și selectați, precum se va vedea.

3. Nu se poate înțelege dinamica sistemului medical, evaluarea situației și elaborarea unor politici corecte fără aplecarea asupra problemei șpăgilor. După 20 de ani de capitalism am învățat să trăim cu inegalitatea dar nu am învățat să o recunoaștem să o oficializăm și să ne ocupăm onest și pragmatic de cei mai puțin norocoși. Pe de o permitem existența unei sumedenii de mecanisme informale (cum e șpaga la medic sau pilele în alte domenii) care instituționalizează inegalitatea socială dar insistăm, în continuare, în dezbaterea publică, pe principii egalitariste nerealiste în elaborarea politicilor din diverse domenii.

4. Cvasiuniversalitatea lor generează o atmosferă generală de ilegalitate în sistemul medical. Cu alte cuvinte integritatea sistemului este într-o stare dubioasă. La umbra șpăgilor primite de medici au proliferat scandalurile din facultățile de medicină, managementul dezastruos al spitalelor, corupția enormă din sistemul achizițiilor de medicamente, echipamente sau servicii. Toate aceste probleme de integritate și de management public catastrofal sunt în interdependență. Cine poate crede că funcționarii din Case de Asigurări de Sănătate sau din Minister vor admite senin ca un chirurg să câștige informal din operații câte 20000 de lei pe lună, folosind infrastructura statului, iar ei să se achite conștiincios și corect de atribuțiile lor făcând posibile aceste câștiguri fabuloase?

Terenul

Două săptămâni de experiență în unități spitalicești din Sfântu-Gheorghe și Târgu-Mureș mi-au permis câteva constatări cu privire la problema plăților informale și la temele corelative acesteia cum ar fie macro-tema crizei din sistemul sanitar sau problemele de rang mediu de genul deficitului de resurse umane sau chestiunea salarizării personalului medical. În această perioadă am stat destule ore prin secții, pe holuri, am vorbit cu pacienți, asistenți și medici. Evident că cu pacienții doar sau cu aparținătorii lor am povestit despre plățile informale. Cu medicii, asistenții am avut doar conversații profesionale – de la profan la specialist. Contextualizând prestațiile de care am beneficiat, în funcție de condițiile din fiecare loc, sunt mulțumit atât de modul în care se lucrează la Sfântu-Gheorghe cât și la Târgu-Mureș. Observațiile din rândurile de mai jos privesc în mare măsură situația din spitale, nu din clinici sau din cabinetele de medicină de familie. În plus, problemele de care a trebuit să mă ocup m-au pus în legătură cu secții chirurgicale destul de sofisticate. Nu m-aș hazarda să generalizez tot ceea ce enunț pentru cazul unor secții precum recuperarea medicală sau pneumoftiziologie (alese la întâmplare).

Plata informală: fapt social?

Plățile informale revelează o organizare cu caracter de veritabile fapte sociale durkheimiene – exterioare, constrângătoare, cu evidentă consistență ontologică. Toată lumea din sistem le cunoaște mărimea normată, intervalele de variație sunt extrem de limitate și le practică toți deși nu există, tehnic, nici un sistem de monitorizare și sancțiune. De multe ori plata se realizează înaintea tranzacției dar la fel de bine se poate achita și post-operator. Se aplică foarte bine încrederea generalizată între medici și pacienți – eu știu că tu știi că eu voi plăti, așa că mă aștept să mă tratezi bine. Probabil că sunt și pacienți care nu achită onorariile informale sau oferă atenții semnificativ mai mici decât mercurialul dar, după observațiile mele, acestea sunt, la marile clinici, accidente pe care medicii și asistenții le acceptă ca pierderi calculate sau sub diferite justificări morale.

Pentru exemplificare, în chirurgie plățile informale au o compoziție simplă, alcătuită câteva componente „fixe”, un parametru de specificitate al intervenției în primul rând și altele, mai puțin importante, cred eu, care reflectă variațiile dintre medici. La aceasta se adaugă componentele care depind de pacient: posibilitățile monetare și gravitatea, apreciată evident subiectiv, a situației. Există, evident, diferențe între unități, diferențe care urmează și ele un anumit pattern. Formula se aplică similar, cu alți parametri, în cazul anesteziștilor. Oricum, este remarcabilă lipsa de ambiguitate a mărimii acestor onorarii, care funcționează în regim de mercuriale tacite, pe care toată lumea implicată le cunoaște. Pacienții și/sau aparținătorii lor au ca activitate inițială importantă în spitale, printre altele, informarea cu privire la valoarea onorariului pe care îl au de plătit.

Context. Anatomia sistemului și dinamica lichidităților în acesta

Sistemul medical este unul puternic stratificat. Stratificarea această însăși merită o analiză detaliată, deoarece permite înțelegerea dinamicii sistemului medical din România. Ierarhizarea sistemului este, în principal, în dependentă de capacitatea de accedere la mizele cele mai importante ale competiției în câmp. Aici, ca și în alte locuri, este vorba despre bani și prestigiu. Banii vin din multe părți – de pildă nici activitatea universitară nu este de ici colea – dar un rol important îl joacă și accesul la plățile informale și mărimea acestora. Iar plățile sunt în funcție nu doar de „merit” – adică o evaluare a „valorii” serviciilor ce rezultă din evaluarea combinată a costurilor pentru pacient, talent, durata pregătirii de specialitate – dar și de ofertă, adică de capacitatea și disponibilitatea pacienților de a plăti pentru serviciile pe care le plătesc.

Așa se face că există variații mari de la un spital la altul dar și de la un oraș la altul sau între secții. Sunt unități în care probabil că o mare parte a pacienților nu dau nici un fel de șpagă în timp ce în alte unități frecvența acestora depășește 90% dintre clienți. Din ultima categorie fac parte, în mod evident, diferitele secții de chirurgie. Din prima, o categorie eterogenă compusă din spitale orășenești sau județene periferice ori de secții cu specialități cu miză mică ori cu pacienți din categorii deprivate – cabinete de planificare familială, dermatologie, primiri urgențe.

Evident că în acestea din urmă apar cele mai multe probleme cu resursele umane. În ciuda distribuției grilei de salarizare, o simplă analiză ar evidenția că deficitul de medici, asistenți medicali etc. este cu atât mai mare cu cât mărimea plăților informale este mai mică. Mă îndoiesc că se pleacă la muncă în Franța de pe la Spitalul Universitar din București. În schimb, fenomenul este de masă în spitale pârlite, cum este cel din Sfântu-Gheorghe.

Morfopatologia șpăgii și consecințe anatomice

Cum se explică remarcabila organizare, stabilitate și structură, a sistemului de plăți informale din cadrul sistemului de prestații medicale? Vorbim aici de un aparat normativ instituționalizat informal care suferă foarte puține încălcări în pozițiile sale superioare. Părerea mea este că sistemul foarte stratificat despre care vorbesc acționează implacabil ca 1) un instrument de socializare a normelor de plată informală 2) filtru/selecție, a celor care sunt eligibili pentru nivelurile superioare. Ambele mecanisme sunt relativ clare pentru oricine a avut de-a face cu sistemul medical deși investigarea ambelor procese cred că ar fi necesară.

Prin urmare, durkheimianismul sistemului de plăți informale este doar aparent chiar și în locurile în care acestea afectează 90% dintre pacienți. Realitatea este că la nivelurile acestea ajung doar care au resurse, au arătat că au resurse și că sunt dispuși la plățile „așteptate”. Acesta este rostul funcției de selecție a unităților aflate la marginea sistemului. Cei care nu se califică rămân la baza ierarhiei sistemului medical – aspirină și ceaiuri de la medicul de familie, internări repetate la servicii de urgență aglomerate ori internări la servicii de specialitate ale unor spitale periferice și ele aglomerate.

Observațiile mele confirmă faptul că presiunea este cea mai mare în unitățile periferice. Pe de o parte, deoarece sunt în linia întâi a frontului luptei cu pacienții. O săptămână de observație a spitalului județean de la Sfântu-Gheorghe mi-a relevat o unitate asediată de pacienți „nenormalizați”. Normalizarea este de fapt funcția pe care un astfel de spital o joacă în cadrul sistemului, ceea ce face activitatea atât de dificilă. La poarta spitalului, pe alei, pe holuri, întâlnești în timpul zilei, permanent, grupuri de persoane din categorii deprivate – de cele mai multe ori romi. Gestiunea acestor pacienți este un exercițiu dificil și nemotivant, mai ales că majoritatea acestora nu oferă nici o atenție neavând de unde sau considerând că tratamentele pe care le primesc nu justifică o astfel de atenție.

M-a frapat exemplul unui medic de la o anumită secție de la Sfântu-Gheorghe care, așa cum este normal, are și ore de clinică. La clinică, unde l-am vizitat, l-am găsit ținând piept unei mulțimi de vreo 30 de pacienți care se îmbulzeau în fața ușii sale – majoritatea din clasele muncitorești - pe care trebuia să îi consulte în cele 2 ore de consultații clinice. Primea câte 5-6 în micul lui cabinet și îi consulta pe rând într-o atmosferă greu respirabilă. Ce șpăgi, ce atenții? Sincer, totul avea aerul de Congo sau de spital de război.

Situația este făcută mai dificilă de faptul că aceste spitale sunt într-un deficit cronic de resurse umane (puțini specialiști vor să lucreze în astfel de locuri, mulți vor să plece de aici) și materiale (spitalul e periferic și în raport cu accesul la resurse – capitalul simbolic, politic sau social al angajaților, și de orice alt fel sunt la cote minime, spitalul se mulțumește strict cu minimumul distribuțiilor bugetare). Mai mult, în astfel de locuri probabilitatea ca managementul să nu fie dintre cele mai performante este destul de mare.

Ce se poate face?

Este posibil să se „albească” plățile informale din medicină? Destul de greu, dacă avem în vedere că ele scapă de orice taxare. A le impozita în orice fel nu va face decât să crească povara pe umerii pacienților. Nici un medic nu va fi fericit să câștige mai puțin datorită unor contribuții la stat așa că, probabil, indiferent de soluția aleasă, va prefera – în bună înțelegere cu pacientul – să primească în continuare plățile în mod informal. Să legalizăm plățile informale este, cu alte cuvinte, aproape imposibil, iar a le scoate la suprafață fără a le taxa nu are nici o noimă și nici nu e etic.

Simpla mărirea a salariilor din domeniu, dublarea sau triplarea acestora nu va rezolva nimic iar acuzarea permanentă a problemei subfinanțării sistemului este fie mioapă fie demagogică. Pacienții vor o garanție personală că „totul va fi bine” pe care o cumpără, iluzoriu, prin plata informală. De partea lor, medicii, chiar cu salarii de trei ori mai mari, nu vor avea nici un motiv să refuze șpăgile, care ar veni, în continuare ca un binevenit bonus. Mai mult, datorită salariilor generoase, medicii vor putea fi mai selectivi și mai pretențioși crescând, astfel, de fapt, șpăgile.

Evident că se pot imagina tot felul de soluții, care mai de care mai istețe. Se pot pune afișe contra-șpagă în spitale - au încercat unii de la un ziar și rezultatul a fost demn de tot hazul. Sau se poate apela la conștiința medicilor, la jurământul la Hipocrate sau la curajul civic al pacienților (lol).

Cred că o linie de atac promițătoare ar putea pleca urmărind ținte precum legalizarea plăților, scoaterea la suprafață a tuturor costurilor din sistem, inclusiv a celor publice și generarea de competiție în sistem. Aceste obiective s-ar putea rezolva prin câteva mari reforme în sistem:

- Plata serviciilor medicale prin cupoane (vouchere). Fiecare cetățean ar trebui să primească cupoane publice de tratamente/investigații în funcție de contribuția sa la bugetul de sănătate. Pentru cei care nu contribuie ar trebui să se asigure un pachet minim (să îi zicem social).

- Încurajarea asigurărilor private de sănătate și a concurenței dintre acestea și cu asigurările publice.

- Introducerea concurenței și eficientizarea managementului s-ar putea stimula prin privatizarea tuturor unităților medicale de stat (cu unele excepții). Aceasta ar însemna nu atât vânzarea spitalelor ci trecerea spitalelor în management privat. Bugetul acestor spitale s-ar realiza prin decontarea tratamentelor efectuate pentru pacienți care „valorifică” cupoanele publice sau asigurări private. În plus, spitalele ar putea beneficia de granturi – publice sau private - pentru servicii pentru categoriile defavorizate.

Cam atât acum (am obosit să mai caut soluții). Evident, că putem să ne mutăm toți în Suedia (și să plătim taxe și impozite ca acolo) și să beneficiem de un sistem comprehensiv, egalitarist mirific cum îl visează gânditorii socialiști – care nu prea apucă să stea pe holurile infernale ale unor spitale orășenești ci își scot pietrele din colecist cu mâna augustă a unor academicieni de la Elias iar apoi vituperează despre racilele capitalismului.

Prostia nu doare. Dimpotrivă

2010-08-02T20:23:00.000+03:00

Cercetarea Stisoc realizată de o echipă a Universității din București și promovată cum puține astfel de cercetări au norocul ne spune un lucru care era ușor de bănuit: la extemporalul de cultură științifică al națiunilor europene România este codașa clasei.

Sunt mai mult lucruri interesante legate de acest studiu, de conținutul său dar și de receptarea sa.

În primul rând, coverage-ul apreciabil al sondajului în media comercială trădează o anumită voluptate a scârbei sociale, practicată atât de televiziuni și de posturi de radio și, pe de altă parte, așteptată de realizatori de la publicul propriu. Publicul a ajuns să se fie desfătat cu peisajul propriei ignoranțe! Mai mult, modul de tratare a știrii de către comentatori a fost ceva de genul: „ vai în ce popor de idioți trăim, dar ce bine că noi – eu comentatorul și voi publicul – suntem excepția de la această vastă stupizenie națională!”. Pe de o parte, o știre cu adevărat catastrofică a fost transformată într-un banal exercițiu de reality-show, în care publicul consumă cu minim de empatie și participare dramele cotidiene ale cetățenilor aparent medii. Pe de altă parte logica decodării știrii o face acceptabilă folosind un raționament ilogic, de tipul celor denunțate de rezultatul cercetării însăși – e adevărat că majoritatea românilor sunt proști, dar asta nu e valabil pentru mine și cei apropiați sau asemenea mie, care suntem excepții fericite! Ca să îl parafrazez pe Dâncu – trăim în țara telespectatorilor fericiți că nu sunt proști! Cu mici excepții, presa a dovedit cu vârf și îndesat că nu este decât unul dintre instrumentele de producere și perpetuare a ignoranței și iraționalității de masă, pe care o valorifică comercial pe unde apucă, fiind incapabilă să trateze un studiu statistic serios cu responsabilitate. Cei mai mulți „vectori” din media au ratat, încă odată, ocazia de a oferi publicului un material din care acesta să tragă concluzii folositoare, atât la nivel individual cât și la cel social.

Cu siguranță că sunt destui cei care vor vedea adevărate calități acolo unde cei mai mulți sesizează un handicap. Romanticii de toate coloraturile vor lăuda primitivitatea norodului confundând-o cu o oarecare virginitate spirituală și etică. Unii l-au citat pe Carl Sagan care vorbea de o revenire în masă la un mod de gândire premodern, medieval, sugerând că prostia românească e o fericită, și rară, ipostază de sincronism româno-global. Dacă globalizarea înseamnă și planetarizarea prostiei, noi suntem deja acolo, ar zice acești comentatori de bodegă! Adevărul este, ca de atâtea ori, la suprafața lucrurilor, simplu și dezarmant: la medie, românii sunt printre cei mai puțin cultivați cetățeni ai Europei. Adăugați la asta valorile cele mai înalte ale religiozității și ale adeziunii la credințe religioase sau para-religioase și avem imaginea unui decalaj semnificativ și deloc încurajator față de media europeană.

Aș putea spune că, în condițiile în care viețuiesc românii ignoranța este, ironic, o condiție a sănătății mintale. Realitatea românească este deprimantă pentru cei care chiar depun efortul să o și înțeleagă. Într-adevăr, pentru prea mulți români universul are organizare fantastică și irațională sau este pur și simplu opac la orice efort de colonizare cognitivă. Omul despre care vorbim nu vede dincolo de credințele sale, nu are încredere în știință și se teme de tot ceea ce ține de un cadru de referință mai vast decât relativa sa proximitate. Norocul, divinitatea și superstițiile sunt, de cele mai multe ori, singurele forțe invocate pentru a simula un dram de control asupra propriei vieți iar aparentul hazard din existențele celorlalți îi vin în sprijin.

Dar ar fi facil și prea eseistic să rezum totul la un simplu mecanism de apărare. Prostia românească nu se justifică prin faptul că realitatea este dureroasă ci se explică prin faptul simplu că școala românească a fost și este în mare măsură neputincioasă în fața asalturilor culturii vulgare.

Corelațiile la nivel de țară între PIB și nivelul culturii științifice indică o parte a problemei: sărăcia e stratul pe care perpetuează iraționalul și aversiunea față de știință. Mecanismele cauzale sunt simple, atât cele instituționale cât și cele individuale. La nivel instituțional, e clar că țările sărace au școli mai proaste, mai puțin dotate, biblioteci mai sărace și profesori mai slab pregătiți și insuficient motivați. Copiii din familiile sărace – mai mulți în țările sărace – au nenumărate opreliști cărora trebuie să le facă față până la a ajunge să își însușească cultura științifică transmisă prin școala. De aceste mecanisme se ocupă sociologia educației, așa că nu insist. În absența unei acțiuni eficiente a școlii, cultura populară se reproduce de la o generație la alta fără probleme. Spre fericirea etnografilor și a altor vânători de superstiții „autentice”!

Dar lipsa de efect a școlii are surse un pic mai profunde în cultura românească și în curriculumul școlar. În primul rând, rădăcinile romantice adânci ale culturii școlare (asociate cu ignorarea iluminismului sau altor curente de gândire moderniste și progresiste) de la noi predispun intelectualii din școli la o glorificare fără discernământ a culturii populare. La aceasta se adaugă grefele de național-comunism sau de naționalism pur și simplu care, prin specificul zonal al etnocentrismelor s-a sprijinit, pe de o parte, pe tradițiile și instituțiile religioase, pe de om parte și, pe de alta, a esențializat cultura populară.

Aceste constatări nu fac decât să sublinieze, încă o dată, faptul că simplul acces la școală nu e suficient pentru accesul la cunoaștere. Cifrele autohtone, rezonabile, de participare școlară (oricum printre cele mai mici din Europa) și de alfabetizare, nu feresc de ignoranță poporul. Cu alte cuvinte, nu ajunge doar să rezolvăm problemele statistice ale fluxurilor școlare, trebuind să se lucreze la nivelul de detaliu al conținuturilor și al calității. Ori, într-o țară ca România, furnizarea de educație de calitate pentru toată lumea e o uriașă provocare.

În loc să proslăvească prostia în forme estetizate sau chiar oficializate – cum ar fi orele de prozelitism religios mascate sub titulatura de ore de religie - școala ar trebui să își asume din nou o funcție de cultivare a spiritului științific, critic și reflexiv. Asta înseamnă, în varianta tehnic cea mai simplă, extinderea numărului de ore dedicate științelor naturii – fizică, chimie, biologie în primul rând – în curriculumul de bază. În plus, acestor discipline ar trebui să li se aloce o pondere mai mare decât actualmente în diversele evaluări realizate pentru promovarea etapelor carierei școlare. Mai complicat va fi ca marea majoritate a celor care predau aceste discipline să fie competenți și dedicați din motive bine cunoscute de cei care îi formează, prin facultăți și departamente de pregătire a personalului didactic. Pe de altă parte, umanioarele – dominate încă copios de istorie și literatură – ar trebui reformate radical prin reducerea exagerărilor anti-moderne, pășuniste și etnocentrice la nivelul meritat – de simple paragrafe într-o istorie a ideilor - și prin încurajarea gândirii autonome în locul însușirii mecanice a unei doxe care și-a consumat demult posibilitățile.

Până să se înfăptuiască aceste visuri să ne bucurăm că prostia nu doare. În unele cazuri, dimpotrivă.

Descompunere

2010-08-01T11:45:00.005+03:00

La 40 de km de Brasov un oraș se descompune într-o lentă moarte social-economică. Am trăit mai bine de 20 de ani în Sfântu-Gheorghe, până în 1995. Acum câteva zile fiind cu treabă prin orașul natal l-am găsit parțial în ruină, cârpit pe ici colo de succesive administrații care încearcă fără prea multă tragere de inimă să facă orășelul locuibil.

Mai multe forțe au concurat și concură la geneza situației dezagreabile de acum.

Nu trebuie să fii academician ca să înțelegi că orașul este prins într-un cerc vicios al declinului social și economic. Resursele cele mai importante, în primul rând investițiile, sunt absorbite inevitabil de marele vecin de la sud, Brașovul. Resursa umană este la rândul ei atrasă de marile centre urbane astfel încât orașul duce, aproape sigur, lipsă de specialiști care, pe de altă parte, contribuie la emulația din Cluj, Budapesta sau Brașov. Indicatorii demografici sunt descurajanți: între 1992 și 2002 orașul a pierdut mai bine de 10% din locuitorii săi și mă îndoiesc că în anii din urmă acest trend a fost inversat. Căruțe cu familii de romi în cea mai deznădăjduită mizerie pot fi întâlnite la tot pasul. Cu riscul de a fi acuzat de generalizări nesociologice/nevalide, trebuie să spun că mi s-a părut că și frecvența figurilor alcoolice este sensibil mai mare decât ceea ce am înregistrat prin observații nesistematice în Oradea, Cluj-Napoca sau București.

Semnele sărăciei se întâlnesc la tot pasul. Printre ele, o mulțime incredibilă (ar trebui făcut un top național) de magazine de haine folosite (turkalo). Am numărat nu mai puțin de 6 de astfel de gherete pe o porțiune de vreo 100 de m de-a lungul bulevardului principal al orașului! Aceluiași registru îi aparține și puzderia de case de amanet. O bună parte din locuitori trăiesc la limita subzistenței iar rețeaua comercială se dezvoltă în consecință.

Printre indiciile de subdezvoltare găsim și semne ale incapacității administrative justificabilă ca efect pervers al unui electorat captiv. De pildă, unele străzi destul de circulate sunt acoperite cu aceeași piatră cubică cu care fuseseră pavate cu multe decenii în urmă. În timp – e vorba în unele locuri de mai mult de 5 decenii - sub stratul de pietre au crescut diverse denivelări astfel că circulația pe aceste artere reprezintă riscuri serioase pentru sănătatea automobilului. Nu mai vorbesc de porțiunile în care pietrele au dispărut pe de-a-ntregul, căscându-se gropi terifiante în carosabil. Încercați să faceți un tur cu mașina prin cartierul Ciucului și o să înțelegeți la ce mă refer. Ignorarea problemei mi se pare bizară într-un sistem de referință rațional. Recunosc că pentru riverani situația poate produce chiar avantaje – limitarea vitezei cu care se circulă în zonele respective. Mai mult, pot să accept că, din punct de vedere electoral, parcul central, cu adevărat frumos, aduce mult mai multe avantaje edililor decât reabilitarea oricărei străzi luate separat. Per ansamblu însă, asemenea mostre de indolență în administrarea problemelor urbei lasă o impresie deplorabilă. Mie, ca vizitator, îmi spune că nu are rost să pierd prea multă vreme pe aici iar localnicilor nu numai că le face viața grea, dar le și alterează identitatea și stima de sine colectivă.

Unul din resorturile desfigurării orașului a fost implementarea capitalismului în cel mai pur stil dâmbovițean. Înțeleg că forțele inexorabile ale pieței și ale globalizării au falimentat uzinele locale din domenii industriale. Probabil că soarta le era pecetluită. Dar faptul că mândria turismului covăsnean, emblema orașului - hotelul Bodoc, zace în ruine, mărturie a evoluțiilor din ultimele decenii, nu pare a avea nici o legătură cu dinamica regională sau transnațională a economiei. Dimpotrivă. Explicațiile trebuie găsite în privatizări dubioase, ca în cazul multor complexe turistice trecute în proprietate privată în anii 90, în cazul cărora „prietenii” care au pus mâna pe proprietăți cu valoare enormă nu au avut capacitatea managerială să le valorifice. Sunt convins că un lanț hotelier internațional ar fi știut ce să facă cu singurul hotel cu capacitate mare din județ.

La incapacitatea economică se adaugă și miopia politică cu iz șovin. După tipicul dezvoltării urbane comuniste, în centrul orașului a fost plantat un Centru Civic, similar în formă, dar nu și în dimensiuni, cu cel din Craiova, miniatură a Palatului Poporului, concentrată în jurul unui Palat al Culturii, către care se ajunge pe o esplanadă de marmură ieftină, întreg ansamblu fiind mărginit de două șiruri paralele de blocuri. Fără prea multă sensibilitate pentru emoțiile băștinașilor, Ceușescu&co au înfipt în mijlocul ansamblului o imitație caricaturală a grupului statuar Matei Corvin din Cluj-Napoca, în care personajul principal este, cine altul?, Mihai Viteazul. La 20 de ani de la revoluție întreg complexul este într-o fază avansată de degradare starea lui fiind evident cea corespunzătoare a două decenii de neglijare totală. Mihai și Buzeștii stau bine mersi în bronzul lor, înconjurați de ruine, de betoane sparte și schelete contorsionate de fier-beton, care trădează stângaci contururile fostului ansamblu de inspirație stalinist-coreeană. Peisajul apocaliptic este întregit de Casa de Cultură care adăpostește acum o instituție care pare a se adapta oricăror condiții de mediu – Universitatea Spiru Haret, la care se ajunge suind o pantă de beton și grohotiș - fosta scară monumentală acoperită cu marmură. De jur împrejur iarba pune stăpânire pe spațiile propice vieții, băltoacele se întind în fostele suprafețe cu marmură și, din loc în loc, se văd urmele unor șantiere rapid abandonate.

Că nu este vorba doar de incapacitate economică în generarea acestui peisaj ne-o dovedește cochetul parc al orașului, care începe chiar la colțul Centrului Civic, acum parc horror. Nu numai că aleile, copacii sunt impecabil întreținuți și alte numeroase îmbunătățiri au răsărit recent. Dar simboluri politice bine-cunoscute se bucură de o îngrijire aproape părintească. La Revoluție am crezut că obeliscul dedicat soldaților sovietici eliberatori, cu legendara lui înălțime de 1944 de cm, va fi primul înlocuit cu ceva cu trimitere la libertăți și lupta pentru aceasta. Democrații locali s-au mulțumit să elimine steaua roșie din vârf și înscrisurile, lăsând restul ansamblului în pace. Falnicul stâlp falic e înconjurat de rondouri de flori încântătoare, de bănci ademenitoare și e în continuare un loc de întâlnire favorit al îndrăgostiților. Nu are sens să mai povestesc de vechiul monument al pașoptiștilor maghiari care își trăiește încă o tinerețe sub atenta îngrijire edililor locali. Revenind la Mihai Viteazu, mesajul indolenței e clar. El este înțeles foarte bine de către minoritatea românească de aici care, astfel, trebuie să adauge la stresul economic al unei provincii în declin și sentimentul dezagreabil al oaspetelui nepoftit căruia i se indică discret ușa.

Criza nu face decât să îngreuneze situația orașului. În anii de așa-zis boom economic (2005-2007) ceva-ceva prosperitate s-a revărsat și asupra orașului prin fenomenul de zis de spillover. Dar perspectivele nu sunt optimiste. Penuria de resurse nu va ajuta noua administrație, poate mai isteață decât cea care a controlat orașul în perioada 1992-2008 (!), să implementeze cine știe ce programe de dezvoltare, chiar și în prezența unor fonduri europene. Hemoragia umană va continua iar orașul va decade, din punct de vedere demografic și, în consecință, economic, în continuare. Și ca să fie dezastrul complet, cel mai important produs local, celebrul kurtoskalacs a fost înregistrat la OSIM de o firmă din Harghita care a interzis celorlalți producători să folosească în scop comercial denumirea tradițională a gustosului cozonac secuiesc. Foarte interesant este faptul că explicația care circulă prin populație pentru dispariția kurtoskalacsului dă vina pe o presupusă acțiune comercială ostilă din Slovacia!

Numeroase întrebări se iscă în căutarea unor soluții la actualul impas. Poziția periferică a orașului în actualul sistem urban, parte importantă a problemei, e greu de îmbunătățit. Soluția autonomiei Ținutului Secuiesc ar putea îmbunătăți accesul zonei la unele resurse, ar putea chiar spori calitatea administrației în regiune, prin probabila întețire a competiției politice locale dar Sfântu Gheorghe ar rămâne în continuare o periferie, atât în raport cu marile aglomerații urbane cât și cu secuimea, al cărui centru este situat undeva în zona Odorhei-Ciuc.

Update: propuneri de circuite turistice care pot scoate urbea din criza

1. nostalgic rally - curse de anduranță pe șosele cu piatră cubică

2. drumeție și aventură în jurul Casei de Cultură

3. shopping in limba română prin băcăniile de cartier

Journal of Social Research&Policy nr. 1

2010-07-26T22:28:00.002+03:00

http://www.jsrp.ro/online-first

Majoritatea articolelor din primul număr răspund la apelul lansat la lansat la începutul anului 2010 pentru remiterea de articole referitoare la tema „Educaţiei şi a şanselor de viaţă". Seria de studii cu relevanţă pentru politicile educaţionale este deschisă de o analiză empirică a evoluţiei diferenţelor dintre rural şi urban în valoarea şanselor de acces în învăţământul în România deceniilor postbelice superior (Bogdan Voicu şi Marian Vasile). Celelalte studii din această zonă tematică privesc implicarea părinţilor în cariera şcolară a descendenţilor lor (Claudiu Ivan), violenţa şcolară în Ungaria (Mariann Buda şi Erika Szirmai), segregarea pe criterii de gen în şcolile din zona aflată la graniţa dintre Ungaria, România şi Ucraina (Hajnalka Fenyes), migraţia personalului academic din România (Robert Reisz) şi o analiză a evoluţiei mecanismului de evaluare a calităţii în învăţământul superior românesc (Ana-Maria Dima).
Apariţia pe care o semnalăm găzduieşte câteva analize care dezbat alte problematici: evaluarea unui program de combatere a consumului de alcool în Kentucky (Ramona Stone şi Sarah Henrix), studiul instrumentelor de producere a încrederii folosite în industria construcţiilor din Franţa (Catherine Comet), o investigare teoretică şi empirică a relaţiei dintre satisfacţia cu viaţa şi pedeapsa cu moartea folosind cu precădere date din Statele Unite ale Americii (Maarten Berg) precum şi o punere în relaţie a regimurilor de guvernare urbană şi a sistemelor locale de asistenţă socială din municipalităţile din Flandra (Bram Verschuere şi Diederik Vancoppenolle). În plus, revista cuprinde trei recenzii şi o notă de cercetare.

Anuntul complet poate fi citit pe pagina Societatii Sociologilor.

http://www.societateasociologilor.ro/

In atentia profesorilor de creativitate!

2010-07-25T21:51:00.001+03:00

Un text care mi-a venit pe facebook

http://www.newsweek.com/2010/07/12/forget-brainstorming.html

La multi ani America!

2010-07-04T20:29:00.001+03:00

Vedeta

2010-06-27T16:17:00.001+03:00

Cautam impresari.

Sa vina salavatorii natiei!

2010-06-25T19:06:00.001+03:00

Asa cum spun mai multi ganditori, este momentul ca Boc sa isi dea demisia si sa lase socialisto-liberalii sa guverneze. In conditiile refuzului CCR si ale duplicitatii UDMR incapatanarea la putere a PDL este suspect de sinucigasa. Sa vina competentii!

Cum creste PIB-ul

2010-06-20T11:52:00.002+03:00

Update

Am mai studiat pe teren și m-am convins că dinamica retailului de alimente în zona Rogerius nu e chiar așa de stereotipă. Mai pe șleau, Unicarm nu a preluat exact spațiile lăsate nefolosite de Angst. Probabil că au făcut analiza de care aminteam și au concluzionat că locațiile nu sunt prea bune. Rămâne însă realitatea că „extinderea” Unicarm este cam de același ordin de mărime ca și „restrângerea” Angst, dezvoltarea orădeană a acesteia fiind, la rândul ei, rezultatul scufundării Floreliei. În concluzie suma spațiilor de comerț cu amănuntul e relativ constantă.

Postarea originală

La inceput a fost Florelia. A mers cum a mers afacerea pana cand supermagazinele au fost vandute retelei Angst. Presa de specialitate a sesizat atunci doar ca Angst a deschis niste supermarketuri in Oradea. Presa respectiva a uitat ca simultan s-a inchis acelasi numar de supermagazine Florelia. Un an mai incolo s-au inchis si magazinele Angst iar acum, in locul lor, deschide Unicarm (din Satu Mare).

Prin urmare, stirea din Bihon cum ca s-au deschis trei noi supermarketuri in Oradea http://www.bihon.ro/stiri/oradea-bihor/articol/trei-noi-supermarketuri-in-oradea/cn/news-20100618-03404742 e adevarata doar daca acceptam ca o femeie care si-a schimbat palaria e alta.

Cateva observatii/mirari:

- Ciclul acesta destul de alert de inaugurari-renuntari indica faptul ca respectivele magazine au probleme de rentabilitate. Probabil ca locatiile acestora nu sunt cele mai fericite.

- Ma indoiesc ca investitorii succesivi (Angst si acum Unicarm) nu au analizat istoricul magazinelor si perspectivele de rentabilitate ale supermarketurilor respective. Mirarea mea e, astfel, si mai mare.

- Darabana batuta pe inaugurare acum, la fel ca si in cazul Angsta acum vreo doi ani, cred ca e facuta pentru unii care trebuie sa ramana cu impresia ca lanturile respective sunt in expansiune. Vreun investitor strain, vreo banca?

Cert este ca, pentru consumator nu e nici o expansiune, ci doar schimbarea firmei de deasupra intrarii.

Cine il crede pe don Pedro?

2010-06-16T19:33:00.002+03:00

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatorul-petru-filip-de-la-pdl-l-a-tradat-pe-boc-din-greseala-898317.html

Fostul primar al Oradiei spune ca nu stia cum se manuiesc bilele. Asa ca a votat motiunea lansata impotriva partidului sau.

Imi pare rau dar don Felipe este ori prost ori mincinos. Daca scuzele sale sunt sincere inseamna ca e cam greu de cap. Daca nu, inseamna ca face ce face un politician cu vechimea sa - minte si tradeaza.

Cine are nevoie de un astfel de politician? PSD-ul sau PNL-ul? Eu as paria pe PSD.

O noua librarie virtuala

2010-06-12T07:43:00.001+03:00

Plimbandu-ma pe cararile intortocheate ale netului am dat de un cotlon bizar:

http://lucrarelicenta.ro/

Ei pretind ca sunt o librarie online. Ba au si un disclaimer cum ca ei nu sunt responsabili pentru modul in care utilizatorii folosesc lucrarile cumparate. Eu zic ca au dreptate, in masura in care un vanzator de pistoale nu e vinovat pentru modul in care marfa lui este folosita dupa comercializare. Solutia este ca MEC-ul sa creeze o biblioteca centralizata online a tuturor tezelor de licenta sustinute, fiecare licentiat avand obligatia sa-si incarce capodopera pe aceasta platforma. Cred ca in 3 ani fenomenul traficului de documente electronice de acest tip ar scadea masiv datorita posibilitatii verificarii facile a autenticitatii lucrarilor de finalizare a studiilor. Plagiatul nu ar disparea, nici frauda in general, dar nu ar fi atat de simple ca acum.

A ajuns civilizatia in oras.

2010-06-07T09:30:00.001+03:00

Update: gurile rele spun ca ar fi baietii lui Hatos trimisi sa caute prin tomberoane.

:-)

Greva involuntara

2010-05-31T17:14:00.001+03:00

Recunosc ca m-am opus grevei. Asta fara sa fiu amenintat, supus la presiuni si alte influente negative. De fapt, in atmosfera de acum, greva parea a fi o optiune chiar confortabila. Nu, optiunile mele sunt mai degraba de dreapta, avand in vedere si alternativele de stanga.

Cu toate acestea am fost obligat sa intrerup lucrul pe 31 mai. Am stat acasa si am bolit din cauza unui carnat prajit insuficient sau preparat incompetent, pe care l-am mancat la o terasa care tocmai s-a deschis in oras. Daca va intereseaza va spun si cum se cheama locul.

Aliodor la conferinta

2010-05-28T09:28:00.001+03:00

Breaking news

Aliodor Manolea e la Conferinta Facultatii de Stiinte Socio-Umane! Cum care Aliodor?

Pregatind invitatiile pentru conferinta

2010-05-26T20:14:00.001+03:00

Distributie de exceptie la Studfest

2010-05-19T19:09:00.001+03:00

Ce au in comun urmatoarele personaje?

Andrei Marga

Mircea Diaconu

Cristian Parvulescu

Calin Georgescu

In cazul primelor trei este destul de clar. A, nu va ganditi la politica. Este vorba de situarea in elita intelectuala a tarii. Da, si Cristi Parvulescu. Nu ma leg de faptul ca nevasta lui era angajata in cabinetul lui Tariceanu. In ceea ce-l priveste pe cel de-al patrulea, cateva informatii interesante apar pe blogul lui Roncea:

http://victor-roncea.blogspot.com/2009/05/masca-lui-puric-o-alta-fata-maestrului.html

La ce folosește austeritatea

2010-05-13T07:36:00.001+03:00

Trebuie sa scadă cheltuielile bugetare, este clar. O zic eu, mare specialist în macroeconomie. Fac trei flotări logice și îmi dau seama că altfel catastrofa va veni, într-un fel sau altul. Dacă nu scad cheltuielile sau nu cresc încasările statul intră în incapacitate de plată. Renunțăm rapid la ipoteza creșterii încasărilor așa că mergem mai departe la controlul cheltuielilor. Dacă se întâmplă asta - incapacitatea de plată, statul nu mai primește ajutor (spune credite) nici de pe piața internă, nici de pe cea externă. Atunci va fi obligat să tipărească bani și să lanseze caruselul inflației. Sau să reducă brusc cheltuilile nu cu 4% din PIB ci cu 10% sau mai mult.

Bun, și ce dacă? Am mai trecut prin așa ceva ar putea spune unii. Inflația are chiar efecte pozitive - scade povara datoriei interne (la fel ca și economiile și debitele sunt mâncate de inflație), așa măcar s-ar rezolva o parte din problemă. Alte câteva genoflexiuni intelectuale ne arată că inflația demobilizează economia reală, prin varii mecanisme și distruge încrederea în autoritatea statului, care se dovedește incapabil să controleze procesele economice. Un stat care poate controla cheltuielile sale și care nu se sperie de pensionarii puși de PSD să facă circ pare unul mușchiulos, spre deosebire de unul care cedează. Iar autoritatea statului, odată pierdută, se recuperează foarte greu. Ca dovadă, să ne gândim că resimțim încă efectele crizelor din anii 90.

O fi credibilitatea statului în joc, dar va rezolva soluția aleasă ceva? Pe termen lung, austeritatea bugetară nu e soluție. Pentru că problema reală nu este faptul că statul e prea gras ci că economia e prea slabă. Pentru a stimula economia este nevoie de un stat eficient, nu numai puternic. Ori restructurarea administrației poate produce adevărate catastrofe în acest domeniu. Vezi postarea anterioară.

Eu nu m-aș opri la downsizing ci aș merge mai departe și aș băga un plan ambițios de externalizare a serviciilor publice corelat cu limitarea prin lege a numărului de angajați în sectorul public. Aș face asta sub un atent control extraguvernamental - intern și extern - oarecum după modelul reformelor administrative din Noua Zeelandă de acum vreo 20 de ani.

Nu spun mai departe. Postez și aștept telefonul de la Cotroceni.

Paradigma Ciomu

2010-05-12T07:15:00.001+03:00

Restructurarea in sectorul bugetar este o chestie tricky. Adica va fi cu final neasteptat. Cam ca și operația lui Ciomu, care este paradigmatică pentru intervențiile românești. Cel putin in condtitiile specifice, mult prea specifice, ale gestiunii resurselor umane din Romania.

Idealul este sa se faca o selectie bazata pe merit: raman cei mai competenti, harnici, calificati, responsabili. Pleaca puturosii, jmekerii cu pile si rude, incompetentii si, sa speram, vor valorifica resursele amintite in sectorul privat.

Lumea a inteles unde bat, cred. Selectia in aparatul bugetar a fost, din cele mai vechi timpuri, una negativa. Acesta este si secretul dialecticii public-privat de la noi, de altfel, privatul din România trăiește pe seama incompetenței sau indolenței sectorului public.

La fel va fi și la restructurarea care se anunță: în urma luptei darwiniene de clanuri, pile, reciprocități și sacoșe vor rămâne în sistem specimenele cele mai adaptate în timp ce calificații și responsabilii - neadaptații adică, se vor trezi cu câte un șut în dos.

Efectul pe termen scurt este ușor de imaginat: managerii publici, la fel de buni ca și subordonații lor, mai ales cei puși valorificând vouchere politice, vor constata foarte repede că au nevoie de personal pentru a realiza sarcinile curente. Că restructurarea a fost prea dură etc. Așa că vor angaja, dacă se poate, ce a mai rămas pe dinafară din clientelă.

Aceasta este paradigma Ciomu, adevăratul specific mioritic contemporan: te duci să te operezi de apendice și te trezești cu penisul în pungă. Sau, în cazul reformei românești: tai la sânge din aparatul administrativ și te trezești că te costă mai mult. Așa a fost până acum, nu văd de ce ar fi altfel de acum înainte.

Cineva are, totuși, de câștigat din toata aventura asta. Știința. După aceasta, în cadrul unui vast experiment social, vom putea verifica cât din productivitatea aparatului administrativ se datorează resursei umane și cât efectelor de structură. Măcar atât să știm, ce-am avut și ce-am pierdut.

Vizita lui Manolescu

2010-05-08T13:42:00.001+03:00

Si a fost intalnirea cu Nicolae Manolescu. Un fost lider, astazi obosit, resemnat, fara sclipire. A reusit sa anime sala - Aula Universitatii - cu cateva glumite dar in general discursul sau despre Educatia fara profesor, un monument pentru profesorat, nu a depasit cele cateva clisee pasuniste despre dascali si dascalime pe care le stim cu totii si, evident, aluziile politice la care m-am asteptat.

Fastaceala a produs intrebarea lui Manolescu - cati prim-ministri a produs Universitatea din Oradea? Si mai stanjenitoare a fost replica dnei Lia Pop care a enumerat senatorii si deputatii din sala, uitand sa mentioneze cati dintre ei au absolvit Universitatea din Oradea.

Momentul important al zilei a fost, de fapt, pre-deschiderea Bibliotecii Universitatii. Durata, si probabil, costurile, enorme ale constructiei acesteia fac de neuitat primele clipe in salile sale. Am re-trait, probabil, emotiile celor care au pasit prima oara in vreunul din marile temple ale antichitatii, a caror constructie dura cam cat cea a bibliotecii noastre - doua decenii.

Tati in tribul piticotilor

2010-05-06T20:34:00.001+03:00

Enjoy the silence

2010-05-05T21:18:00.001+03:00

Update

La nici 2 minute dupa ce am trimis de pe aifon lamentatia de mai jos, a venit lumina, cum s-ar zice in limbaj popular. S-a dus linistea.

Pentru a 3-a oara in ultimele 2 luni, daca nu ma inseala memoria si
experienta, se intrerupe electricitatea pentru mai mult de jumatate de
ora. Imi inchipui transformatoarele lor ca niste saci peticiti, gata
sa dea pe dinafara la orice presiune mai mare. Multi injura, cu
siguranta, cu guvernul. Baiatul de la dispecerat, cu care am conversat
acum 5 minute mi-a explicat in grai dulce de Tileagd ca ei nu preiau
injuraturi. Pentru asta se pot depune reclamatii sau sesizari la
birourile Electrica.
Macar asa am avut un ragaz motivat sa ma joc. Recomand noul Labyrinth
pentru Iphone. Pentru 10 minute va poate capta atentia. Apoi, totul e
bine daca aceti pe cine injura.
Incet incet se lasa intunericul. Multumim Electrica pentru aceste
momente de liniste.

10.000

2010-05-02T18:00:00.000+03:00

Lustruiația

2010-04-30T08:21:00.001+03:00

Se caută bezmetic vinovații pentru nemernicia noastră. Acum a revenit tema lustrației, cu anatema pe activiști. Dacă am fi făcut epurarea la vreme, în 1990, am fi fost altă națiune și vorbeam altă limbă. Dar pentru că suntem în România, toate renunțările și amânările par a fi bine motivate. Nu era justificată lustrația, pentru că înaintașii noștri nu făcut nici comunismul nici teroarea ei cum trebuie. (De abia mineriadele lui Iliescu ne-au dat o sugestie despre cum ar fi putut să fie comunismul stalinist bine implementat prin mostrele interesante de guvernare autocratică eficientă.)

Acum, câțiva consilieri de-ai lui Băsescu își implementează visurile nouzăciste de golani în timp ce președintele însuși se amăgește că participă la reforma clasei politice. Votul uninominal nu a schimbat nimic, se vede bine, și nici lustrația nu va mai face altceva decât să facă de râs ideea de reformă morală. Probabil că elita PSD, căreia i se adresează lustrația de fapt, va resimți pentru scurtă vreme o oarecare traumă de resurse umane. Problema se va rezolva rapid deoarece rezerva de carieriști, oportuniști și de pupincuriști este cvasinelimitată. Acest lucru l-au știut foarte bine și comuniști și securiștii. În opinia mea, cu mici excepții, cei ambițioși au făcut în anii 70-80 toate compromisurile cerute pentru o carieră oarecare. Și le fac în continuare pentru că, fără vreun genocid revoluționar, elita se reproduce din aceleași categorii umane, indiferent de contextul normativ sau ideologic.

Lustrația, realizată acum, va avea efectul paradoxal de a întări sistemele pe care se așteaptă să le schimbe sau să le decapiteze prin forțarea schimbului de generație. O generație hăituită și obosită de profitori va fi înlocuită de una tânără, dornică de afirmare. Iar noi ne vom întreba în continuare ce trebuie să gândim sau să facem pentru a fi bogați și puternici precum Patriciu sau Becali.

Sunt de acord

2010-04-27T22:43:00.001+03:00

Poate pentru ca am fost muscat si eu. Si nu oriunde ci chiar in buricul Bucurestiului, micul Paris in care un japonez inconstient a fost asasinat de un patruped cu privirea probabil jucausa/inocenta. Si unde coada la spitalul la care m-am dus sa imi fac anti-rabicul era de vreo 20 de persoane. Toate cu aceeasi problema.

Si pentru ca nicaieri pe unde am ajuns in lume nu am vazut haite de `comunitari` precum in tarisoara mea, mai ales in capitala. Lucru care sigur alunga o gramada de vizitatori potentiali, poate chiar investitori, studenti straini etc. Renunt la argumentele pro-domo cum ca e aventuros sa intri cu bicicleta sau sa faci jogging in anumite zone din cauza comunitarilor.

Si pentru ca majoritatea celor care plang de mila sufletelor comunitarilor sunt ei insisi niste javre care se ascund dupa argumente jenante de genul `animalul e mai bun decat omul` sau `cainele musca oamenii rai`.

Asa ca sunt de acord cu dl Voicu. Cititi aici:

http://lacoltulstrazii.wordpress.com/2010/04/27/sustin-eutanasierea-cainilor-fara-stapan/

Moneda romana cumparata la targul de antichitati.

2010-04-25T12:55:00.001+03:00

Taierea aripilor - fenomenologia muncii la stat

2010-04-13T21:48:00.001+03:00

În 2005, la câteva luni de la terminarea facultăţii, m-am angajat într-o instituţie publică. Ce fericită eram! Primul meu loc de muncă. Cum păşeam atunci înainte, cum visam... După patru luni de căutări, după ce trecusem prin de acum uitate încercări şi eşecuri, iată că reuşisem să ocup prin concurs un post de inspector. Cuvintele străluceau pe atunci, iar eu luam numele lung şi pompos al instituţiei ca pe o garanţie a respectabilităţii sale. Încă mă aflam sus, pe o frumoasă baricadă a ideilor, în care ecourile din Durkheim, Weber, Pareto se amestecau cu intuiţia unor largi, luminoase perspective pe care gândirea şi cercetarea sociologică le puteau deschide.

Inima îmi bătea tare în prima zi de lucru când am intrat în biroul şefei. Urma să îmi formez acum o primă şi clară impresie despre activitatea ce se desfăşura aici şi să aflu totodată cu ce voi începe lucrul. Aşa credeam. În realitate, am aflat de la ea că nu aveam ceva anume de făcut, că acel compartiment încă nu era organizat...

Marturisire de Raluca Ierina. Cititi restul in revista Rost.

Articolul 172

2010-04-11T09:11:00.004+03:00

Update!

Ministerul a exclus din varianta adoptata in Guvern prevederea prin care comasarea este conditionata de o distanta precisa. Articolul despre comasare a devenit 175. La litera 4 spune:

Fuziunea prin comasare sau absorbtia prin fuziune se va face în jurul institutiilor din categoria universitatilor de cercetare avansata si educatie si tinând cont de proximitatea geografica.

Dezbaterile din ultima vreme despre propunerea de Lege a Educației au fost furtunoase. Una dintre prevederile inovatoare din propunere a fost, mi se pare, oarecum ignorată în discuțiile naționale: cea referitoare la comasarea universităților.

Propunerea este formulată în două paragrafuri ale articolului 172:

Art 172.

(3) În cazul universitatilor publice, în maximum 12 luni de la promulgarea prezentei legi, Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului va propune o lege prin care se realizeaza comasarea prin fuziune a universitatilor care au misiuni asemanatoare si sunt localizate în aceeasi unitate teritorial administrativa sau la o distanta mai mica de 200 km între localitatile de resedinta.

(4) Fuziunea prin comasare sau absorbtie prin fuziune se va face prioritar în jurul institutiilor din categoria universitatilor de cercetare avansata si educatie.

Ipoteza

De ce nu se agită spiritele pentru cauza a câtorva zeci de universități care ar urma să fie înglobate în marile institute de „cercetare avansată și educație”?

Analiza capitolelor referitoare la învățământul superior din lege indică faptul că se pregătesc două reforme importante: modificarea radicală a modului de conducere a universităților, pe de o parte, și desființarea universităților publice mici, pe de alta. Despre primul aspect se face un tărăboi teribil, despre cel de-al doilea abia se pomenește.

Să zicem că sunt de acord cu desființarea oricărei universități, măcar pentru a nu fi acuzat de argumentație prodomo. Dacă condițiile de calitate sunt întrunite, pentru siguranța consumatorului de servicii educaționale trebuie acționat fără ezitare sau remușcare. Let the heads roll!

Este interesant, totuși, că în acest context saturat de argumente legate de calitate în învățământul superior, nimeni nu mai evocă nebuniile care se întâmplă la marile universități private. Sau poate, printr-un miracol, Spiru Haret sau Vasile Goldiș (e vorba de universitățile omonime, nu de respectabilele personaje din istoria modernă a României) au intrat în lumea bună a învățământului superior de nivel occidental? Ne aducem aminte în acest moment de faptul că președintele a sărit în apărarea Universității Spiru Haret, când Andronescu o ataca pentru a-l păli indirect pe Sorin Oprescu. Și știm și faptul că marele furnizor de diplome de la Arad este bine înșurubat în ARACIS. Dar toate acestea par a-i lăsa rece pe Miclea, pe Funeriu (alt arădean) și pe amicii lor.

Ipoteza mea, oarecum paranoică, este că micile institute de învățământ superior sunt prinse în menghina unei alianțe conjuncturale a marilor universități publice, ministerului și universităților private. Ministerul – recte Miclea și tovarășii săi, vrea să vadă leagea neapărat adoptată așa că le oferă pe tavă celorlalți parteneri un concurent numai bun de digerat în următorii ani: bani pentru marile școli – reieșiți din economiile produse prin demantelarea universităților mici și tot bani, sub forma taxelor plătite de studenții rămași fără alternative, pentru institutele private. Prin mecanismele preconizate, ministerul va lăsa furnizarea serviciilor educaționale terțiare de la nivel de licență în mare măsură la latitudinea universităților private asigurând, în schimb, resurse mult mai bogate învățământului la niveluri postuniversitare și cercetării din marile centre „de tradiție”.

O tăcere suspectă

Dacă se tace pe acest topic al comasării, înseamnă că lobbyurile universitare nu au putut sau nu au vrut să îl cocoțeze în zona temelor prioritare. O presupoziție inițială de-a mea a fost că diversele grupuscule din mediul universitar, adunate în ședință la Consiliul Național al Rectorilor s-au lăsat dominate de temele de atac al legii stabilite de cei mai „legitimi” reprezentanți ai opoziției din cadrul sistemului. Este omenește de înțeles din partea unor rectori de pe la Tg. Jiu sau Târgoviște că s-au frecat pe mâini de bucurie să îl aibă de partea lor pe alde Andrei Marga la fel cum pot să îmi închipui că alianța acestuia cu universități pe care acum câteva luni le-ar ras de pe fața pământului îi provoacă o oarecare tulburare. Asta explică faptul că asaltul împotriva legii privește mai ales prevederile referitoare la guvernanța instituțiilor de învățământ superior – temă de mare importanță pentru rectorii marilor sau mai micilor universități laolaltă - și nu planurile de redistribuire a instituțiilor însele.

Agenda protestelor din sânul câmpului universitar, reliefată astfel, dezvăluie fragilitatea pozițiilor universităților publice mici care nu pot, de această dată, replica în nici un fel. Ba dimpotrivă. Nici măcar universitățile private nu se găsesc pe aceeași parte a baricadei cu micile lor surate publice.

Universitățile private nu sunt, în fond, în vreun fel semnificativ afectate de noua propunere. Problema guvernanței îi lasă rece iar în noua organizare pot beneficia de subvenții de la stat ceea ce, teoretic, constituie, pentru ele un oarecare avantaj. E adevărat că universitățile private au protestat, cu o jumătate de gură, la propunerea ca taxele de studiu să fie cel puțin cât valoarea subvenției de la locurile bugetate. Dacă, însă, măcar jumătate dintre cei 100.000-200.000 de studenți de la universitățile publice vizate de comasare s-ar redistribui la instituții private taxele ar putea fi chiar mărite.

Hai să ne imaginăm…

Multe spirite înfierbântate se bucură de perspectiva comasării. Unii se liniștesc cu ideea că în urma comasării se vor schimba doar plăcuțele de pe instituții. Alții, dintre cei cu oarecare resentimente probabil, se amăgesc că vom asista doar la o îmbunătățire a managementului. Sunt destui cei care țopăie de bucurie că vor ajunge, pe ușa din dos, titulari ai vreunei universități de elită. Fostul meu coleg Cosmin Aldea se bucură, ca un copil, pe blogul lui, că Universitatea Aurel Vlaicu din Arad va fi înghițită, probabil, de cea de la Timișoara deși dacă ar fi predat la celebra școală a Lizucăi ar fost, pun pariu, de altă părere.

Un simplu experiment mental ne arată că puține persoane din aceste universități vor avea a se bucura. Preluarea în administrație a altor universități va fi o sarcină dureroasă în sine pentru oricare mare universitate. Ea nu va justifica în nici un caz păstrarea unor programe de studiu discutabile din punct de vedere financiar sau dubioase din punct de vedere academic. Așa că, cel mai probabil, în cazul unor comasări gen Cluj-(Oradea, Baia-Mare, Alba-Iulia etc. ) vor fi desființate, fără prea multe menajamente toate programele de studiu „nerentabile”. Deznodământul va fi că în aceste extensii vor continua să existe aproape exclusiv programe de studii cu mare căutare, precum economia sau dreptul. Specializări cu o cerere scăzută în acest moment, cum sunt științele (fizica, matematica, chimia), științele politice sau filosofia vor fi desființate aproape sigur. Lipsa generalizată de studenți la secțiile politehnice va duce la desființarea acestora în toate extensiile cu excepția probabilă a celor mai căutate, precum informatica. La fel se va întâmpla și cu programele masterale în timp ce cele de doctorat vor deveni, aproape sigur, apanajul universităților de cercetare. Toate aceste programe supraviețuiau în universități precum cea din Oradea prin logica transferului de resurse de la cei care produceau bani către cei „fără profit”. O astfel de abordare nu este de așteptat de la posibilii noi stăpâni care nu vor dori în nici un caz să își sporească pierderile în urma comasării. Iar comasarea ne sugerează cam care este și concepția celor de la centru despre eficiență academică.

Toate acestea ar fi în regulă dacă nu s-ar răsfrânge asupra șanselor educaționale și sociale din orașele sau regiunile avute în vedere.

Este clar că viitorii potențiali studenți din Oradea, Baia Mare sau Târgu-Mureș vor fi obligați, dacă nu vor putea să își urmeze visul în Cluj ori în alt mare centru universitar, să se facă juriști sau contabili. La stat sau, de ce nu?, la privat. Aproape sigur o parte din posibilii studenți vor renunța la absolvirea studiilor superioare. Alții vor trebui să facă naveta la marile universități. Filosofia și sociologia se vor preda doar în marile universități. Unde există resurse de competență s-ar replica. Ca să se conserve posturile existente de la respectivele universități, aș zice eu.

Pe de altă parte, cercul vicios al pierderii de resursă umană prin migrația către marile centre universitare va fi reluat în forță. E un fenomen bine cunoscut din perioada ceaușistă. Actualele mici centre universitare vor pierde în mult mai mare măsură decât o fac acum partea cea mai talentată și mai motivată a resursei lor umane. Știm că majoritatea celor care realizeză o carieră educațională în afara localității de baștină au șanse mici de a se întoarce în localitatea de origine. Aceasta va produce efecte dramatice asupra calității vieții în aceste localități, asupra stilurilor de viață, asupra atractivității investiționale etc.

Epilog

Din punctul de vedere al rezolvării pe termen scurt a viciilor învățământului superior românesc, propunerile din Legea Funeriu aduc evidente soluții chiar dacă o fac cu o mare doză de demagogie în argumentare. Subfinanțarea programelor de studiu avansate – master sau doctorat și cea a cercetării se pot rezolva prin reducerea cheltuielilor. De pildă prin scăderea cheltuielilor statului cu pregătirea studenților la nivel de licență. Aici, soluția externalizării, printr-o marjă mai mare de manevră acordată privaților și finanțarea acestora este o cale de reducere a cheltuielilor publice. A pretinde însă, că aceasta va aduce un spor de calitate în condițiile actuale și cele preconizate ale controlului de calitate este o mare ipocrizie.

Discuția onestă pe tema învățământului superior nu poate ignora eșecurile lamentabile de calitate și onestitate ale micilor institute publice, trecut neglorios care explică, în parte, incapacitatea actuală de reacție. Dincolo de justificări și demagogii, familia Maghiar și acoliții lor de ieri și de azi sunt indiscutabili direct responsabili pentru starea actuală a Universității din Oradea. Toate porcăriile pe care aceștia le-au făcut nu ar fi fost, însă, posibile, fără atitudinea binevoitoare a Ministerului și a altor instanțe responsabile de supravegherea calității academice (de pildă CNATDCU). Nu voi mai insista asupra modului îngăduitor în care ARACIS-ul a abordat problemele flagrante de la universitățile private pe care le-am pomenit deja. Este clar că, dacă în lista de priorități a celor care au făcut actualele propuneri calitatea ar fi fost în frunte, principalele modificări ar fi privit modul de supraveghere a calității în universități.

Nu îmi pot închipui că proiectul de lege s-a făcut fără o oarecare clarificare a consecințelor. Dimpotrivă, presupun că autorii săi își asumă în mod cinic efecte pe care le urmăresc dar se fac că le ignoră. Dacă de pierdut, vor pierde în mod evident cei din localitățile în care se preconizează închiderea unor programe de studiu, câștigătorii neți ai re-organizării avute în vedere vor fi marile universități de stat și cele private care vor constitui o structură duală de învățământului superior, în locul celei triple de acum.

Universitățile private vor prelua, respectând în mod evident standardele de calitate academică J, o parte a cererii de pregătire superioară eliberată prin desființarea unor programe de studiu în urma comasării. Avem de-a face, din punct de vedere instituțional, cu o privatizare a furnizării învățământului superior public moivată de considerente de eficiență economică. Posibilitatea subvenționării universităților private întărește această percepție.

Pe partea lor, universitățile mari se vor putea intitula liniștite Mari Școli, după modelul francez și pe măsura orgoliului lor, fără a mai avea a trăi umilința tratării egale cu tot felul de mici școli cu pretenții universitare, precum astăzi. Iar pentru că banii pentru activități avansate vor fi din abundență, statutul de elită nu va mai putea fi niciodată contestat: aici se vor concentra granturile și publicațiile prestigioase, confirmând înțelepciunea celor care au planificat redistribuirea resurselor universitare. Vivat, crescat, floreat!

Un alt sens al consecințelor reformelor preconizate este pe planul dezvoltării. Pe acest palier, propunerile formulate vor accentua polarizarea teritorială, cel puțin prin clarificarea direcțiilor de migrație ale resursei umane dar și a locului de concentrare a competențelor avansate. Avantajate ar fi, în acest moment, localitățile cu pretenții de capitală regională – Iași, Cluj, Timișoara și, în mod clar, păgubite regiunile care au reușit un anumit grad de autonomie funcțională. Impactul unor instituții de învățământ superior publice mari din localități precum Arad, Suceava sau Oradea asupra relațiilor cu centrul cel mai apropiat nu poate fi ignorat. De efectele de dezvoltare locale și regionale ale comasării ar trebui să fie alarmate în primul rând elitele locale. Lobby-urile locale transpartinice ar trebui, de fapt, să fie suficiente pentru a bloca inițiativa în Parlament. Deși ar trebui să fie de ajuns și o oarecare doză de bun-simț.

Manifeste educationale

2010-04-08T10:39:00.003+03:00

Aparitia a numeroase comunicate, referate sau manifeste despre educatie dovedeste ca se discuta si, probabil, se gandeste intens pe acest subiect. Impresia mea este ca avem de-a face in acest moment cu o mutatie dramatica in idealul educational si in conceperea misiunii scolii in Romania.Haosul aparent din discursul educational reflecta acest transfer de la cultul genialitatii (cum spune Robert Reisz) si al unui oarecare protocronism educational romanesc la o noua forma de sincronism institutional care-si cauta ezitant modelul. De aici si caracterul strident al reformelor lui Miclea si vulnerabilitatea lor la critica, inconsistentele lui Marga sau cedarile bosumflate ale Abramburicai. Pentru un punct de vedere radical opus reformelor lui Miclea vezi articolul ianuarie din Dilema Veche al domnului Ungureanu si care mi-a fost semnalat de doamna Stanciulescu.

In acest paralelogram de interese si forte ideologice deznodamantul nu va fi in nici un caz unul optim ci unul reiesit din confruntarile politice mai mult sau mai putin vizibile.

Manifest împotriva cultului genialităţii

Învăţământul preuniversitar romanesc trăieşte într-o romantică preamărire a genialităţii. Calitatea este confundată cu excepţionalitatea si genialitatea este singura care contează. Nu întâmplător, discuţiile despre calitatea învăţământului românesc ajung adesea să folosească numărul mai mare sau mai mic de olimpici ca argument. Nu întâmplător, multe dintre manualele de liceu folosesc un limbaj fals academic, pretenţios si neclar. Si iarăşi, nu întâmplător, tema “elevilor supradotaţi” este privită în mass-media ca fiind o problemă mai importantă decât abandonul şcolar. De aceea sportul de masă este practic inexistent, şi este încurajat numai sportul de performanţă. Probabil de aceea elevii învaţă derivate şi integrale dar nu şi cum se calculează o dobândă.

Genialitatea, aici discutată, este clar cantonată în imaginarul romantic al unui creator vag paranoid şi asocial. Modelul este desigur imaginea lui Eminescu, geniul prin excelenţă al manualelor şcolare romaneşti, poate chiar al întregii educaţii preuniversitare din România. Nu are cu adevărat nici o importanţă cum era omul Eminescu, nu despre aceasta este vorba aici, şi nici despre meritele sau defectele lui. Este însă vorba despre imaginea dezirabilului comportamental pe care şcoala românească îl promovează construind pe acest model mitologizat.

Astfel, tot ce nu este excepţional nu este meritoriu. Şcoala românească visează să producă „mari gânditori, oameni de ştiinţa si de artă” dar este total inaptă si chiar dezinteresată să producă cetăţeni, in sensul complet, democratic şi social al termenului. Dar chiar şi crearea condiţiilor propice pentru dezvoltarea de mari gânditori este mai mult retorică si ipocrizie decât abordare pragmatică. În plus, modelul geniului este unul eminamente masculin. Oare sa oferim în şcoala românescă modele doar tinerilor bărbaţi?!

Mai mult, genialitatea promovată de şcoala românească este desigur, neadaptată vremilor mereu vitrege. Geniul trebuie să caute adevărurile în singurătate, fruntea lui să scruteze absolutul. Şi inadaptarea aceasta este considerată ca fiind bună. Ea aduce cu sine un dispreţ pentru instituţiile democratice, inerent mediocre si imperfecte, dispreţ bazat de asemenea pe genialitate. Anume pe însăşi posibilitatea ei. Pentru că existenţa genialităţii este posibilitatea creaţiei perfecte, si prin corolar posibilitatea ordinii sociale perfecte. Omologul genialităţii este utopia. Cel al democraţiei este mediocritatea. Pentru că geniile romantice există, ele trebuie să conducă lumea. Nevoia unui conducător carismatic, mesianic şi autoritar este strâns legată de acest model de genialitate. Singura concesie care se face este că pot exista si genii rele. Astfel, întreaga glorioasă istorie devine o paradă a geniilor.

Mitologia geniului promovată în şcoală este în multe feluri dăunătoare. In primul rând pentru marea majoritate a elevilor care, desigur, nu se pot regăsi în această imagine. Faptul că sunt persoane echilibrate, bine integrate social, cu gusturi, interese şi realizări şcolare normale, este insuficient valorizat. Pentru orice societate democratică aceşti oameni sunt principala valoare şi resursă. Ei sunt societatea si pentru ei există statul. Pentru ei această ţară trebuie să fie un loc mai bun şi ei sunt cei ce trebuie să ia deciziile esenţiale.

Dar mitul genialităţii îi loveşte si pe cei care se regăsesc în el şi se adecvează într-un fel de profeţie auto-împlinită unei imagini de persoană singuratică, neapreciată de societate, în pofida marilor ei calităţi. Rămâne desigur posteritatea să îi recunoască, sau vreo revoluţie să îi aducă în poziţia de putere pe care o merită. Căci trăim într-o lumea a micimilor, a jumătăţilor de măsură şi a mediocrităţii de care numai ei ne pot mântui.

O altă consecinţă nefastă a acestui tip de educaţie este şi profesionalizarea întârziată a meseriilor. Profesionalizarea modernă a dezvoltat un sistem de rezolvare a problemelor bazat pe abordări algoritmice, pe protocoale de paşi bine definiţi si demersuri structurate precum şi pe o etică profesională a corectei aplicări. Profesionalizarea implică în mare măsură predictibilitate, atât a acţiunilor care trebuie întreprinse cât şi a rezultatelor. Valorizarea excepţionalismului este în acelaşi timp o desconsiderare a profesionalizării. La noi, un bun instalator, un bun medic sau un bun avocat nu este o persoană care cunoaşte paşii algoritmici pentru rezolvarea unei probleme, ci este un ingenios, capabil de euristici complexe, un geniu al meseriei lui. Ca atare, succesul unui demers nu mai este previzibil, probleme simple nu îşi găsesc rezolvări simple. În fine, nu mai există nici o diferenţă între o problemă simplă şi una complicată, pentru că rezolvările trebuie mereu re-inventate, ingeniozitatea trebuie mereu pusă la încercare.

Si totuşi, ce e de făcut? Şcoala trebuie să reabiliteze normalitatea, să valorizeze media, lucrul bine făcut, si nu excepţionalismul. Nu cerem să se schimbe mentalităţile înainte de a se schimba formele, căci aşa ceva este imposibil, cerem tocmai să se schimbe formele, ceea ce se poate face prin transformări ale cadrelor curriculare si ale pregătirii pedagogice astfel încât acest păgubos cult al excepţionalismului si al genialităţii sa dispară din sălile de clasa. Nu cerem să se predea un anume poet sau să nu se predea un altul, să se prezinte sau nu contribuţia istorică a unui domnitor sau a altuia. Ceea ce cerem este ca abordarea critică să prevaleze asupra mitologizării, contextualizarea social-istorică să nu lipsească si umanizarea personajelor manualelor noastre să elimine cultul geniilor şi al eroilor. Cerem: o perspectivă critică asupra cunoaşterii si culturii care să permită valorizarea umanului, ca alternativă la un cult necritic al genialităţii care lasă majoritatea elevilor fără un model, iar minoritatea rămasă o socializează cu un model mereu inadecvat societăţii.

Este uşor si inutil să pretindem că apărăm normalitatea de atacul unei pretinse sub-normalităţi, ceea ce este important si mult mai greu este să o apărăm de atacul supra-normalităţii.

Prof. univ. dr. Robert D. Reisz, UVT, Timişoara

Semnatari

Alexandra Răzvan Mihalcea, avocat, preşedinta Societăţii Filarmonice din Timişoara

Florian Mihalcea, jurnalist, preşedintele Societăţii Timişoara

Gudrun Simon, fizician, Heidelberg

Lect. univ. dr. Constantin Pârvulescu, UVT, Timişoara

Dr. Daniela Reisz, medic neurolog, UMFT

Dr. Horatiu Simon, software developer, Heidelberg

Alexandru Jădăneanţ, avocat, Timişoara

Dr. Simona Tămăşan, medic psihiatru, Timişoara

Brad Vrabete, informatician, Cork, Irlanda

Roxana Dan, inginer software, Timişoara

Ada Neamţu

Acidalia Toader, avocat, Timişoara

Lia Vela

Oana Paşca

Conf. univ. dr. Vasile Docea, UVT, Timişoara

Conf. univ. dr. Liliana Popescu, SNSPA, Bucureşti

Dr. Toma Burean, UBB, Cluj

Dr. Anca Gheauş, Erasmus University, Rotterdam

Prof. univ. dr. Zeno Simon, membru corespondent al Academiei Române, Timişoara

Prof. univ. dr. Daniel Vighi, scriitor, UVT, Timişoara

Peter Lacsan, inginer, Toronto

Andrea Reisz, student, Viena

Ion Ardeal Ieremia, regizor, Teatrul Naţional Timişoara

Mihai Panu, UVT, Timişoara

Prof. univ. dr. Ioana Both, prodecan, Facultatea de Litere, UBB, Cluj

Conf. univ. dr. Gabriela Tănasie, UMFT, Timişoara

Cms. Dan Călin Tănasie, Poliţia de Frontieră, Timişoara

Tudor Coroian, student, Viena

O alta viziune despre invatamant si mai ales despre reforma orientata spre transmiterea de competente avem aici.

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=308&cmd=articol&id=12227

Chiar, dacă își bătea iubita?

2010-04-03T12:20:00.003+03:00

Cântărețul și activistul anarho-analist Florin Chilian a primit o condamnare cu suspendare pentru că a comis un accident în stare de ebrietate plus alte câteva prostii care reflectă înaltul său caracter (mărturii mincinoase etc.). Iubita lui din epoca respectivă - Ana Maria, care a devenit celebră pentru o piesă oftalmologică - a depus mărturie împotriva lui, supralicitând cu narațiunea bătăilor pe care le primea de la artist.

Situațiunea clarifică, zic eu, implicarea socială activă subită din perioada electorală a anului trecut. Din păcate pentru el, a mizat pe tabăra greșită așa că nu s-a ales cu vreo achitare sau, doamne ferește, vreo demnitate publică repede aducătoare de imunitate.

Acum Florin poate fi pe drept supărat. A făcut atâta vreme rating la televiziunile mogulilor și nu s-a ales cu mai nimic.

Establishment

2010-03-30T21:02:00.001+03:00

Un grup politic îşi apropriază o reţea vastă de trafic de influenţă crescută în 20 de ani pe reciprocitate şi şantaj în zonele sensibile ale mecanismelor instituţionale ale statului: poliţie, servicii secrete, justiţie, parlament, autorităţi locale. La un moment dat, liderilor respectivului grup, mulţi cu probleme în justiţie, chiar le sunt prezentaţi capii reţelei, ca fiind protectorii lor împotriva oricăror erori de impunitate. Iar maşinăria este atât de eficientă încât apelează la ea persoane din orice orizont politic, în orice probleme. Creşterea este autocorelată şi de neoprit: fiecare serviciu adaugă la reţea şi sporeşte puterea acesteia. În final, cel mai mare partid de stânga ajunge, tiptil, să se bazeze aproape în totalitate pe resursele acestei încrengături pentru a obţine, mai întâi, controlul asupra Ministerului de Interne, iar apoi, asupra întregii ţări, prin câştigarea alegerilor prezidenţiale de către faţada spilcuită a reţelei.

Lectura placuta in Informatia de Vest.

Subscriu!

2010-03-23T22:01:00.001+02:00

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/crin-antonescu-ai-luat-o-razna-la-brat-cu-nistorescu-35457.html

Parisul

2010-03-23T10:20:00.001+02:00

Am avut, în anii de presupusă înţelepciune a maturităţii, o anumită reţinere faţă de Franţa şi cultura ei. Crescut în universul idealizat al imperiului care domina Europa din romanele lui Dumas, al patriei descoperitorilor din romanele lui Verne sau al gânditorilor structuralişti şi post-stucturalişti deveniţi cele mai importante bunuri de export din Hexagon după al doilea război mondial, mi-a fost teamă că voi fi dezamăgit de realitatea unei mari civilizaţii în descompunere.

Restul in Informatia de Vest.

Ati vizitat vreodata CAS?

2010-03-17T20:06:00.001+02:00

Avem instituţiile-amendă pe care le merităm?

Eram, vara trecută, cu familia în excursie prin inima Transilvaniei. Furat de peisajul văii Târnavelor am apăsat cam tare pe acceleraţie. Conversaţia care a urmat cu poliţistul care m-a sancţionat a fost amabilă: greşelile flagrante se recunosc, iar pedepsele se acceptă cu demnitate. Ajuns în municipiul reşedinţă de judeţ, primul lucru pe care l-am făcut a fost să opresc la „Finanţele” din localitate şi să plătesc amenda. Apoi mi-am văzut de concediu liniştit.

Citeste mai departe in Informatia de Vest.

Umbra lui base la Londra

2010-03-15T08:58:00.001+02:00

http://m.gandul.info/international/camera-lorzilor-va-fi-desfiintata-5744822

Adrian Hatos

Grecia

2010-03-09T14:40:00.000+02:00

Grecia a devenit, aproape pe neaşteptate, oaia neagră a Europei. Uitaţi de noile membre ale UE, mizere şi corupte, s-a găsit călcâiul lui Ahile al construcţiei europene, par a zice numeroase articole din media mai mult sau mai puţin oficială de pe întreg mapamondul!

Restul in Informatia de Vest

Independentii

2010-03-02T06:32:00.000+02:00

Nu e niciun dubiu că gruparea independenţilor este o soluţie prin care actuala putere îşi asigură majoritatea în parlament. Din punct de vedere moral, un asemenea procedeu este la fel de discutabil ca şi licitarea funcţiilor publice sau a locurilor eligibile din listele de candidaţi. Dar grupul independenţilor este posibil în primul rând deoarece partidele, în cazul nostru PSD şi PNL, au propulsat în parlament oameni cărora ideologia sau numele partidului le-au fost indiferente, contând doar capacitatea acestora de a contribui la realizarea anumite obiective personale.

Restul in Informatia de Vest.

Albumul din Egipt

2010-02-24T22:02:00.002+02:00

Veselie in PSD

2010-02-23T07:24:00.002+02:00

Odată cu finalizarea unui ciclu electoral tumultuos, scena politică s-a cam golit, iar media specializată şi publicul atent a intrat într-o oarecare somnolenţă. Lipsa de agitaţie politică este, în fond, expresia normalităţii cotidianului. Ea este inacceptabilă însă pentru partea din media care trăieşte din valorificarea emoţiilor politice ale celor mulţi. Decimată de criză, de lipsa de subiecte şi de eşecurile din ultimele bătălii, această specie a presei se năpusteşte ca un răpitor înnebunit de foame pe orice subiect politic mai de doamne-ajută. Astfel, venind inerţial în continuarea cataclismelor politico-mediatice din 2009, alegerile interne din PSD au beneficiat de o acoperire mediatică fără precendent şi fără concurenţă.

Restul se citeste la sursa: Informatia de Vest.

Conferinta

2010-02-18T20:25:00.001+02:00

Vineri 19 februarie în Amfiteatrul II al Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane va conferenţia,

de la ora 12.00,

prof. univ. dr. Robert Reisz

Institut fur Hochschulforschung an der Martin Luther Universitat Wittemberg şi Universitatea din Timişoara

pe tema:

“Învăţământul superior privat în perspectiva ecologiei organizaţionale”

Vă aşteptăm cu drag!

Inca un realizare marca Hatos

2010-02-17T21:31:00.002+02:00

Am reusit inca o performanta pe care ma grabesc, cu mandrie, sa v-o transmit.

Din toata asociatia de locatari (vreo 6 blocuri, 12 scari, fo 180 de familii) noi avem cele mai mari cheltuieli de intretinere pe perioada 22 dec 2009-25 ian 2010). Cu repartitor, cu 3 camere etc. platim cu cel putin 150 de lei mai mult pe perioada respectiva decat orice gospodarie care nu are repartitor. Adica decat cei care, cica, sunt penalizati ca nu au pus osul la eficientizarea consumului energetic al populatiei.

E misto sa fii cel mai tare. Chiar daca esti cel mai tare fraier.

Reforma morala si sevraj

2010-02-16T12:21:00.001+02:00

Motivaţiile din spatele taxei pe alcool care se intenţionează a se institui în Oradea sunt străvezii: municipalitatea are nevoie disperată de bani şi se gândeşte să-i atace la buzunar pe deţinătorii de întreprinderi vulnerabile din punct de vedere moral. Pentru că bordeluri nu sunt, iar casinourile sunt puţine ochii încruntaţi ai administraţiei s-au fixat pe cârciumi, capitol la care, tradiţional, stăm bine.

Restul panseurilor in Informatia de Vest.

Ne vedem pe gugăl bucs

2010-02-15T19:58:00.003+02:00

Gata. Am hotarat că știința este publică, trebuie diseminată, chiar și cea produsă în epoca timpurie.

Așa că am cocoțat pe google.books.com două din capodoperele de început.

Sport și societate. Introducere în sociologia sportului (2002)

și

Contracepție, dragoste și sărăcie (2004)

Căutați-le cu guglă și le veți găsi. Apoi, fiți îngăduitori, apreciați conținutul nu neapărat forma. Vă rog eu.

Și nu uitați să citați.

Surviving Egypt

2010-02-14T07:01:00.008+02:00

Sat beduin „autentic” așteptând turiștii dornici de experiențe etnografice.

Scenă familiară. Da, fata cerștește.

Pentru prestația de figurație Ibrahim (nume generic) a primit 50 de piaștri. Nu a fost mulțumit. Nici noi.

Zeii din cartușe nu au cerut bacșiș. De aia Egiptul antic a avut o civilizație mare, dom'le!

Și acum regulile:

1. Nu luați în seamă prognozele meteorologice ci urmăriți mai degrabă mediile pentru perioada și zona respectivă precum și sfaturile altor călători. Noi am crezut, bazându-ne pe previziunile de pe net (wunderground, bbc etc.) că va fi rece și vântos. Ei bine, așa a fost la sosire, în rest un fel de iulie românesc, cu temperaturi de 3o de grade si cer senin non-stop. Asta în februarie.
2. Dacă vreți să fierbeți în apă de 30 de grade sau să vă coaceți la umbră la 40 de grade faceți vizita vara. Dacă țineți la sănătate și vă interesează și să vizitați câte ceva, mergeți din decembrie până în martie. E și mai ieftin dar, mai ales, suportabil.
3. Nu întindeți obiecte către băștinași. O să vi le ia, cu scuza că le-ați dat.
4. În Egipt, ca turist, nu aveți prieten. Fiecare turist este doar o vacă de muls pentru localnici - e drept că și pentru agenția de voiaj, hotel sau ghid. Orice semn de prietenie, familiaritate din partea Ibrahimilor locali este doar parte a ritualurilor de extorcare a bacsisului sau de vânzare a ceva.

5. Toată lumea așteaptă bacșiș. Face parte din matricea culturală a egiptenilor moderni. Cred ca și președintele lor așteaptă ceva mărunțiș de la marii lideri când se întâlnește cu aceștia. Lângă anunțul mare cu No tip veți găsi pe cineva cu aer de refugiat din Haiti care îți cere cu gesturi tâmpe ceva bănuți. Polițiștii care ar trebui să alunge păduchii care se agață de turiști vor face același lucru, chiar dacă mai subtil uneori și asistați de kalașnikoave.

6. Ca să scapi de neplăcerile vânătorilor de ciubuc cel mai bine e să îi eviți cu nesimțire proporțională (vezi regula 4: o să îți întindă mâna prietenește, o să îți ofere, ha ha ha, cadouri, întreabă din ce țară ești și alte bullshituri dinăstea; pur și simplu vă faceți că nu îi băgați în seamă). În nici un caz nu acceptați ceva de la ei, dacă o faceți va trebui să plătiți. De exemplu, nu urcați pe cămilă până nu ați convenit prețul, inclusiv coborârea de pe cămilă :-)
7. Ciubucarii vor doar bancnote în valută. Așa că cel mai bine e să le dați monezi locale, dacă nu ai ce face. Jumătate de liră egipteană (50 de piaștri) este suficient de puțin ca să îi enerveze și să vă dea oarece satisfacție în schimbul stresului suportat.
8. Am observat că sunt turiști - occidentali de obicei - care împart bacșișurile cu plăcerea antropologului cufundat în cultura locală. Este o tâmpenie ecologistă care nu face decât să perpetueze un mod de viață nedemn și, evident, o experiență turistică dezagreabilă.
9. Ajuns în Egipt află că orice preț este negociabil. Dar orice. Cine vă spune că e altfel vrea să vă păcălească bazându-se pe reflexele de consumator european. Dacă nu aveți ceva mai bun de făcut și începeți să cumpărați lucruri, negociați prețul cu nesimțire. Vânzătorul nu o să vă dea produsul dacă nu face profit așa că nu trebuie să luați în serios lamentațiile lui despre mărimea familiei sau despre diverse greutăți ale vieții. Amintiți-vă de regula 4. Această regulă este valabilă și pentru serviciile turistice - excursii, masaje, tatuaje, expediții etc. Negocierea poate fi un joc foarte fun. Practicati-l de câte ori este cazul sau ca tratament pentru probleme de competență socială și stimă de sine.
10. Dacă plătiți excursii prin Egipt (de pildă la Luxor sau la Cairo) țineți minte regula de aur - regula 4. La fel ca și pentru localnici, pentru ghid sau pentru șofer sunteți doar niște buzunare doldora de bani care trebuiesc golite folosind diverse tertipuri. Pregătiți-vă să fiți conduși la tot felul de businessuri locale care, cică, vă vor familiariza cu ocupațiile și obiceiurile locului. În realitate, șoferul primește ciubuc de la fiecare dugheană la care oprește iar ghidul la fel. În cazul în care insistă cu porcării de acest fel - ateliere de papirus, cătune de beduini, ateliere de alabastru, chioșcuri cu esențe mirositoare - aduceți-le aminte de scopul călătoriei și de faptul că ei oricum sunt plătiți. Altfel riscați ca în locul piramidelor să faceți cunoștințe cu tot felul de escroci, ceea ce poate fi, în fond, interesant.
11. Dacă sunt în drumul turiștilor, este foarte mare probabilitatea ca produsele aflate în vânzare să fie niște ieftinături chinezești ordinare. E vorba de suveniruri, de papirusuri, de esențe „produse de familia mea în oaza Faium” - poveste pe care o s-o auziți în toate dughenele de parfurmuri din Egipt. Abțineți-vă de la a le cumpăra oricât de puternică este presiunea spre conformitate. Aproape orice chinezărie cu hieroglife o veți găsi mult mai ieftin în aeroport.
12. Trecând peste amănuntele de mai sus, excursiile prin țară, dacă sunt făcute în anotimp potrivit iar prețul negociat dur, merită efortul. Evitați-le pe cele îndelungate cu autobuzul: chiar dacă veți economisi ceva bani, călătorii de câte 12 ore cu autobuzul vă vor strica tot sejurul. De pildă, dacă vreți să mergeți din Hurghada sau Sharm el Sheik la Piramide, alegeți avionul. Dacă nu vă permiteți excursia cu avionul mai bine stați la plajă.
13. Unele servicii turistice sunt, în opinia mea, dar și a altora care le-au încercat, niște bullshituri. De pildă expedițiile safari taxate cu câteva zeci de euro, vă vor purta prin nisip la niște cătune de beduini făcuți la teatrul din localitate care vor dispărea imediat ce au plecat și turiștii și vor reveni doar cu jumătate de ore înainte următoarei caravane de fraieri. Banii pe așa ceva pot fi cheltuiți mai cu folos - de pildă pe lecții de scufundări.

Pe unde se strica pestele?

2010-02-02T18:29:00.000+02:00

Dramele politice din ultimii ani au adus în atenţie un sindrom pe care mulţi îl etichetează ca şi criză de legitimitate a clasei politice. Politicienii par a fi departe de popor, de interesele şi valorile acestuia, lucru semnalat de apatia alegătorilor, de lipsa de încredere a instituţiilor politice şi a reprezentanţilor acesteia. Se pare, dacă ne aplecăm asupra modului în care sunt reflectate acţiunile şi onorabilitatea elitei politice, că am ajuns din nou în situaţia descrisă de criticii conservatori ai parlamentarismului antebelic, la situaţia în care o pătură superpusă uzurpatoare suge fără milă sângele naţiei.

Restul, in Informatia de Vest.

IPad

2010-01-28T21:39:00.001+02:00

Journal of Social Researc&Policy

2010-01-27T16:22:00.000+02:00

Call for papers on `Education and life chances`

Deadline for submission: March 15^th 2010

Articles, research notes and book reviews are awaited at office@jsrp.ro

The first issue of JSR&P will be focusing on `Education and life chances`

Education and education-policy are arenas of intense struggles framed within various value systems contending in the modern ideological landscape. Issues of meritocracy, equality and equity, inclusion, exclusion, competition or effectiveness are intensely debated in this showground, informing policy and research in the field of education with an often implicit regard for the wider social consequences of educational processes. No wonder that education in itself is promoted in various ways or, every now and then even contested, as the privileged domain of social intervention. This special issue of Journal of Social Policy and Research will focus on papers devoted to theory-driven or applied inquiries in the field of education as a decisive producer of life chances and social stratification.

Sau mai multe la www.jsrp.ro

Mântuiţi-l pe Geoană!

2010-01-26T10:01:00.001+02:00

Că în România aproape toată lumea aşteaptă miracole, nu mai este niciun dubiu. Lucrul se întâmpla şi înainte de 1990 – când credinţa în supranatural era tratată de mulţi ca un fel de manifestare a gândirii independente supravieţuitoare în mocirla ideologică marxist-ceauşistă şi, mai abitir, după aceea. Milioane l-au votat pe Iliescu şi alte sute de mii de oameni au stat la cozi la Caritas şi FNI înghesuindu-se cam la fel ca la moaştele Preacuvioasei Paraschieva sau la distribuţiile de apă sfinţită, în speranţa că printr-un hocus-pocus de un fel sau altul îşi vor găsi mântuirea şi vor trăi paradisul pe pământ.

Cititi mai departe in Informatia de Vest.

Şansele ratate ale Oradiei

2010-01-19T11:21:00.001+02:00

Bineînţeles că majorităţile reieşite din alegeri nu sunt subiect de manipulare decât într-o măsură limitată şi, oricum, creşterea unui oraş de mărimea Oradiei nu trebuie să fie la mila redistribuirilor de la centru. Critică pentru oraş este implementarea unui plan de creştere realist, care să plaseze la loc central atragerea investiţiilor productive, mai ales în industrii cu înaltă valoare adăugată, care să valorifice şi să potenţeze resursa umană locală. Succesul unui astfel de proiect depinde de funcţionarea unor coaliţii viabile, atât în legislativul local cât şi între elita politică, cea economică şi societatea civilă. Dar pentru aceasta este nevoie de leadership şi expertiză, resurse care, deocamdată, par absente.

Articolul complet in Informatia de Vest.

Socio-GIS

2010-01-17T10:28:00.002+02:00

Am lansat, miercuri 13 ianuarie proiectul Socio-GIS. Numele, destul de urât, recunosc, indică ce vom face: o aplicație care va permite analize spațiale pe problematică socială în municipiu.

Recunosc că mi-a luat ceva vreme să găsesc un material de presă care să remarce și prezentarea subsemnatului.

Articolul despre lansare din eBihoreanul.

Jos imperialismul!

2010-01-12T22:01:00.001+02:00

Am povestit despre politica internă și istoria Turciei cu doi studenţi Erasmus care sunt de acolo. Ce am aflat, pe scurt: Orhan Pamuk este o creaţie a maşinăriei de propagandă americane. Kurzii nu existau decât ca nişte nomazi înainte de lovitura de stat din 1980 - care a fost orchestrată de spioni americani, pentru că Turcia kemalistă devenise prea puternică. Terorismul kurd (care război civil?) este susținut cu arme de americani și de britanici, bineînțeles pentru a slăbi statul turc având în vedere interesele imperialiștilor anglo-saxoni pentru petrolul din regiune. Poeții kurzi de prin 1500 amintiți pe wikipedia nu aveau cum să fie kurzi, limba kurdă însăși fiind un fel de turcă.

Evident că studenții mei vor lupta până la ultimul dacă americanii îi vor ataca.

Revin cu informații actualizate, de îndată ce acestea apar.

Avatar

2010-01-12T11:43:00.003+02:00

Avatarul lui James Cameron este, aşa cum susţine multă lume, o incursiune în cinematografia viitorului. Este capodopera care marchează o revoluţie în industrie şi o revitalizare a vânzărilor decimate de pirateria electronică. Este o experienţă cinematografică, sinestezică în multe momente, intensă care face toţi banii. Noua perspectivă adusă de tehnologia 3D, ce adânceşte radical iluzia referenţială, combinată cu un univers populat cu tot ce era mai de impact din imaginarul science-fiction explică sălile arhipline şi recordurile de încasări bătute din prima săptămână de la lansare. Marea dezamăgire mi-a adus-o povestea.

Citeste mai departe in Informatia de Vest.

Cine mi-s eu?

2010-01-08T19:53:00.003+02:00

Da, as fi putut maslui poza de mai sus, dar n-ar fi avut nici un farmec. Adevarul este ca profilul meu de LinkedIn este citit de cei care il urmaresc si pe cel al unui anume Bill Gates, `tehnologist` si filantrop. Semne bune anul are si incep sa ma simt mai bine. Ma intreb cum o sa-i explic MacBookul si aifonu' cand ne vom mai intalni?

PS. Pe restul i-am anonimizat ca s-ar putea simti prost sa fie in compania mea sau a lui Bill.

Salut Bill!

Meandrele concretului

2009-12-30T12:54:00.001+02:00

Un individ cu care am povestit deunazi justifica retinerea fata de un
anumit partid plangandu-se ca acesta nu-l poate face director de
spital. Credeti ca personajul e vreo somitate medicala sau vreun
activist notoriu? Nu. E doar asistent medical si nici nu are studii
superioare. I-am recomandat - in gluma - vreuna din fabricile de
diplome din zona pentru o certificare in drept sau stiinte economice.
Asa promovare, asa aspiranti asa administratie.

Bistrita, Craciun 2009

2009-12-28T16:18:00.000+02:00

De Craciun s-au topit omuletii de zapada...

2009-12-24T17:42:00.001+02:00

Anul care a omorât iluziile

2009-12-22T09:50:00.003+02:00

România este şi ea în trend. Nu numai că am reuşit performanţe de nivel mondial în criză, dar la noi epigonii lui Obama s-au dezumflat spectaculos spre sfârşitul anului. Orele de repetiţii cu înregistrările eroului de la Washington, asistate de consilierii săi, nu au putut compensa apucăturile producătorilor de criză dâmboviţeană – capitaliştii autohtoni, astfel că Mircea şi Crin au rămas doar nişte (foste?) promisiuni ale clasei politice. După acolada perioadei electorale suntem aproape în acelaşi punct de la care am plecat în urmă cu un an: Băsescu preşedinte, Boc prim-ministru. Doar că mai săraci în iluzii.

Cititi articolul complet in Informatia de Vest.

Raspunsul la ghicitoare (Sinaia, inceput de decembrie)

2009-12-18T21:38:00.004+02:00

Cine n-are ideologii sa-si cumpere

2009-12-17T23:09:00.002+02:00

Un articol excelent, ca de obicei, de Dragos-Paul Aligica

http://www.hotnews.ro/stiri-mediu-6738109-copenhaga-scandalul-secolului-climategate.htm

R(O)TV

2009-12-16T23:18:00.004+02:00

De cateva zeci de minute competentii de la RTV analizeaza dimensiunile parapsihologice sau astrologice ale victoriei lui Base in alegeri. Ati auzit de meditatia flacarii violete? De asocierea acesteia cu meditatiile celor de la MISA care, by the way, l-au doborat si pe Nastase? V-ati dat seama ca Geoana a fost prins in menghina energiei violete a camasilor, cravatelor si puloverelor violete? E simpatic Oreste care, in mod clar, s-a cufundat in paraspihologii cu detasarea sugubeata a unui escroc caruia ii place sa rada de prostia altora.

Ma intreb cu ce sunt mai bun, eu personal, in acest moment, decat cei care urmareau cu sufletul la gura cautarea Elodiei?

Ghicitoare

2009-12-16T07:41:00.000+02:00

Unde a fost facuta poza asta?

Iarna vrajbei noastre

2009-12-15T10:38:00.002+02:00

Suntem într-un moment dificil. În locul festivismului din alţi ani, la alegerile din acest an s-a mers separat, în grupuscule care au trădat fragmentarea comunităţii. Drama electorală continuată artificial după 6 decembrie nu a ajutat defel la repararea rănilor. S-a lăsat cu vorbe grele, uşi trântite şi interdicţii de vizitare. Reţeaua socială este aproape deşirată în numele unor loialităţi fictive.

Cititi mai departe in Informatia de Vest.

Glontul pe langa ureche

2009-12-10T07:43:00.002+02:00

Am facut imprudenta sa ma dau obiectiv in prezenta unui celebru reformator al educatiei, vesnic abonat (si ratangiu notoriu de acum) la functia de ministru. Am spus ca, cel mai probabil, fraudarea alegerilor a fost facuta de ambele parti.

Ce reactie, ce vulcan, ce nervi! Un tremur aproape epileptic a cuprins personajul care, varsandu-si cafeaua pe cravata pregatita pentru investitura, m-a facut in cateva secunde oportunist de vreo 5 ori si mi-a explicat ca această obiectivitate este o formă fara fond occidentala, că sensul obiectivitatii il gasesc in nu-ș-ce dialog de Platon iar ca sa fiu demn de a fi bagat in seama trebuie sa mai citesc. (Golanule!) Sigur n-ai facut sociologia la noi.

Inca un argument pentru teza ca 50,3% dintre români au votat inteligent la 6 decembrie.

Bogați dar proști

2009-12-08T10:26:00.002+02:00

Reiau ideea unei postări anterioare.

Ultimele gafe ale miliardarilor implicaţi în politică arată că averile imense nu atestă, în general, vreo calitate personală specială, în niciun caz inteligenţa. O astfel de corelaţie absentă infirmă suspiciunea noastră că hiperbogaţii români îşi merită averile – pentru că au tras din greu, făcând sacrificii sau pentru că au investit deşteptăciune ori creativitate, mai mult decât am fi putut noi cei din plebe, în promovarea afacerilor lor. Mai periculos este faptul că asperităţile de atitudine şi comportament semnalate pun sub semnul întrebării justeţea alcătuirii lumii în care trăim.

Citit mai departe aici.

Geoana, probleme?

2009-12-07T08:50:00.001+02:00

Prostanaci din toate palatele, uniti-va!

2009-12-06T09:02:00.006+02:00

Vi s-a parut ca Becali sau Patriciu ar da pe dinafara de aichiu? Daca da, atunci va meritati soarta.

Sunt unele lucruri pe care le banuim toti dar le negam adeseori pentru ca recunoasterea nedreptatii ne angajeaza moral. Uite ca unii le studiaza si ajung si la concluzii.

Credinta in exceptionalismul celor foarte bogati este parte a mitului modern al meritocratiei. In realitate, este mult mai probabil ca banii lui Felix sa provina din conturile secrete ale Securitatii decat ca el sa fie un tip inteligent.

Si stiti de ce stau mogulii feriti de ochii publicului? Ca acesta sa nu se prinda ca sunt mai prostalai uneori decat cei care se balosesc visand gandind la banii lor. Vreti sa ii cunoasteti un pic mai bine? Va ajuta documentarul lui Solomon de aici.

Later edit: Niște lămuriri despre înfrângerea lui Geoana și prostia celor puternici iata aici.

Ziua Unirii, măi dezbinaţilor!

2009-12-01T11:36:00.001+02:00

Ziua Naţională a României se apropie vertiginos (update: iata, a venit!). Şi cum, oficial, este ziua cea mai importantă pentru locuitorii României, cred că merită câteva rânduri. Discuţia despre lungimea braţului lui Băsescu şi bărbăţia lui Geoană mai poate aştepta.

Cititi restul la:

http://www.informatiadevest.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3695:ziua-unirii-mi-dezbinailor&catid=89:opinii&Itemid=33

Hatos

Câteva întrebări pentru candidații pentru funcția de rector al Universității din Oradea

Occupy Romania

Musuroiul

Flash

Incercuiti

Micul Cupidon

​VIDEO Mozilla a lansat Firefox 4 - IT - HotNews.ro

Starea educatiei la romani

Biblioteca Universitatii, 4 martie, ora 4 pm.

Cu parerea la teveu

Are cu ce! (text reciclat)

Pentru un sistem de învățământ echitabil

La Viata satului!

La Multi Ani!

Gala voluntariatului la FSSU - 8 decembrie

Lectură cu forța

Alerta

A Good Start - lansare la Ramada

Decernare HC Isarescu

Saw

Gastroblog: pizzeria David's

Gastroblog: Vechiul Sibiu

Gastroblog

Șansele ratate ale Oradiei

Aeroport ep. 3

Ce am in cap

Politist infometat

Adrian Hatos invited you to Dropbox

Neprihănitul (sau Robin Hood-ul lui Felix) - text vechi de mai bine de un an, la fel de actual

Catastrofa metafizică

Avanpremiera - segregarea etnică a școlilor și rezultatele la învățătură

Morfopatologia șpăgii. Despre dinamica și anatomia sistemului sanitar din Românica

Prostia nu doare. Dimpotrivă

Descompunere

Journal of Social Research&Policy nr. 1

In atentia profesorilor de creativitate!

La multi ani America!

Vedeta

Sa vina salavatorii natiei!

Cum creste PIB-ul

Cine il crede pe don Pedro?

O noua librarie virtuala

A ajuns civilizatia in oras.

Greva involuntara

Aliodor la conferinta

Pregatind invitatiile pentru conferinta

Distributie de exceptie la Studfest

La ce folosește austeritatea

Paradigma Ciomu

Vizita lui Manolescu

Tati in tribul piticotilor

Enjoy the silence

10.000

Lustruiația

Sunt de acord

Moneda romana cumparata la targul de antichitati.

Taierea aripilor - fenomenologia muncii la stat

Articolul 172

Manifeste educationale

Chiar, dacă își bătea iubita?

Establishment

Subscriu!

Parisul

Ati vizitat vreodata CAS?

Umbra lui base la Londra

Grecia

Independentii

Albumul din Egipt

Veselie in PSD

Conferinta

Inca un realizare marca Hatos

Reforma morala si sevraj

Ne vedem pe gugăl bucs

Surviving Egypt

Pe unde se strica pestele?

IPad

Journal of Social Researc&Policy

Mântuiţi-l pe Geoană!

Şansele ratate ale Oradiei

VIDEO Mozilla a lansat Firefox 4 - IT - HotNews.ro