04 mai 2018

Câteva inferențe făcute posibile de dezbaterea privind alocarea locurilor bugetate către universitati



 publicat print în Transilvania Reporter din 26 aprilie 2018
 https://transilvaniareporter.ro/esential/nu-ratati-noul-numar-al-transilvania-reporter-greva-pentru-capra-vecinului-medic/ 

Actuala dezbatere despre alocarea locurilor bugetate către universități relevă mai multe probleme ale politicilor educaționale și ale comunității academice din România. Pentru că spațiul este limitat o să transmit câteva telegrafic.
1)     Precaritatea finanțării multor universități publice. Dacă banii ar fi suficienți nu ar fi scandalul atât de mare. Sunt universități care alocă peste 80% din bugetele proprii salariilor iar multe fac apeluri disperate   pentru suplimentări la rectificările bugetare de obicei în perioada vacanțelor de vară. O asemenea situație are consecințe dramatice inclusiv asupra activității didactice. Nu e lipsit de importanță nici faptul că distorsionează masiv conținutul managementului și leadershipului academic (rector bun e cel care face rost de bani de la București) transformându-i pe conducători în clienți ai autorităților politice. Realitatea este că alocările publice pentru învățământul terțiar sunt în România printre cele mai mici din Uniunea Europeană exprimate atât în Euro sau în Dolari PPP sau în procente din PIB.
2)     Politica de tip joc cu sumă nulă introdusă de mulți în ani în alocarea finanțărilor publice pe bază de diferiți indicatori, fie de echitate fie de performanță – funcție de interesul politic - alterează relațiile din mediul academic. Acest joc non-cooperativ promovat din ce în ce mai intens odată cu creșterea ponderii finanțării publice care vine pe bază de indicatori de performanță a polarizat comunitatea academică. Universitarii din centrele mari și-au însușit primii, fără prea mult simț critic, întreaga retorică a competiției care nu face decât să mascheze diversionist zgârcenia politicului în finanțarea universităților. Gândiți-vă că această strategie a luptei pentru supraviețuire se aplică în toate ungherele universităților atât pe orizontală cât și pe verticală. Să nu se mire nimeni că universitățile se adună în coaliții care încearcă să influențeze ceea ce îi interesează în domeniul politicilor – accesul la resursele publice.
3)     Diferențele de perspectivă asupra învățământului superior și partizanatele conflictuale stereotipe sunt îngrijorătoare în perspectiva unor viitoare dialoguri despre rolul universităților. A batjocori categorii întregi de profesii sau universități (cu argumentul că sunt de capitală de județ spre exemplu) e descalificant. Nu e deloc mai inteligent nici cultul cu iz proletar al profesiilor din sfera producției materiale și desconsiderarea celor spirituale. Într-o lume în care creșterea vine mai puțin din zona manufacturii de masă și mai degrabă din cea a cercetării, inovării și a industriilor creative așa ceva este semn de miopie. Grav este și faptul că Ministerul și PSD par să fi renunțat voluntar și fățiș ostil la ideea de reputație pe care cooperarea cu marile universități și cu intelectualii din domeniile socio-umane îl pot asigura.
4)     Faptul că viziunile de politică în domeniul educației sunt forme fără fond nu mai trebuie argumentat. Vorbim ritualic în toate documentele despre egalitate de șanse dar avem un mecanism de alocare a resurselor publice către universitățile de stat profund regresiv, clamăm căutarea performanței  dar o ratăm cu o asemenea stăruință încât pretenția nu pare a fi prea serioasă. În realitate strategia actorilor în domeniu este cea a supraviețuirii, a planificărilor pe termen scurt și a obiectivelor modeste iar frica cea mare în universitățile de stat românești nu este legată de ratarea vreunei finanțări Horizon sau ESRC ori faptul că vreun premiant Nobel nu alege să predea la una din universitățile noastre, ci de sustenabilitatea financiară a instituțiilor de la un semestru la celălalt. 



5)     Actualul sistem de guvernanță din învățământul superior – bazat pe celebra Lege 1/2011 manifestă o sumedenie de patologii care mai de care sordide. Dau un exemplu: aleși fiind prin vot popular, rectorii cel mai adesea mimează managementul bucurându-se de fiecare dată când ministerul sau altcineva îi scapă de responsabilitatea deciziilor. Acum, rectorii de la universități comprehensive pot arăta către Ministerul cel Rău că îi obligă să taie de la domenii ne-strategice (de ex. Filozofie) pentru a le aloca (locurile) altora „strategice”. Un alt exemplu greu de înțeles este că revocarea unui consiliu consultativ este explicat prin nemulțumirile unui alt consiliu. În interiorul universităților alocarea locurilor se face prin decizia structurilor de management iar așteptarea mea ar fi ca rectorii să își asume și decizii nepopulare. Iar un minister care nu admite că rolul consiliilor este, printre altele, acela de a-i fundamenta procesul decizional, și nu de a i le justifica, este în mare pericol de a greși.
6)     Ne lipsesc datele solide pentru strategii în domeniul învățământului superior și nu sunt sigur că ele sunt de fapt dorite de decidenți care, astfel, ar fi mai puțin confortabili în arbitrarul lor. În acest moment, de exemplu, autoritățile nu știu ce se întâmplă cu absolvenții de studii superioare, unde lucrează, pe ce salarii etc. În același timp, listele de domenii prioritare/strategice care au întâietate la finanțare nu sunt rezultatul  unor prospecții serioase – cum poate își închipuie unii – ci mai degrabă al unor jocuri de imaginație destul de rudimentare dar și al unor înțelegeri strategice dintre actorii implicați în procesul decizional. Expresia „cererea de pe piața muncii” ascunde de cele mai multe ori o impresie vagă bazată pe câteva experiențe pe care nici un om serios nu le-ar generaliza. În orice caz, când e vorba de a influența viitorul prin politici educaționale cred că soluția cea mai bună este cea a prudenței, inclusiv pentru evitarea unor efecte perverse.
-->