Serotonină - Michel Houllebecq, Humanitas 2019

Eroul romanului e un funcționar bine plătit care la 46 de ani descoperă nu doar că trăiește o falsă fericire dar și că e captiv într-o rețea de relații neautentice (amoroasă+profesională). Soluția lui este aceea de a evada pur și simplu din propria minciună în căutarea nostalgică a bucuriilor veritabile alături de cei pe care într-o formă sau alta i-a iubit de-a lungul vieții. Toți aceștia - foști colegi de facultate sau iubite din trecut - se zbat cel puțin la fel de disperați în existențele lor anomice.
Mult-așteptatul roman continuă campania autorului care uimise deja în „Supunere” prin previziunile sumbre pe care le făcea cu privire la efectele politice și culturale ale politicianismului democrat-liberal într-o Franță asaltată de musulmani.
De data aceasta ținta atacurilor lui Houllebecq e o altă fațetă a ordinii liberale, în varianta ei neoliberală, a a piețelor fără restricții și a birocrațiilor transnaționale, și anume comodificarea tuturor aspectelor vieții. Fericirea e de vânzare, de exemplu, în pastile sau sub forma idealurilor de bunăstare fizică și psihică promovate în campanii publicitare. Tradițiile și memoria locurilor sunt puse la tarabă pentru turiști, inocența copiilor e cumpărată de pedofili (aici german), crescătorii de lapte sunt sacrificați pe altarul pieței globale etc. etc. etc.
Deloc suprinzător, toată mașinăria aceasta infernală a capitalismului (târziu?) care produce vieți lipsite de sens este dinamizată de pulsiuni sexuale, de libido atent manipulat care pare a funcționa ca un drog în lumea modernă. Odată ce personajul își pierde apetitul sexual i se relevă întreaga absurditate a existenței șamd.
Romanul va face plăcere tuturor antimodernilor care consideră că în capitalismul liberal nu mai existăm în mod autentic și că suntem inexorabil alienați, stare pe care o medicalizăm sub titulatura de depresie. Sau o tratăm cu alcool și diverse alte chimicale provocatoare de adicții. Reacționarii de dreapta sau revoluționarii de stânga se vor întâlni în acest manifest care are o problemă cu toată ordinea lumii occidentale.
O lectură bună pentru a-i înțelege, măcar parțial, pe votanții educați ai Frontului Național, ai Brexitului sau ai PiS.

Mitul infailibilității Poliției sau de ce e atrăgătoare teoria conspirației în cazul Alexandrei

În perioada comunistă ni se turna zilnic în cap teoria că „adevărul iese întotdeauna la suprafață” și că „toți infractorii sunt în cele din urmă prinși” dar mai ales credința în infailibilitatea Miliției (și a Securității). Cu ajutorul întregului aparat de propagandă se cultiva iluzia că infracționalitatea este excepțional de rară (un comportament burghez ori parazitar sau așa ceva) și oricum total controlat de statul omnipotent.
Miliția/Poliția era avatarul în uniformă al statului totalitar. Nu putea avea defecțiuni iar a striga că „împăratul e gol” sau că Miliția e coruptă era însuși un act de sabotaj/subminare/trădare.
Miliția nu e nici corectă, nici integră nici invers. Indiferent de defecte, Miliția și Poliția sunt necesare și generic bune. „Dulce ca mierea e glonțul patriei”, nu?
După 1990 majoritatea oamenilor din aparatul de ordine publică au vrut în continuare să credem aceleași lucruri iar încrederea în Poliție/Jandarmi/Pompieri a fost întotdeauna un subiect sensibil pentru șefii din MAI. În plus, sunt convins că aceste idei cu privire la infailibilitatea Poliției sunt chiar ortodoxie în Poliție iar cei de acolo sunt judecați adeseori în funcție de absența sau prezența judecății (auto)critice. Oameni ca Godină și Berbeceanu de fapt nu au căuta acolo pentru că strică unanimitatea autosatisfăcută din Poliție.
În mod firesc, o bună parte din cetățeni participă ei înșiși cu o fervoare tangentă cu religiozitatea la această mistificare a feței Poliției. Motivele sunt ușor de găsit:
1) proletariatul autoritar vede în Poliție izvorul de ordine atât de necesară în realitatea dezordonată, incertă și periculoasă; ordinea e necesară deci Poliția și Jandarmeria sunt necesare așa cum sunt ele, bune rele;
2) pentru majoritățile sărace și excluse polițiștii fac parte dintr-o categorie de status dezirabilă (sunt poveștile de succes ale tinerilor din mahalale) și prin urmare sunt tratați cu respect;
3) ceea ce fascinează la Poliție este deținerea aparentă a autorității arbitrare și nu procedurile și legile; chiar și posibilitatea de a lua șpagă este un atribut al reprezentării discreționare a statului și un motiv de invidie nu de mânie morală;
4) pentru majoritatea, poliția este un sistem complex ale cărei modalități de funcționare nu le cunosc și, prin urmare, adesea iau de bune manifestările vizibile, de suprafață;
5) pentru mulți alții, Poliția e oglinda societății în care ei se descurcă: a o critica înseamnă a-ți renega propriul stil de viață.
Sunt suficiente motive (pe linia autoritarism, nevoia și admirația față de ordine, dependența de stat) pentru a crede în continuare în infailibilitatea Poliției indiferent cât de flagrante sunt indiciile contrare.
Când toate dovezile arată că e altfel o bună parte a oamenilor va pune totuși botul la orice teorie alternativă oricât de elucubrantă care salvează Poliția de la acuzele de incompetență, corupție sau impostură. Este un caz simplu de rezolvare a disonanței cognitive. Este destul de probabil că, pentru a-și proteja bruma de prestigiu, reprezentanții Poliției sunt dispuși să promoveze pe căi discrete teoriile cele mai fanteziste menite să îi disculpe în oarecare măsură.
Că americanii, că Serviciile, Statul Paralel, că răsturnarea guvernului...
Nu mai căutați planuri malefice. O să găsiți doar un amestec nuclear de prostie, incompetență și corupție mai devastator decât orice conspirație. Deasupra lui, niște băieți deștepți pot întinde și un blat de conspirație ca să îndrepte explozia în direcția potrivită.