Noi gânduri despre sociologia românească

Multă lume vorbeşte despre sociologia românească în termeni de criză sau, oricum, resimte momentul acesta ca fiind dificil pentru disciplină chiar dacă detaliile diagnosticului pot fi radical diferite, precum în opiniile recente ale profesorilor Zamfir si Rotariu din "Sociologie Românească". Pentru că am timp, îmi permit să fornulez câteva idei în această "cestiune".

În primul rând, care sunt simptomele crizei? Cred ca sociologii reflexivi (adică nu cei care au doar o diplomă în domeniu şi freacă menta prin birouri aşteptând concediul) sunt nemulţumiţi că:
- Profesia are un prestigiu, şi beneficii consecutive, scăzute. Deşi mulţi dintre sociologi se visează "ingineri sociali", consultanţi, eminenţe cenuşii, mentaţi, etc., situaţiile de acest gen sunt rare.
- Profesia are o reprezentare confuză în public, adeseori degradantă (sociologii: cei care fac sondaje, pe care, dacă nu sunt păziţi, le falsifică)
- Catedrele de sociologie din universităţi sunt în permanent pericol datorită cererii reduse de studii în domeniu.
- La nivel internaţional sociologia românească este, practic, necunoscută iar sociologii români intră greu pe piaţa sociologică globală.

Aprecierile catastrofice asupra situaţiei actuale sunt normale, având în vedere aspiraţiile de status ale sociologilor, dar reflectă, cum am mai spus, şi neînţelegerea locului epistemologic al sociologiei care este, în primul rând o disciplină de cercetare, fundamentală (la fel ca şi fizica sau biologia, aflate în aceeaşi "aparentă" criză) şi, în al doilea rând, o metodologie pentru toate ştiinţele sociale - unde împarte un loc de frunte alături de psihologie. Restul ştiinţelor sociale, inclusiv cele economice se înfruptă copios din rezultatele interogaţiilor metodologice ale sociologilor. Reiterez, fără să insist, că încercările de salvare ale disciplinei (de fapt ale iluziilor de "ajungere" a multor pseudo-sociologi din universităţi) prin fragmentarea ei în mai multe discipline aplicative cu aparent succes pe piaţa muncii (managementul resurselor umane, management de proiecte, dezvoltare comunitară ş.a.) este sinucigaşă şi va lăsa chiar aceste specialităţi fără oameni capabili să participe la dezvoltarea lor. Dar poate că acesta este sensul curentului: în viitor sociologii din România vor fi şcoliţi afară,  sau doctori în sociologie veniţi dinspre alte discipline, pentru că în România toată lumea va face domenii "aplicative" (cu care îşi vor găsi la fel de greu locuri de muncă precum cu diplomele de socologie, dar asta e altă poveste...)

Faţă de această evaluare am un bonus recent: poate că sociologia românească este în criză, dar toată sociologia este într-o astfel de situaţie. După conferinţa de Sociologie a Educaţiei  a ISA, organizată în Cipru, la care am participat, câteva epitete sunt suficiente pentru a descrie situaţia ramurii: criză de identitate, criză paradigmatică, criză metodologică, criză de competenţă. Sincer, cu unele excepţii, ditamai conferinţă ISA nu a fost cu nimic mai bună decât câte o sesiune de comunicări organizată de vreo universitate provincială.

Două direcţii de urmat, generale, pentru a ieşi din această cercetare:
1. Sociologia trebuie să se concentreze pe cercetare. Asta înseamnă concentrarea disciplinei la nivel doctoral. Cu alte cuvinte, de dragul atractivităţii pe piaţa muncii, se pot face mai sexy specializările de sociologie, dar sociologia de calitate, materializată în cercetări şi publicaţii se poate relansa prin programe serioase doctorale.
2. Spargerea monopolurilor simbolice, şi nu numai, care blochează dezvoltare disciplinei. Câţiva "corifei" din 2-3 universităţi decid prin tot felul comiţii şi acces la o sumedenie de resurse mersul actual al disciplinei, promovând discreţionar "discipoli" discutabili, teme de dezbatere fără miză sau care compromit disciplina. Tot ei stau ascunşi prin cine ştie ce cotloane când e vorba de exprimarea unei păreri autorizate despre marile teme de dezbatere publică deşi se plâng că cei care realizează sondajele de opinie strică imaginea profesiei. Evident că se feresc să se angajeze într-o parte sau alta. E mai bine să fii în toate luntrile profitabile!

Recunosc că direcţiile mele sunt greu de urmat, chiar dacă uşor de spus!

Fie pâinea bună rea tot mai bine în ţara mea...si totuşi mai stau în Spania!

De ce nu se întorc romanii plecaţi la munca in strainatate? E o intrebare aparent stupida. Raspunsul simplu este: pentru a castiga mai bine decat in Romania.
Cunoscand situatia celor care pleaca, mai ales in Spania si Italia, ne dam seama ca problema este nitel mai complicata. Intrebearea simplistă de la început ignoră costurile indirecte ale plecării în străinătate dintre care cel mai important este ruperea de reţelele informale si de toate beneficiile (dar şi necazurile aferente). In plus, perioada de acumulari materiale din strainatate este insotita de separarea de piatele locale cat si de renuntarea la alte acumulari ieftine disponibile in Romania, mai ales scolarizare. In termeni sociologici, se aduna bani, cu costuri in capital uman si social. Evident ca, in Spania, Italia, Irlanda etc., mulţi dintre ai noştri dobandesc nu numai bani, dar isi fac noi relatii si acumulează o importantă experienţă.
În multe cazuri însă, cred eu, bilanţul strict monetar al şederii în străinătate, este negativ şi totuşi se decide perseverarea în această strategie. Sunt destui care câştigă sume de sub 1000E- lună. Iar dacă luăm netul, după scăderea costurile cazării, transportului etc., rămân cu sume care nu sunt, adeseori, semnificativ mai mari decât cele pe care le pot câştiga acasă. Să nu uităm că venitul mediu net lunar în România se apropie de 400 de euro.
Semnificaţiile acestei aparente iraţionalităţi sunt multiple.
1) Trebuie luat în calcul un cerc vicios al subdezvoltării regiunilor furnizoare de emigranţi şi al emigraţiei. Aici, in BN unde scriu, antreprenorii se plâng că nu găsesc oameni pentru întreprinderile lor. Nu este vorba de cine ştie ce specialişti ci de muncitori calificaţi şi necalificaţi. Evident, nici specialiştii nu se înghesuie pe străzi - ei au plecat în alte fluxuri de migraţie internă şi externă. Astfel, investiţiile stagnează iar cele care sunt realizate pierd din cauza forţei de muncă insuficiente, fluctuante, nemotivate şi foarte slab calificate. În plus, dintre cei care au stat la muncă afară, foarte puţini s-au întors cu un capital educaţional mai bun, în afara unei exeperienţe organizaţionale occidentale. Din pacate, cei care au sperat ca emigraţia va produce un boom economice în regiunile furnizoare de emigraţie s-au înşelat. Creşterea se realizează nu numai cu bani dar şi cu oameni. Regiunea din care ai plecat, si care ai sperat sa se faca mai primitoare până la întoarcerea planificată într-un timp scurt, nu este mai îmbietoare ca la plecare. Şi atunci, de ce să te întorci?
2) Cu cât şederea a durat mai mult cu atât sunt mai slabe relaţiile sociale cu cei de acasă şi mai creatoare de dependenţă cele din patria adoptivă (în cele mai multe cazuri cu români aflaţi în situaţii asemănătoare).
3) Plecarea în străinătate este şi o punere în paranteză/ scurtcircuitare a proceselor de dobândire de status. Românii care pleacă, de obicei destul de prost educaţi, din medii deprivate - sate sau oraşe mici din regiuni sărace, speră la o oarecare îmburghezire prin "scurtătura" muncii cinstite şi asidue în străinătate. Accederea în clasa mijlocie românească se face în funcţie de deţinerea unor capitaluri educaţionale, culturale sau relaţionale importante şi este în foarte mică măsură o chestie de merit. Pentru cei care pleacă în Spania sau Italia, emigrarea este similară cu căutarea Eldoradoului, Goana după aur din America secolului al 19-lea sau marile migraţii către SUA din ultimele două secole. Cum mobilitatea socială nu s-a îmbunătăţit recent iar şansele sociale ale celor plecaţi sunt stagnante (au bani, dar nu au relaţii, nu au şcoală etc.) direcţia aparent cea mai bună, pe termen scurt, este înapoi la căpşuni!
Spania şi Italia nu reprezintă, în nici un caz, tărâmuri miraculoase. Dar reprezintă cel puţin un loc al egalităţii de şanse pentru români (mă îndoiesc că se compară cu băştinaşii) şi al speranţei.