1.  publicat print în Transilvania Reporter din 26 aprilie 2018
     https://transilvaniareporter.ro/esential/nu-ratati-noul-numar-al-transilvania-reporter-greva-pentru-capra-vecinului-medic/ 

    Actuala dezbatere despre alocarea locurilor bugetate către universități relevă mai multe probleme ale politicilor educaționale și ale comunității academice din România. Pentru că spațiul este limitat o să transmit câteva telegrafic.
    1)     Precaritatea finanțării multor universități publice. Dacă banii ar fi suficienți nu ar fi scandalul atât de mare. Sunt universități care alocă peste 80% din bugetele proprii salariilor iar multe fac apeluri disperate   pentru suplimentări la rectificările bugetare de obicei în perioada vacanțelor de vară. O asemenea situație are consecințe dramatice inclusiv asupra activității didactice. Nu e lipsit de importanță nici faptul că distorsionează masiv conținutul managementului și leadershipului academic (rector bun e cel care face rost de bani de la București) transformându-i pe conducători în clienți ai autorităților politice. Realitatea este că alocările publice pentru învățământul terțiar sunt în România printre cele mai mici din Uniunea Europeană exprimate atât în Euro sau în Dolari PPP sau în procente din PIB.
    2)     Politica de tip joc cu sumă nulă introdusă de mulți în ani în alocarea finanțărilor publice pe bază de diferiți indicatori, fie de echitate fie de performanță – funcție de interesul politic - alterează relațiile din mediul academic. Acest joc non-cooperativ promovat din ce în ce mai intens odată cu creșterea ponderii finanțării publice care vine pe bază de indicatori de performanță a polarizat comunitatea academică. Universitarii din centrele mari și-au însușit primii, fără prea mult simț critic, întreaga retorică a competiției care nu face decât să mascheze diversionist zgârcenia politicului în finanțarea universităților. Gândiți-vă că această strategie a luptei pentru supraviețuire se aplică în toate ungherele universităților atât pe orizontală cât și pe verticală. Să nu se mire nimeni că universitățile se adună în coaliții care încearcă să influențeze ceea ce îi interesează în domeniul politicilor – accesul la resursele publice.
    3)     Diferențele de perspectivă asupra învățământului superior și partizanatele conflictuale stereotipe sunt îngrijorătoare în perspectiva unor viitoare dialoguri despre rolul universităților. A batjocori categorii întregi de profesii sau universități (cu argumentul că sunt de capitală de județ spre exemplu) e descalificant. Nu e deloc mai inteligent nici cultul cu iz proletar al profesiilor din sfera producției materiale și desconsiderarea celor spirituale. Într-o lume în care creșterea vine mai puțin din zona manufacturii de masă și mai degrabă din cea a cercetării, inovării și a industriilor creative așa ceva este semn de miopie. Grav este și faptul că Ministerul și PSD par să fi renunțat voluntar și fățiș ostil la ideea de reputație pe care cooperarea cu marile universități și cu intelectualii din domeniile socio-umane îl pot asigura.
    4)     Faptul că viziunile de politică în domeniul educației sunt forme fără fond nu mai trebuie argumentat. Vorbim ritualic în toate documentele despre egalitate de șanse dar avem un mecanism de alocare a resurselor publice către universitățile de stat profund regresiv, clamăm căutarea performanței  dar o ratăm cu o asemenea stăruință încât pretenția nu pare a fi prea serioasă. În realitate strategia actorilor în domeniu este cea a supraviețuirii, a planificărilor pe termen scurt și a obiectivelor modeste iar frica cea mare în universitățile de stat românești nu este legată de ratarea vreunei finanțări Horizon sau ESRC ori faptul că vreun premiant Nobel nu alege să predea la una din universitățile noastre, ci de sustenabilitatea financiară a instituțiilor de la un semestru la celălalt. 



    5)     Actualul sistem de guvernanță din învățământul superior – bazat pe celebra Lege 1/2011 manifestă o sumedenie de patologii care mai de care sordide. Dau un exemplu: aleși fiind prin vot popular, rectorii cel mai adesea mimează managementul bucurându-se de fiecare dată când ministerul sau altcineva îi scapă de responsabilitatea deciziilor. Acum, rectorii de la universități comprehensive pot arăta către Ministerul cel Rău că îi obligă să taie de la domenii ne-strategice (de ex. Filozofie) pentru a le aloca (locurile) altora „strategice”. Un alt exemplu greu de înțeles este că revocarea unui consiliu consultativ este explicat prin nemulțumirile unui alt consiliu. În interiorul universităților alocarea locurilor se face prin decizia structurilor de management iar așteptarea mea ar fi ca rectorii să își asume și decizii nepopulare. Iar un minister care nu admite că rolul consiliilor este, printre altele, acela de a-i fundamenta procesul decizional, și nu de a i le justifica, este în mare pericol de a greși.
    6)     Ne lipsesc datele solide pentru strategii în domeniul învățământului superior și nu sunt sigur că ele sunt de fapt dorite de decidenți care, astfel, ar fi mai puțin confortabili în arbitrarul lor. În acest moment, de exemplu, autoritățile nu știu ce se întâmplă cu absolvenții de studii superioare, unde lucrează, pe ce salarii etc. În același timp, listele de domenii prioritare/strategice care au întâietate la finanțare nu sunt rezultatul  unor prospecții serioase – cum poate își închipuie unii – ci mai degrabă al unor jocuri de imaginație destul de rudimentare dar și al unor înțelegeri strategice dintre actorii implicați în procesul decizional. Expresia „cererea de pe piața muncii” ascunde de cele mai multe ori o impresie vagă bazată pe câteva experiențe pe care nici un om serios nu le-ar generaliza. În orice caz, când e vorba de a influența viitorul prin politici educaționale cred că soluția cea mai bună este cea a prudenței, inclusiv pentru evitarea unor efecte perverse.
    -->
    0

    Adăugați un comentariu

  2. Introducere
    La sfârșitul lui ianuarie 2017 modificări intempestive ale legislației penale, prin ordonanță de urgență, au provocat ieșirea masivă în stradă a românilor. Mobilizați de diverse structuri civice, sute de mii de oameni au protestat împotriva diluării legislației împotriva corupției, mișcare culminând cu protestele din perioada 3-5 februarie când, potrivit diverselor estimări, între 300.000 și jumătate de milion de oameni au fost simultan pe stradă. Cei peste 100.000 de oameni care au protestat în București au constituit ei înșiși un eveniment, lumea fiind martora celor mai mari proteste de stradă din România de la 1989 încoace.



    A urmat o retragere strategică a puterii, toată lumea știa că a fost doar o amânare, iar din toamnă inițiativele de modificare a legislației penale în domeniul corupției au revenit în forță, cu idei mult mai radicale decât biata dezincriminare a abuzului în funcție din celebra OUG13. Într-un ritm demn de cauze de politică publică mai nobile, speciala comisia Iordache (același Iordache care fusese pus la stâlpul infamiei în februarie, ca să înțelegeți ironia puterii) și apoi Parlamentul au introdus modificări radicale în legile justiției.

    De data aceasta, în ciuda nemulțumirii aparente în media mainstream sau pe rețelele de socializare,  nu am avut decât manifestații anemice, cu un vârf de maxim 15.000 de oameni. Având în vedere precedentul protestelor mamut de la începutul anului dar și faptul că, din punctul de vedere al modificărilor legislative situația pare a fi cel puțin la fel de gravă ca la începutul anului, se pune întrebarea: de ce nu mai avem manifestații de amploarea celor din ianuarie-februarie 2017?

    Pentru a răspunde la această întrebare, măcar tentativ, o să pornim de la premisa că protestele de stradă din februarie acest an au fost parte a unei mișcări sociale, în cazul acesta de rezistență. Chiar dacă primele proteste, de la sfârșitul lui ianuarie, au fost doar așa-zise proteste colective, cauzate de mânia declanșată în anumite straturi ale populației de gesturile discutabile ale regimului PSD-ALDE, săptămânile de proteste care au urmat, laolaltă cu elementele evidente de organizare destul de sofisticată de spate și cu ideologia promovată au arătat o transformare în mișcare socială simbolizată de #resist

    Contextul
    Răspunsul la întrebare o să încercăm să îl deducem luăm punct cu punct condițiile și factorii care se regăsesc în orice lucrare de sinteză privind originile mișcărilor sociale. Este logic să ne gândim că explicația pentru reacția fără vlagă a societății își are originea în modificarea anumitor variabile care sunt necesare pentru mobilizarea unor segmente numeroase ale societății.

    1.Evenimentele declanșatoare
    În ianuarie-februarie, o modificare dubioasă prin OG a legislației a fost suficientă pentru a incendia opinia publică. Din noiembrie asaltul împotriva status-quo-ului juridic este mult mai virulent, pe față și agresiv, fiecare zi de la inițierea activității Comisiei Iordache putând fi liniștit un motiv de masivă nemulțumire.

    2. Definirea ca insuportabilă și nedreaptă, a  situației.
    Presa și rețelele de socializare sunt inundate cu argumente zilnice în favoarea ideii că ceea ce se întâmplă este inacceptabil. Rezultatele sondajelor de opinie arată, de asemenea, o stare de nemulțumire în majoritatea populației, în creștere în acest an. Din punctul acesta de vedere momentul actual pare mult mai neplăcut decât era situația la sfârșitul lui ianuarie. Cunoașterea opiniei publice cred că ne-ar arăta și faptul că instalarea unei așa numite oboseli (protest fatigue) este o ipoteză puțin plauzibilă.

    Sursa: TVR

    3. Structura de oportunități politice
    Se pare că modul în care diverse structuri politice percep situația actuală ca fiind valorificabilă s-a schimbat. Astfel, lucrurile încep să devină, după caz, mai confuze sau mai clare. Din partea PSD-ului lucrurile s-au clarificat odată cu înfrângerea straniei dizidențe a lui Grindeanu (sinecura cu care tocmai s-a ales mă face să cred că așa-zisa revoltă din martie a fost o înscenare pentru a identifica și îndepărta toate elementele „subversive” din structura partidului și de a băga spaima în cei cu tendințe deviaționiste). În ianuarie 2017 președintele Iohannis a ieșit în stradă, alături de protestatari în timp ce relativ la schimbările din justiție din această toamnă a avut poziționări foarte reținute. Noua conducere PNL a făcut declarații belicoase dar la mitingul la care au anunțat că participă, alături de organizațiile civice și de USR, prezența liberalilor a fost, în cel mai bun caz, discretă. USR, în schimb, prin gesturile sale parlamentare și extraparlamentare spectaculoase arată că vede în această desfășurare o ocazie pentru a puncta din punct de vedere electoral, o poziție pe care o împărtășește cu inițiativa politică a lui Dacian Cioloș. Din diverse motive și cauze, pare că în acest moment, suportul politic pentru proteste împotriva modificărilor legislației justiției este mai redus decât la începutul anului.

    4. Rețelele de mobilizare
    Nu am o cunoaștere din interior a grupurilor care au contribuit la mobilizarea resurselor pentru protestele de la începutul anului aceasta fiind ea însăși o temă foarte interesantă de cercetare. Pot însă remarca însă faptul că unanimitatea aparentă din sânul acestora s-a pierdut: avem cel puțin două grupări - una radicală și una moderată - care se pot identifica în funcție de poziționările față de metodele mișcării: de exemplu în raport cu gesturile disruptive ale lui Mălin Bot sau față de participarea unor organizații la discuții cu primul ministru. Cele două grupări se acuză reciproc de pactizare cu dușmanul iar capacitatea de a mobiliza resurse pentru proteste este redusă, cel puțin prin subminarea din interior a credibilității mișcării.

    Analiza și sinteza
    Două din condițiile pentru protest arată că sunt condiții chiar mai bune decât erau la începutul anului. Evenimentele din Parlament sunt suficient de provocatoare iar opinia publică este chiar mai nemulțumită decât era în urmă cu 10 luni. Măcar știm că ceea ce se întâmplă pe rețelele de socializare nu are un efect neapărat în stradă.
    În schimb, condițiile structurale ale mobilizării pentru protest sunt mai puțin favorabile: 1) Din punct de vedere politic suportul efectiv este doar din partea unei minorități etichetate deja ca fiind „extremistă” sau „radicală” chiar din interiorul opoziției (în timp ce partea cealaltă e mai preocupată de faptul că situația îi slăbește poziția de lider al opoziției decât de șansa de a crește electoral în cifre absolute) în timp ce din partea coaliției majoritare probabilitatea unor dizidențe sau rebeliuni este aproape nulă. Lipsa de poziție clară a președintelui Iohannis în acest context este un aspect fundamental (așa cum ieșirea în stradă în celebra scenă a jachetei roșii a fost la fel de importantă în ianuarie). 2) Credibilitatea și capacitatea de acțiune a structurilor de mobilizare a suferit o alterare serioasă odată ce facționalismul și luptele interne ale mișcării au devenit evidente. Mesajele contradictorii din zona politică și din zona mișcărilor civice, coroborate cu cele defetiste ale inevitabilității eșcului, explică în bună măsură aparenta apatie populară și slaba mobilizare de la ultimele proteste.Evident, nu putem nega și impactul nesfârșitului șir de diversiuni și tergiversări din partea puterii, foarte bine consiliată după eșecul din februarie.

    În loc de concluzii
    Prognoza mea este că, în contextul în care legile justiției ajung la promulgare iar președinția va dori să oprească intrarea în vigoare a acestor legi prin instrumente constituționale, nu va putea obține acest rezultat decât dacă beneficiază de un puternic suport popular. Acesta nu se va materializa decât în condițiile în care Președintele se va alătura pe față mișcărilor de protest. O asemenea dezvoltare va rezolva multe din actualele incertitudini (de exemplu, în ciuda reticenței PNL, aceasta va fi nevoită să se plaseze clar alături sau împotriva lui Iohannis, iar alegerea, chiar dacă nu pentru toți plăcută, este destul de clară). USR ar putea la rândul ei să rezolve unele asperități din interiorul opoziției prin concesii de imagine celor de la PNL, pe care aceasta, dacă e de bună credință, ar trebui să le accepte. Dacă lucrurile nu vor evolua astfel putem fi siguri că elemente importante ale așa-zisei opoziții au schimbat tabăra (sau mă rog, au devoalat-o pe cea adevărată).

    An nou fericit!
    0

    Adăugați un comentariu



  3. Introducere

    Așa cum poate remarca oricine, mișcarea de stradă din ultimele săptămâni este pe cale de a se stinge fără ca încleștarea să fi lăsat vreun competitor în postura de învingător categoric. Coaliția și Guvernul și-au devoalat destul de mult intențiile și strategia. Oponenții lor și-au arătat și ei resursele impresionând lumea cu mitingurile mamut spectaculoase nu doar ca mărime dar și ca organizare.

    Bătălia ultimelor zile se încheie cu un armistițiu tensionat. Intensitatea și desfășurarea ei relevă faptul că în spatele scandalului OUG13 se află un conflict mult mai amplu care privește interesele concurente ale unor categorii importante de actori politici și economici din România. Retragerea în tranșee la care suntem martori nu este una care să satisfacă pe nimeni iar condițiile sunt create pentru o luptă de uzură care va consuma multe din energiile politice, și nu doar, ale națiunii în următorii ani.

    M-am străduit în rândurile de mai jos să înțeleg poziționările și reacțiile actorilor principali participanți în conflictul la care suntem martori. Pentru aceasta am făcut o scurtă analiză a părților interesate, de înțelegere a intereselor, preferințelor, atitudinilor diverselor categorii implicate direct în dezbaterile și manifestațiile din aceste ultime zile (stakeholders). Ea, analiza, are darul de a ne sugera opozițiile, posibilitățile de compromis și ne dă o perspectivă pentru modul în care vor evolua evenimentele. Scurtul meu eseu este unul care nu este bazat pe observații sistematice și trebuie tratat mai degrabă ca o analiză personală a evenimentelor aflate în derulare.

    Voi începe prin a lămuri unele premise despre natural participării la conflict și relația cu interesele actorilor. Apoi voi identifica părțile cu interese structurale în actualul conflict. Voi discuta apoi pozițiile și mizele fiecăreia dintre părți. La final voi arăta că actualele mișcări fac parte din (cel puțin) două conflicte fundamentale ale societății românești care vor determina dinamica politică a României și în anii care urmează.

    Avertisment

    În aceste rânduri, obiectivul meu nu este de a stabili cine are dreptate nici de a anunța cine este câștigător al agitației din ultimele săptămâni. Mă interesează în schimb să înțeleg de ce s-au întâmplat aceste evenimente acum, felul și actorii în care s-au întâmplat.

    Dacă abordarea vi se va părea oarecum structuralistă, poate chiar marxistă, îmi cer scuze: dincolo de preferință este și un element indubitabil care mă obligă - în drama românească de acum nu există nici un erou ci doar personaje anoste care par a juca un rol bine determinat.

    Sunt total convins că majoritatea celor implicați cred sincer în valorile pe care le afirmă și în justețea gesturilor lor. Aceasta nu îi face mai puțin agenți ai unei istorii pe care nu o pot controla, dimpotrivă.


    Premise

    Pentru început, trebuie să înțelegem realitatea că conflictul la care asistăm este atât unul simbolic cât și unul structural. Această distincție ne ajută să deosebim între actorii interesați în virtutea plasării în spațiul de resurse și oportunități și cei care pot fi mobilizați datorită unei anumite identificări ideologice și simbolice. Cei care au interes pur simbolic sunt pasibili de a fi atrași în luptă de către cei direct interesați dar inițierea acțiunilor, mobilizarea susținătorilor, stabilirea strategiilor și tacticilor este apanajul celor cu interese structurale.

    Știm că este vorba de un conflict simbolic din  nivelul înalt al emoției pe care temele de pe agenda publică o provoacă. Cred că, în plan simbolic, conflictul este despre definiții fundamentale ale poziției cetățeanului în raport cu statul și reprezentanții acestuia. Pentru unii statul, cu întreg aparatul său, este un loc al riscului de corupție și abuz care trebuie ținut sub un control strict - de instituții dar și de către cetățeni printr-o permanentă vigilență civică. Pentru alții statul este reprezentat mai degrabă ca o emanație a națiunii cu care trăiește în simbioză și în interdependență: poporul care se întoarce împotriva puterii se întoarce împotriva lui însuși și este generator de anarhie.

    În acest spațiu al înțelegerii relațiilor dintre stat și cetățean o temă de mare actualitate este, bineînțeles, lupta anti-corupție. Ea a fost o temă recurentă a tuturor politicienilor aflați în conflict cu establishmentul, indiferent de configurația sa. În perioada cea mai recentă tema luptei anti-corupție a fost redeschisă spectaculos prin campania anti-SRI și anti-DNA lansată de ex-deputatul PSD Sebastian Ghiță și susținută de o bună parte din televiziunile de știri dar și de o parte a coaliției aflată la putere. Pe fondul acestei campanii a explodat chestiunea OUG13 tocmai prin încadrarea ei în problematica corupției și a relației dintre stat și cetățean.

    Sursa foto: cont de Facebook Emilia Șercan 

    Un observator critic ar putea considera că această succesiune de evenimente nu este întâmplătoare.

    Pentru majoritatea alegătorilor lupta din aceste zile este deci doar una simbolică, interesele lor percepute vis-a-vis de modificările Codului Penal sau de locul SRI sau DNA în lupta anti-corupție fiind nule sau nesemnificative. Electoratul captiv al PSD-ului, de exemplu, alcătuit mai ales din pensionari și rezidenți rurali, știe că transferurile de la stat sunt primite în schimbul votului acordat odată la 4 ani  fără a fi nevoie, de obicei, de alte forme de participare. Prin urmare, cei activi din punct de vedere politic în stil convențional se încolonează în spatele liderilor politici.

    Mult mai ușor de înțeles și poate chiar mai relevant din punct de vedere analitic sunt opozițiile structurale. Acestea derivă din faptul că în raport cu statul, dar mai ales cu pozițiile care permit accesul la resurse publice, diverse categorii de oameni au poziții diferite, șanse de acces diferite și aspirații care nu sunt la fel. Iar în anumite situații astfel de categorii ajung realmente în conflict - fie direct ca părți cu interese aflate în competiție, fie prin ricoșeu ca parte a unor alianțe sau ca urmare a unor relații de dependență naturale.

    În prima categorie, a celor cu interese structurale directe, identific politicienii (da, la un loc, fără așteptatele nuanțe), funcționarii, lucrătorii din justiție și servicii secrete. Aceștia sunt direct interesați de evenimentele în desfășurare în maniera în care orice implicare - prin opinie sau prin acțiune în conflictul de la acest început de februarie - îi califică într-un fel de conflict de interese. Din acest motiv fiecare gest al uneia sau alteia categorii este și trebuie judecată și în termeni morali nu doar strict legali sau tehnici.

    În categoria părților cu interese structurale indirecte am inclus președintele, mass-media, tinerii hipsteri și deținătorii capitalurilor (capitaliștii). Din idealism sau din strict calcul utilitarist fiecare din aceste categorii sau chiar subcategorii ale lor s-au implicat mai mult decât au făcut-o majoritatea spectatorilor.

    Părți cu interese directe


    Politicienii din structurile de cadre ale majorității partidelor au fost pregătiți pentru și anticipează cariere similare celor de până acum: activismul de partid te propulsează în cele din urmă în funcții publice cu beneficii deosebite datorită accesului la resurse publice. Cu excepția unei minorități de idealiști sau loialiști dezinteresați sunt convins că majoritatea celor care se dedică formal luptei politice au în plan așa ceva. Orice restricție introdusă în numele integrității funcțiilor publice este o barieră în calea acestor aspirații sau practici curente. Fiecare funcționar sau politician anchetat/condamnat este o sursă de îngrijorare și o motivație pentru căutare de soluții.
    Logic, majoritatea politicienilor de la toate nivelurile și din toate partidele este împotriva modului în care se face lupta anticorupție (să ne aducem aminte de USL - PSD+PNL) iar dacă afirmă contrariul se întâmplă în majoritatea cazurilor din motive oportuniste/electorale (vezi fostul PDL, actualul PNL) sau pentru că nu au apucat încă să fie socializați în ethosul funcționărimii de partid (cazul USR). Există excepții dar aceasta este regula.

    Sursa foto: Facebook

    Oarecum altfel stau lucrurile în cazul funcționarilor din instituțiile publice. Aici e vorba de o mulțime mai pestriță. Atitudinile acestora depind de locul ocupat în ierarhii, de modul de ocupare a pozițiilor și de vechimea în instituții, care reflectă atât tipul de cultură organizațională pe care l-au însușit cât și probabilitatea de a fi participat la episoade discutabile din perspectiva DNA-ului. Șefii numiți politic sau cei angajați pe criteriul clientelar au în mod natural oroare de lupta anti-corupție. Cei mai vechi au de asemenea o probabilitate mai mare să fi participat la evenimente care să îi facă acum să anticipeze cu groază vreo anchetă a DNA. Concomitent, funcționarii mai tineri pot întrevedea, implicit, în lupta anticorupție o modalitate rapidă de rezolvare a conflictului de generații din interiorul instituțiilor. Din motive evidente (absență rate, copii etc.), ce determină posibilitățile și disponibilitatea de relansare a carierei, cei tineri sunt mai combativi decât cei cu vechime care vor aprecia întotdeauna mai mult stabilitatea locului de muncă.
    Ca să închei, așteptarea este de susținere a ceea ce se cheamă lupta anticorupție din partea funcționarilor tineri din rangurile inferioare și opoziție, chiar dacă nu întotdeauna manifestă, din partea celor mai în vârstă și a celor cu funcții mai înalte.

    O categorie aparte de funcționari în acest joc este cea a celor din sistemul de justiție și din sistemul de securitate. Evoluțiile din ultimii ani au sporit permanent recompensele materiale (salarii plus alte beneficii materiale) și cele simbolice (respect sau teroare, uneori vorbim despre același lucru) asociate pozițiilor acestora, alături de o crescândă autonomie profesională. Majoritatea lor (procurorii, judecătorii, ofițerii din serviciile speciale ar putea confirma probabil) au, normal, interesul ca această situație să rămână neschimbată. În virtutea intereselor și a poziției lor consideră normală opoziția față de cei din politică și din aparatul de stat și își asumă ostilitatea acestor categorii  cu o oarecare mândrie de breaslă. La fel ca și în cazul celorlalte clase de funcționari, nici aici nu vorbim de o populație omogenă - cu siguranță există aprecieri negative ale dinamicii relative a oportunităților și recompenselor (în limbaj popular e vorba de invidie - e posibil ca unii, de exemplu polițiștii - să nu vadă cu ochi buni importanța pe care are SRI-ul în activitatea de urmărire penală, avocații să se simtă neputincioși în fața procurorilor iar unii judecători la rândul lor invidioși la rândul lor pe colegii din parchete) și există și percepții diferite ale intereselor în anumite puncte concrete. Vârsta, trecutul joacă și aici un rol și mă aștept ca procurorii tineri să fie mai puțini dispuși la înțelegere pentru politicieni și demnitari decât colegii lor mai în vârstă.

    Părți cu interese indirecte

    Dornic să își asigure șanse de câștigare a unui al doilea mandat, președintele are tot interesul să iasă din conul de umbră pe care pierderea alegerilor parlamentare din decembrie 2016 i l-a adus. În acest sens, mesajul anti-corupție este unul cu efect pentru electoratul lui dar el este credibil doar dacă oponenții lui sunt la putere. Interesul lui Klaus Iohannis este ca PSD-ul să rămână la putere dar fără a avea capacitatea de a-l izola pe președinte și aflat în postura de victimă permanentă a acuzelor în cadrul unei revoluții anti-corupție perpetue.

    Sursa foto: Facebook


    Un rol important îl joacă în ecuația politică mass-media, mai ales televiziunile. Ele sunt supuse unei duble presiuni, care uneori poate fi contradictorie. Pe de o parte, trebuie să transmită publicului narațiunea care susține interesele patronilor și să aibă astfel anumite efecte de agenda setting, priming și framing - căutând să determine publicul ce anume să considere important, cu ce anume să asocieze semnalele transmise și cum să interpreteze evenimentele el însuși. Publicul este și el activ în deciziile lui de consum și alege mediile și în funcție de preferințele și atitudinile proprii: pentru a-și conserva audiența televiziunile trebuie să transmită știrile și interpretările și în funcție de preferințele acestuia. Cu toate acestea, factorul hotărâtor în politica de conținut este voința acționarilor în timp ce deciziile care țin cont de preferințele publicului sunt doar corecții punctuale episodice dictate exact din rațiunea de a păstra capacitatea de influență a canalului. Normal că mai bagi câte o telenovelă sau vreun interviu cu Dan Puric: dacă nu se mai uită nimeni la un post de televiziune beneficiul politic nu poate fi decât neglijabil.
    Impresia generală, în acord cu aceste premise, este că marea majoritate a televiziunilor de știri transmit în diverse formule un cadru interpretativ în care lupta anti-corupție ascunde multe abuzuri și are diverse efecte negative - asupra economiei, asupra statului de drept etc.

    Tinerii (18-35 de ani) educați din marile orașe constituie o categorie aparte în conflictul la care asistăm. Ei, așa-zișii hipsteri, sunt nucleul mișcării sociale care se opune Guvernului și, cum vede toată lumea, partea din societate cea mai radical și vocal ostilă actualului establishment politic. Opoziția acestei categorii față de rețelele de putere politică și economică ale statului are origini structurale profunde și destul de vizibile. Autonomi și mobili, cu aspirații înalte în care însă o angajare la stat nu prea are loc (pentru că statul este de aproximativ 8 ani în compresie, oricum plătește prost și nu dă impresia că ar avea nevoie de competențele lor) văd șansele lor de viață și profesionale dependente de ușurința cu care se realizează investițiile private și cu care se obțin câștigurile din aceste investiții. Accesul discreționar la contractele publice al unor jucători din piață, o taxare prea mare a muncii sau a profiturilor, resurse publice alocate mai degrabă pentru categorii defavorizate decât pentru investiții în zone cu potențial de dezvoltare pot constitui toate motive de îngrijorare sau enervare.

    Sursa foto: cont de Facebook Emilia Șercan

    Ideologia lor este una de factură neoliberală - în care au loc, da, și narațiunile responsabilității sociale, ale implicării și ale voluntariatului și chiar unele elemente de stângism. Critica socială și mișcările de stânga la care uneori aderă sunt mai degrabă aspecte de lifestyle și de individualizare care îi împing în aparente paradoxuri ideologice. Sunt atenți la elemente de echitate și de meritocrație nu doar pentru că au fost educați în acest vocabular dar și pentru că sunt convinși că pot reuși în viață prin merite proprii - tinerețea îi face optimiști iar dinamica recentă a economiilor din anumite regiuni (Ilfov, Cluj, Timișoara și genul) le confirmă așteptările. Și probabil că mulți dintre ei, în secret, au un dispreț și/sau o neîncredere profunde față de politicieni dar și față de stat și angajații acestuia. Nu este de ignorat în acest context nici contrastul pe care îl sesizează între cultura corporațiilor (ritualizată în sesiunile de dezvoltare personală și seminariile motivaționale) prin care trec și ineficiența aproape la fel de festivă a structurilor statului în toate operațiunile lor.


    Capitaliștii, deținătorii banilor și ai companiilor, investesc la rândul lor resursele pe care le au în acest conflict în funcție de interesul/miza acestuia. Așa cum e ușor de ghicit, avem de-a face cu grupări opuse, determinate de modalitatea predominantă prin care  realizează profiturile. Cei care au acumulat bani, bunuri și oameni prin relații privilegiate cu statul, sau se bazează pe această strategie, se situează în mod natural împotriva luptei anti-corupție și probabil că se lamentează că această luptă blochează sectorul de afaceri (argumentele lui Sebastian Ghiță din celebrele sale înregistrări sunt în acest registru). Cei care se descurcă relativ bine chiar și în absența tranzacțiilor  cu statul se implică de partea contestatarilor fie pentru că nu le convin politicile fiscale ale Guvernului (și văd în susținerea mișcării o cale indirectă de a slăbire a unei autorități pe care o sesizează ca fiind mai degrabă dușmănoasă decât parteneră) fie pentru că întrezăresc un pericol comercial în relaxarea politicilor anti-corupție. Cu alte cuvinte anticipează în această perspectivă un avantaj pentru anumiți concurenți și un risc comercial semnificativ pe termen lung. Evident că a doua categorie este mult mai importantă cantitativ, indiferent de metrica pe care o aplicăm, decât cea dintâi. Avantajul primilor (li se mai spune oligarhi în anumite cercuri) este că dețin relațiile privilegiate cu actorii puterii (și cu mass media), inclusiv încrederea reprezentanților acesteia, astfel că își pot transforma intențiile și interesele mult mai eficient în politici.

    Sinteza

    Rândurile de mai jos sunt simplificatoare dar lămuritoare sper.

    Într-o parte descoperim, alături de politicienii de toate riturile, funcționarii de rang înalt, majoritatea televiziunilor de știri și capitaliștii care întrezăresc un profit în afacerile privilegiate cu statul. Să-i denumim coaliția A. 

    De partea cealaltă avem oamenii din structurile din justiție și servicii secrete (mai ales DNA și SRI), funcționărimea de rang inferior, președintele, tineretul educat din marile orașe și firmele care au interes într-o intervenție cât mai redusă a statului în jocul economic. Acestora le spunem coaliția B.

    Destul de clar este că în fața publicului avem un conflict în interiorul statului, între clasa politică pe de o parte și sistemul de justiție și cel de siguranță națională pe de alta. Unii îl denumesc lupta democrației cu statul polițienesc. Alții îl consideră ca fiind războiul poporului împotriva oligarhiei prădalnice care a luat ostatec parlamentul. 

    În spatele acestui conflict între structuri de putere din interiorul statului se află, evident, forțe și contradicții mult mai puternice.

    Pare plauzibilă interpretarea că momentul la care asistăm este doar un episod al competiției dintre rețelele de interese ale capitalului (autohton și internațional) care este exclus din rețelele de captură a statului și care ar fi avantajate în demersurile economice de domnia legii, pe de o parte - și acele rețele de capital (predominant autohtone dar cu puternice legături cu interese străine de asemenea)  care sunt capabile să reziste competiției și să prospere doar prin simbioză cu structurile politice și de stat.

    Războiului prin procură dintre capitaluri i se asociază și un conflict social latent. Tinerii de care vorbeam (activi, educați, urbani), reprezentanți ai clasei mijlocii (noi, pentru că una veche nu am avut) se simt excluși de la resursele pe care le distribuie statul și vor o parte mai mare din acestea și, mai ales, din puterea de a o distribui. Masele paupere sau în risc de sărăcie, dependente de transferuri directe sau indirecte de la stat privesc cu invidie de clasă prosperitatea sofisticată a noii clase mijlocii urbane și consideră că corporațiile și angajații acestora nu contribuie destul la solidaritatea socială. Dar despre acest conflict social merită să vorbim mai pe larg. Altădată.

    Un observator atent nu poate ignora influența mai mult sau mai puțin discretă a contextului geopolitic și a unor puteri externe în această ecuație dar, deși nu sunt variabile ne-neglijabile, nu vreau să mă refer la ele acum. Actori importanți din afară pot destabiliza sau, dimpotrivă, pot reechilibra un raport de putere.

    Este în bună măsură clar faptul că încleștările politice din ultimii 12-13 ani cel puțin au avut ca forțe motivatoare preponderent aceste două conflicte. Pentru a da lovituri decisive, tactica predilectă a coalițiilor de tip A a fost cea legalistă: bazându-se pe prezența aproape ubicuă în aparatul de stat, în punctele cheie, a încercat întotdeauna să elimine adversarii folosind șiretlicuri legal-administrative. Exemplul suspendărilor lui Băsescu, al celebrei marți negre sau al OUG 13 indică în această direcție. În măsura posibilităților, coaliția B a recurs la mijloace similare iar ambele au apelat, când s-a putut la mișcări de stradă (ianuarie 2012, Colectiv iar în antichitatea post-1990 mineriadele sunt exemple de manual) pentru a înlătura sau ține sub control adversarii aflați în situația de a controla puterea.

    Ce se va întâmpla?

    Nici coaliția A nici coaliția B nu se vor opri aici fiecare având motivațiile necesare și resursele pentru a încerca să maximizeze rezultatele. Inițiativa, din diverse motive, este a coaliției A.

    Pe termen scurt, PSD-ul și aliații săi mai sus numiți vor încerca să pună în aplicare programul în ceea ce privește politicile anti-corupție străduindu-se, în același timp să conserve și/sau să sporească electoratul propriu prin măsuri specifice.

    Iohannis și aliații săi vor încerca să țină sub control gesturile cu mare potențial dăunător ale adversarilor, pregătind, în același timp, mobilizarea pentru viitoare mișcări de stradă și, mai ales, pentru viitoare alegeri. Mișcările de stradă nu vor fi suficiente pentru a opri acțiunile de legiferare anti-anti-corupție susținute de o largă coaliție (Guvern, Parlament, Curtea Constituțională, presă) și, în ciuda așteptărilor optimiste ale celor raliați în jurul președintelui Iohannis, contestarea nu va reuși să șubrezească într-o măsură suficientă susținerea pentru PSD în zonele socio-economice pe care se bizuie din punct de vedere electoral.

    În pregătirea viitoarelor alegeri, sunt de așteptat investiții masive în medii și activități de informare și formare mai mult sau mai puțin convenționale favorabile ideologiei clasei de mijloc (drepturi și libertăți, educație civică, voluntariat și activism, responsabilitate civică, multiculturalism etc.). În fața unei astfel de desfășurări nu este de exclus o reacție de factură erdoganist/putinistă a puterii. Autohtonismul, naționalismul, tradiționalismul ar fi replicile ideologice normale ale puterii în fața ofensivei politice a clasei de mijloc și a capitalurilor internaționale.

    Variabila cea mai importantă ca efect în următoarele evenimente nu sunt protestele ci contextul geopolitic. În contrast cu suspendările lui Băsescu și cu Marțea Neagră, evoluțiile actuale par a avantaja coaliția politicienilor de la putere (coaliția A) atât pentru că vor slăbi influența partenerilor strategici ai României dar și pentru că discursul dominant la nivel european pare a vira către unul naționalist-tradiționalist.

    Sursa foto: Facebook


    1

    Vizualizați comentariile


  4. Pentru cei care protestează în stradă dar și pentru liderii de opinie o temă importantă pentru deciziile unor viitoare acțiuni este cea a înțelegerii agendei și modului de operare ale actualului Guvern și  coaliției aflate la putere.  În rândurile de mai jos expun o scurtă analiză pe baza informațiilor cunoscute de toată lumea și trag concluzii mai degrabă pesimiste despre probabilitatea ca actuala coaliție aflată la putere să își modifice agenda prin dialog cu cei care o contestă în stradă sau în alte părți.

    Argumentul meu este că puterea (Guvern+partidele aflate la putere) este preocupată în aproape egală măsură de două aspecte care uneori, cum e cazul de față, sunt contradictorii și dau impresia de lipsă de coerență în acțiunile guvernamentale: 1) conservarea bazei electorale; 2) promovarea unei agende în care cele două propuneri legislative din sfera penalului ocupă un loc important. În timp ce conservarea bazei electorale este preocuparea fundamentală a periferiei, grupul aflat la vârful ierarhiei puterii în coaliție este mai mult focalizat pe agenda sa. Din contradicțiile dintre aceste două clase motivații și interese va rezulta, probabil, în viitor direcția pe care o va lua în viitorul apropiat PSD-ul dar și coaliția și activitatea guvernului.

    Am elaborat această mini-analiză pentru că acțiunile PSD-ului și ale aliaților săi sunt, așa cum am mai spus, foarte greu de înțeles dacă aplicăm premisa de raționalitate șirului de evenimente de până acum. Pentru două acte legislative din domeniul penalului PSD-ul pare dispus să renunțe la o bună parte din capitalul său electoral și chiar să îl relanseze pe Klaus Iohannis.  Chiar dacă apar permanente acuze de conspirație înspre președinție sau partidele de opoziție îmi permit să opinez că dintr-un punct de vedere „contabil” este normal ca aceștia să maximizeze beneficiul politic pe care îl pot extrage din masivele mișcări de stradă anti-guvernamentale la care suntem martori (și pe care, să fim sinceri, nu le-au provocat) astfel că faptul că Klaus Iohannis, PNL sau USR se aleg cu mai mulți votanți, simpatizanți și poate aspiră și la o nouă configurație parlamentară este secretul lui Polichinelle. Este perfect de așteptat dintr-o perspectivă pragmatică chiar dacă nu neapărat și dintr-una etică.

    Revenind la coaliție, aș zice că acțiunile Guvernului și ale coaliției PSD+ALDE din această criză au relevat un model de acțiune caracterizat prin câteva constante:

    1) Slaba comunicare cu societatea: cele câteva conferințe de presă sau dezbaterea de la Ministerul Justiției au fost simulacre de comunicare cu publicul pe tema celor două acte normative. În schimb, dialogul stat-societate civilă a fost preluat de câteva televiziuni (Antena 3 e un exemplu demn de luat în seamă în ultimele zile - deși exercițiile recente de echilibru pot fi doar indicii ale unor negocieri sau o manevră de extinde publicul în noi zone) care au încercat să aducă în același loc reprezentanți ai părților dar ele nu se pot substitui acțiunii și intențiilor guvernamentale.

    Așteptarea mea din partea unui guvern responsabil și democratic a fost ca acesta să fi încercat să poarte un dialog cu reprezentanții celor care protestează în stradă de aproape o săptămână. Ar fi fost fi contondent cu potențial de șifonare dar sănătos pentru democrație și curajos.

    Realitatea este că, în ultimele săptămâni, în locul unor tentative de dialog social puterea a investit permanent în mobilizarea și radicalizarea propriului electorat demonizându-și permanent adversarii cărora le-a pus în cârcă o sumedenie de conspirații malefice. Din același registru face parte și comunicarea publică permanentă de pe poziții de forță, inflexibile, în raport cu care orice luare de cuvânt rezonabilă pare o trădare sau o capitulare. Efectul asupra străzii a fost evident cel de radicalizare și de escaladare a conflictului.

    Lipsa discuției cu societatea civilă este și consecința logică a acestei strategii de comunicare : cum ar putea să negocieze Dragnea sau Grindeanu cu „sorosisti”, „iohannisti”, dezinformați și manipulabili fără a se compromite? Asemenea zombi intelectuali sau caracteriali precum cei din Piața Victoriei trebuie educați în primă fază. De aici și accentul narativ permanent pus pe buna comunicare - care este doar o asigurare către propriul electorat căruia i se transmite că el e cel care înțelege corect situația („cei din stradă fie sunt trădători fie încă nu au înțeles dar acestora - biete oi rătăcite - o să le explicăm până pricep”).

    2) Cvasiabsența dezbaterii interne care e un aspect și mai interesant. Introducerea neanunțată pe ordinea de zi a guvernului a proiectelor de ordinanță, în cadrul unor ședințe „de mare urgență” denotă nu neapărat un habitus hoțesc ci o intenție evidentă de a pune membri guvernului luați pe nepregătite în fața faptului împlinit. În plus, a auzit cineva de vreo polemică în cadrul ședințelor structurilor de conducere ale PSD-ului? Sau, s-au scurs vreodată în spațiul public, în ultimele zile, stenograme ale unor ședințe ale PSD care să indice vreo urmă de discuție pe temele zilei?

    Deși interpretarea comună pentru această aparentă „anomalie” este unitatea de monolit a partidului sau teroarea pe care o inspiră Dragnea cred că explicațiile sunt mult mai simplu de găsit în faptul că în aceste ședințe defapt nu există ocazia unor discuții (vezi și stenograma ședinței în care a fost adoptată OUG13 - nici una dintre actele normative adoptate nu a provocat măcar vreo părere comparativ cu cea a ședinței Guvernului Cioloș, tocmai desecretizată,  pe o temă similară: aici sunt doi miniștri care își permit să critice ). Ipoteza mea este că în aceste reuniuni șefii partidului vin și anunță deciziile cu care vin în plic iar ceea ce se discută, eventual, este modalitatea concretă de punere în aplicare. Probabil că, pe canale alternative (nu m-aș mira să aflu că șefii PSD folosesc aplicații gen Snapchat sau similare pentru relațiile interne), membri structurilor de conducere ale partidului și miniștri sunt pregătiți asupra deciziilor care urmează a fi comunicate pentru a preîntâmpina orice polemică.

    Ambele situații sugerează că deciziile majore ale Guvernului/PSD/coaliției sunt luate în cadrul unui grup foarte restrâns și foarte discret care stabilește strategia, acțiunile și agenda guvernamentală. Numesc acest grup Centrul. Orice dezbatere internă sau externă ar constitui nu doar un semn de slăbiciune dar, probabil, și o sursă de alterare a acestei agende despre care știm că există dar ne-am dori foarte mult să o și cunoaștem. Pe de altă parte, nu știm din cine este compus, cât este de coeziv acest nucleu dur al coaliției și cum se iau deciziile în cadrul lui: la prima vedere toate întreprinderile sale sunt învăluite în cea mai profundă conspirativitate.

     3) O a treia caracteristică a acțiunilor guvernamentale este că demotivarea mișcărilor de stradă prin acțiuni de temporizare și diversiune este o strategie permanentă chiar dacă nu foarte eficientă. După vizita președintelui la ședința de guvern în București a avut loc o primă manifestație în urma căreia Guvernul a dat asigurări că toate modificările la Codul Penal vor fi adoptate prin dezbatere parlamentară, ceea ce evident nu s-a întâmplat. Ieri, înaintea mitigurilor de seară a fost anunțată decizia de a se lua serios în considerare abandonarea OUG13 fără ca soluția tehnică a acestei acțiuni să fie formulată foarte clar. Ședința de Guvern de azi anunțată pentru a adopta decizia retragerii OUG13 a fost convocată tocmai pentru a demotiva, dacă se poate, participarea la cel mai mare dintre mitingurile anunțate. N-aș fi surprins să aflu ca intervenția galeriilor de ultrași la prima mare manifestație să fi făcut parte din același arsenal de tehnici de demotivare.

    Concluziile mele sunt deopotrivă pesimiste și optimiste pentru obiectivele celor aflați în stradă.
    Dătătoare de optimism, din perspectiva protestatarilor, este evidența faptului că coaliția se teme de protestele de stradă. Altfel nu s-ar fi străduit să le tempereze. Teama își are originea cel mai probabil în îngrijorarea față de evoluția moralului susținătorilor proprii iar decizii alternative la agenda proprie sunt de așteptat doar dacă evoluția evenimentelor va afecta susținerea electorală a PSD-ului. Chiar dacă Centrul va avea alte intenții, este posibil ca unii lideri locali să nu reziste tendinței de a-și conserva alegătorii ceea ce va putea produce fracturi mai ales în relația dintre centru și periferie (cred că dizidența lui Chirică de la Iași e mai degrabă în registrul acesta). 

    În același timp tactica temporizatoare a coaliției în raport cu protestele de stradă, în absența oricărui dialog real cu cei care iau parte la acestea, nu este deloc încurajatoare vis-a-vis de intențiile puterii în ceea ce privește modul de tratare din punct de vedere legislativ, pe termen lung, a problematicilor sensibile. Căutați în evenimentele din ultimele două săptămâni dovezi că se încearcă rezolvarea transparentă, democratică și responsabilă a situației și anunțați-mă și pe mine când le veți găsi.

    Din dialectica celor două clase de interese, în interacțiune cu contestarea din partea societății (la care opoziția și alte forțe care nu agreează actuala majoritate vor pune umărul, nu mă îndoiesc) va rezulta în viitorul proxim direcția deciziilor guvernamentale ale coaliției. Nimic nu e sigur, totul e posibil. 

    În ceea ce privește interesele Centrului adică agenda sa....De ce pare coaliția gata să facă orice - chiar dacă consimte la unele concesii, întârzieri, amânări - în timp ce admite costuri politice destul de mari, pentru unele modificări ale Codului Penal și pentru o grațiere?

    Întrebați-i pe cei de la Centru.

    0

    Adăugați un comentariu


  5.  
    Nu o să vă țin în suspans cu concluziile acestor rânduri. Nu mai este nici o noutate să afirmi că gesturile din ultimele două săptămâni ale Guvernului PSD-ALDE sunt echivalente unui veritabil harakiri imposibil de înțeles, având în vedere că Guvernarea proaspăt preluată începuse sub cele mai bune auspicii – o largă susținere populară și premise economice foarte bune. 

    Voi argumenta în plus două lucruri: 1) Faptul că amploarea mișcărilor putea fi anticipată de strategii PSD și că aceasta se datorează aproape în totalitate deciziilor absurde (?) ale Guvernului și conducerii PSD. 2) Dacă deznodământul pe termen scurt e ușor de prevăzut, important este că actuala situație a pus în dificultate PSD-ul pentru o perioadă semnificativă. 

    Argumentele de aici pot fi folosite în interiorul partidului de către pesediștii care vor decide (corect zic eu) că singura soluție pentru ieșirea din actuala fundătură politică este o schimbare radicală de conducere, discurs și imagine. 

    Faptele bine-cunoscute
    Notabilă la evenimentele din ultimele zile este amploarea mobilizării cetățenești, măsurabilă prin numărul mare al participanților la mitinguri zilnice. Adunări de peste 100.000 de participanți nu s-au întâmplat la București de foartă multă vreme iar mitingurile de la Cluj-Napoca, în primul rând, dar și cele de la Sibiu și de la Timișoara, au produs numere foarte dificil de anticipat. În urmă cu doar un an orice miting de 20.000 de persoane în capitală era considerat unul foarte mare iar lansarea lui Ponta, la Arena Națională, a fost considerată o reuniune mamut cu cei 40.000 de participanți aduși din toată țara. 

    La aceasta se adaugă participarea în toate celelalte forme – promovarea mesajului online mai ales – care a atins în ultimele zile proporții și intensități excepționale. În zilele de 2-3 februarie, pe google doar, căutările cele mai frecvente din România au fost cele legate de protestele ocazionate de celebra Ordonanța de Urgență și de Legea Grațierii. În plus, cine are cont de Facebook știe care sunt temele cele mai populare ale acestor zile.

    Cum s-a ajuns la această situație?
    În primul rând trebuie să ne asumăm o premisă de bun simț. Mișcarea socială la care asistăm este una naturală, ceea ce înseamnă că participanții la diversele activități ale mișcării o fac voluntar fără a fi plătiți sau forțați pentru aceasta. De altfel, este greu de imaginat vreo forță internă sau din afară care ar putea să determine 200.000-300.000 de oameni să petreacă serile zilnic în picioare, în frig, expunându-se ostilității aderenților celei mai importate forțe politice din țară. Dacă ar fi existat dovezi ale recompensării materiale a unor manifestanți am fi aflat deja, cu siguranță.

    Știm din teoriile clasice ale mișcărilor sociale (Benford and Snow 2000; McAdam 1986; Smelser 1962) că ingredientele necesare ale unei asemenea acțiuni colective complexe sunt multiple ceea ce face aceste evenimente rare. Este nevoie de: 1) oameni  care să dispună de resurse (cognitiv-atitudinale, timp și sănătate); 2) rețele de mobilizare - adică relații umane și canale de comunicare; 3) un nucleu de organizatori – persoane care își dedică o parte semnificativă a reputației, timpului, banilor și/sau priceperii pentru a produce acțiunea colectivă; 4) un context favorabil (în cazul unei situații politice opresive)  sau un set de evenimente declanșatoare; 5) o narațiune (cadrul interpretativ) prin prisma căreia se definește situația mai înainte amintită ca fiind insuportabilă declanșând astfel emoția publică și, în consecință, acțiunea.

    Identificând fiecare dintre elementele de mai sus în evenimentele recente vom reuși să înțelegem natura excepțională a situației actuale, sub forma unor ipoteze de lucru doar (nu am făcut cercetări sistematice în ceea ce privește aceste evenimente).
    1.     Participarea la manifestațiile din ultimele zile este dominată de așa-zisa noua clasă mijlocie urbană din România – salariați relativ tineri cu studii superioare angajați în sectoare cu înaltă valoare adăugată, categorie căreia i se dau uneori apelative peiorative gen hipster. Ei sunt participanții latenți (mobilizabili). Acestei categorii i se pot asimila și cei care aspiră la acest statut (studenții, elevii). Evident că o statistică concretă a participanților ar arăta că iau parte la mitinguri și pensionari și muncitori, dar ponderea lor este semnificativ mai mică decât cea din populație și, probabil, că mulți dintre aceștia se alătură tineretului urban educat în virtutea unor afinități și a unor legături concrete particulare. Faptul că din punct de vedere statistic, rata de participare (relativă) cea mai mare la proteste este în orașele cu cea mai mare concentrare de așa-ziși corporatiști și de studenți (Cluj și Timișoara) cred că lămurește acest aspect. Categoria lor este cea mai motivată să participe la proteste, nu doar pentru că au resursele de care vorbeam dar și pentru că din punct de vedere ideologic și structural sunt la cea mai mare distanță de coaliția aflată la putere dominată de PSD, care a câștigat alegerile pe o platformă conservatoare și tradiționalistă care a făcut apel mai ales la sensibilitățile electoratului muncitoresc, religios și naționalist. Nu e de neglijat nici susținerea de care protestele s-au bucurat printre angajatorii acestor tineri.



    2.     Rețelele de mobilizare preexistente au fost multiple și destul de bine antrenate în mișcările anterioare care s-au adresat acelorași participanți latenți dintre care cele mai notabile au fost cele ocazionate de tragedia de la Colectiv. Canalele lor de comunicare, sprijinite de rețele online relativ omogene, așa-zise „bule”,  imune la bombardamentul de știri contrare dinspre televiziunile apropiate, fuseseră exersate și la alegerile prezidențiale din 2014 și, poate, și înainte – la mișcările ecologiste de la începutul acestui deceniu.
    3.     În mod evident există un număr mare de lideri de opinie, grupuri și organizații care depun un efort deosebit pentru a promova mesajele protestelor. Unii dintre cei mai vizibil lideri au fost enumerați de ministrul de interne cu ocazia uneia din conferințele de presă devenite anecdotice. Susținerea din partea unor personalități precum președintele este un input foarte important, la fel cum contribuțiile USR, PNL (timid la început) și ale presei independente de toate felurile sunt deosebit de importante. Unii au creat evenimente, alții au creat conținut foarte eficient viralizat în mediul online în condițiile inițiale ale unei lipse totale de organizare centralizată, de bani și de sprijin din partea mediilor electronice tradiționale (cu excepția notabilă a rețelei Digi).
    4.     Evenimentul declanșator îl cunoaște toată lumea – procesul întins pe două săptămâni prin care Guvernul Grindeanu a încercat să legifereze în regim de urgență modificări ale Codului Penal și o grațiere colectivă. Un moment important în această desfășurare este cel al vizitei intempestive a președintelui la ședința de guvern în care s-a intenționat prima oară emiterea celor două acte legislative: evenimentul a adus în centrul atenției tema și, prin amânarea legiferării, a oferit răgazul necesar pentru pregătirea opiniei publice pentru evenimentele care se pregăteau. Cu toate acestea, după doar câteva zile, în urma unei ședințe organizată în condiții neobișnuite, OUG de modificare a Codului Penal a fost publicată în MO în jurul orei 1 dimineața (31 ianuarie 2017).
    5.     Narațiunea care a produs o puternică mânie a fost cea potrivit căreia operațiunea de legiferare nocturnă mai sus amintită a fost una de natură infracțională (hoțească). Aceasta a dus la paroxism interpretările negative ale realității declanșate de evenimentul recent (al ședinței la care a participat președintele)  și care se susțineau oricum pe o atitudine negativă față de guvern și față de partidele care îl susțin.

    Plecând de la această trecere în revistă a premiselor mișcării sociale la care suntem martori observăm rapid faptul că, tehnic, ele nici nu sunt atât de inedite. În fond, mișcarea care a condus la căderea guvernului Ponta a fost rezultatul aceleiași combinații de factori: un eveniment nefericit căruia i s-a dat o interpretare care a produs din partea tineretului educat urban o furie radicală împotriva unui guvern PSD. Petrecută la sfârșitul lui 2015, căderea guvernului Ponta a fost suficient de recentă încât să putem afirma că toate condițiile structurale ale celor două mișcări pe care le comparăm au fost similare. Anul care a trecut de atunci nu a fost suficient pentru a modifica structura socio-economică nici resursele de mobilizare. Dimpotrivă, în decembrie 2016 PSD-ul a câștigat cu un scor zdrobitor alegerile Parlamentare.

    Teza mea este că diferența de mărime – de număr de participanți la cele două mișcări sociale - se datorează unor erori inexplicabile care pot fi imputate în totalitate leadershipului PSD de acum. 
    În primul rând, în cazul episodul  Colectiv guvernul lui Victor Ponta a plecat de la putere la puțin timp de la declanșarea mișcărilor. Astfel s-a preîntâmpinat creșterea în amploare a protestelor și a difuziunii narațiunii anti-PSD, aspect care cred eu s-a dovedit important pentru recentul succes electoral al social-democraților. Opinia mea este că o renunțare rapidă (probabil după incidentul vizitei președintelui la ședința de Guvern) la proiectul celor două acte legislative din partea Guvernului ar fi dezamorsat din timp potențialul de protest.

    Pe de altă parte, acțiunile săvârșite de Guvernul PSD-ALDE în toate aceste evenimente au inclus o succesiune de elemente de inabilitate care au frizat gafa sau provocarea efectivă. Nu trebuie să fii specialist în legiferare ca să sesizezi faptul că urgența măsurilor nu se impunea, că Guvernul a încercat în mod sistematic să ascundă intenția de a emite actele respective, că argumentele ce țin de nota de fundamentare sunt discutabile etc. Cu alte cuvinte, inabilitățile Guvernului justifică foarte bine interpretarea ca fiind infracționale acțiunile și intențiile asociate celor două acte legislative dând apă la moara unui potențial de contestare. Astfel se explică furia protestatorilor care este comparabilă cu cea de la episodul Colectiv unde, să ne reamintim, au decedat în condiții dramatice peste 60 de persoane în cele din urmă. Să recunoaștem că potențialul emoțional al acelui eveniment a fost mult mai mare.
    Concluzia este că intensitatea fără precedent a protestelor din aceste seri este rezultatul unui șir catastrofal de gafe (?) din partea Guvernului și susținătorilor săi. Sincer, erorile de comunicare publică ale executivului și ale PSD-ului frizează iraționalul indiferent de forma sa (prostie, nebunie sau ticăloșie).

    Prognoza pe termen scurt
    Orice mișcare socială are o dinamică în care, după depășirea unei mase critice de participanți (în urmă cu câțiva ani Antena 3 a încercat un protest care a eșuat lamentabil datorită numărului mic de aderenți inițiali), numărul de protestatari decolează și, în cazul fericit, ajunge la un maxim limitat de numărul potențialilor participanți. Fenomenul care explică creșterea exponențială este simplu: cu cât numărul celor care deja protestează este mai mare cu atât presiunea spre implicare a potențialilor aderenți este mare.  Acestei dinamici cantitative i se adaugă una emoțională: în timp ce participarea inițială este catalizată de furie, deoarece furia nu ține mult timp o participare pe termen lung trebuie susținută de entuziasm. Evident că furia poate interveni și ea în menținerea unei mișcări, mai ales dacă puterea alege să răspundă nediplomatic protestarilor, antagonizând-o (toate conferințele de presă ale Guvernului și ale PSD au fost antagonice, total inabile). Pe termen lung, alături de mânie menținerea unui număr mare de participanți ține, cu alte cuvinte, de sursele de entuziasm ale mișcării – care pot proveni din mișcare însăși (divertisment, socializare) sau din evenimente exterioare (succese politice de exemplu, intervenția unor vedete). 

    Chiar dacă datele actuale, din 3 februarie, arată o scădere a interesului pentru protest (https://www.google.ro/trends/explore?q=protest&geo=RO&date=now%207-d#TIMESERIES) și este de așteptat ca numărul celor care iau parte la mitingurile zilnice să scadă, evenimentele din elita socio-politică arată că cele câteva zile de proteste au reușit să zgâlțâie establishmentul actualei guvernări: mai mulți lideri ai PSD au defectat, susținători importanți ai actualei puteri la fel (UDMR, anumite sindicate, Avocatul Poporului, BOR, unele televiziuni de știri) au dat semne serioase de îndoială, numeroase vedete ale culturii pop s-au alăturat mișcării. Avem de-a face cu un fenomen de bandwagoning (de adeziune la tabăra celor puternici pentru a nu rămâne alături de perdanți sau de marginali).  Adăugați aici și mesajele unanime de îngrijorare ale cancelariilor occidentale și avem imaginea unei izolări care ar trebui să fie din ce în ce mai greu de suportat pentru actuala putere.

    Succesele de mai sus sunt de natură a provoca entuziasm în timp ce abnegația Guvernului Dragnea-Grindeanu de a menține inițiativele care au iscat acest scandal are calitatea de a menține furia populară. Între timp, protestele vor fi din ce în ce mai bine organizate astfel că declinul de interes poate fi controlat prin tot ceea ce presupune o tehnologie a mobilizării din ce în ce mai sofisticată (fiecare miting  sau chiar secvențe ale acesteia pot fi adevărate happening-uri în care protestul poate fi îmbinat cu ocazii foarte bune de socializare și de divertisment susținute intens de comunicarea online și de televiziuni toate mediile de comunicare potențându-se reciproc).




    Pe termen scurt, izolarea în creștere a PSD-ului va produce rapid o contestare din interior a pozițiilor actuale ale liderilor astfel încât într-un fel sau altul aceștia vor ceda (sau vor fi obligați să cedeze) problema fiind doar a daunelor și a posibilităților de a le minimiza.

    Prognoza pe termen lung
    Gesturile insuficient calculate ale Guvernului l-au relansat pe Klaus Iohannis ca adevărat lider al așa-zisei drepte dar, și mai grav, au reîmprospătat falia identitar-ideologică care a definit politica românească post-1990: cea dintre pesediști(feseniști) și anti-pesediști(anti-feseniști). Mișcările politice brutale ale FSN-ului din primele luni de după revoluție (între ianuarie-iulie 1990) au zămislit aproape în totalitate identitățile politice oarecum deformate ale ultimilor 25 de ani. Generațiile de decreței, tineri pe atunci, din mediul urban pe atunci au constituit grosul electoratului de dreapta.  Tot așa, mișcările de acum s-au constituit într-o veritabilă pepinieră a viitorului electorat anti-PSD - partid care acum este asimilat establishmentului politic corupt. 

    Cred că soluția acestei situații, dacă ea va fi acceptată ca fiind problematică de către membri PSD, poate fi doar sacrificarea întregii conduceri actuale a PSD și o distanțare spectaculoasă de imaginea de partid corupt. Alternativa care este întotdeauna la îndemână este cea a cantonării într-un electorat captiv muncitoresc parohial, tradiționalist-religios soluție care în mod normal îi garantează un scor de aproximativ 30% dar și ostilitatea elitelor urbane inclusiv a celor progresiste de stânga.


    Lecturi
      
    Benford, R., and D. Snow. 2000. "Framing Processes and Social Movements: An Overview and Assessment." Annual Reviews in Sociology 26(1):611-39.
    McAdam, D. 1986. "Recruitment to High-Risk Activism: The Case of Freedom Summer." American journal of sociology 92(1):64.
    Smelser, Neil Joseph. 1962. Theory of Collective Behavior: pp. xi. 436. Routledge & Kegan Paul: London.

    26

    Vizualizați comentariile



  6. Este evident pentru oricine a parcurs teze de doctorat în domeniul științelor sociale în România că în ultimii 20 de ani structura și conținutul tezelor de doctorat în această zonă disciplinară au fost dintre cele mai diverse reflectând tradiții și norme profesionale destul de eterogene.


    Pentru că e dificil să planificăm și să judecăm teze de doctorat fără câteva reguli simple despre formă și conținut am hotărât în Comisia 25 (Sociologie, Științe Politice și Administrative) să elaborăm un ghid pentru elaborarea acestor lucrări.

    Demersul s-a dorit a fi unul bazat pe dezbatere în interiorul comunității academice cu intenția de a îi ajuta în primul rând doctoranzii și coordonatorii lor. În plus, l-am dorit atât suficient de specific pentru ca utilizatorii săi să găsească în el răspunsuri la întrebările lor cât și suficient de general încât să fie potrivit diverselor situații în care se pot regăsi cei care îl consultă.

    Pentru început am elaborat un draft la care au contribuit într-o măsură semnificativă colegii din Comisia 25 Liviu Andreescu și Bogdan Voicu. Întrucât de ceva vreme proiectul stagnează, adică nu mai găsim nimic în document despre care să ne certăm, am hotărât să îl supunem evaluării și comentariilor comunității sociologilor din România. Poate vom avea o discuție despre teze de doctorat și față în față la Sibiu.

    Draftul ghidului este în format comentabil la adresa de mai jos:

    https://docs.google.com/document/d/1SXXgL0j2Q-FmOB1q0GpagLpNsHoe1MghecoGqv-lv5c/edit?usp=sharing

    Așteptăm observațiile voastre pe document.

    Prof. univ. dr. Adrian Hatos

    1

    Vizualizați comentariile




  7. Un ministru declară...
    În urmă cu câteva zile o declarație a ministrului Mircea Dumitru făcea titlurile în presa românească: cercetări recente arată că 70% dintre elevii români sunt nefericiți la școală (http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Educatie/Mircea+Dumitru+compara+scoala+cu+o+institutie+militara ) . Dacă o zicea vreun specialist în educație informația ar fi fost cu greu reținută de confrați, darămite de presă, dar din gura ministrului a părut ceva inedit.
                În realitate informația nu este nouă – ea este cunoscută din ancheta PISA din 2012 – dacă nu cumva ministrul are acces înaintea altora la datele anchetei PISA 2015 care urmează să fie făcute publice de abia anul viitor.
                Remarca ministrului provoacă mai multe întrebări decât răspunsuri iar acest aspect ar fi trebuit să fie remarcat de către comentatori. Cel puțin două întrebări sunt importante: 1) este cifra respectivă mare sau mică – aparent e mare, dar adevărata ei semnificație o percepem abia prin comparații internaționale; 2) este cifra, chiar acceptând că este mare, relevantă pentru obiectivele învățământului din România? A doua întrebare este fundamentală și trimite către obiectivele programatice ale sistemului de învățământ – fericirea, sau starea de bine a copiilor la școală, constituie un obiectiv al școlii sau aceasta e importantă doar în măsură în care este legată de rezultatele școlare? O reformulare a acestei probleme se regăsește în titlul recentei postări a președintei Coaliției pentru Educație (Vișoianu 2016). Și dacă este corectă această ultimă propoziție, ce efect are fericirea/nefericirea copiilor de la școală asupra rezultatelor învățării?
                M-am gândit să explorez, cu riscul de a deranja autoritatea ministerială și liniștea din sistemul de învățământ, ambele interogații pe scurt. Pentru aceasta am folosit datele studiului PISA 2012 disponibile pe site-ul PISA la http://www.oecd.org/pisa/pisaproducts/ . Setul respectiv de date cuprinde 485.490 de date neponderate din care 5074 sunt din România. Datele au fost culese din 68 de țări sau teritorii pe eșantioane multi-stratificate de elevi de 14-15 ani care reprezintă populația de elevi corespunzătoare din fiecare din țările și teritoriile participante. Pentru fiecare din analizele de mai jos am aplicat ponderările necesare pe care le pot detalia în caz că mi se solicită[1]. Menționez de asemenea, că în puținele cazuri în care am folosit valori ale rezultatelor la testul de matematică, am folosit prima valoare plauzibilă din baza de date, o decizie evident arbitrară dar care nu schimbă rezultatele. 

    Analizele și rezultatele obținute sunt prezentate pe larg în articolul de pe academia.edu disponibil la adresa: https://www.academia.edu/s/97e2fa8c7e?source=link 


    Concluziile studiului disponibil pe academia.edu sunt următoarele
    -->
    Am pornit de la afirmațiile aparent bazate pe rezultate de cercetare ale ministrului Dumitru, să investighez gradul de „fericire” al copiilor din România în școli în comparație cu indicatorii similari din alte țări, relația acestei măsuri cu performanțele la învățătură și predictorii atașamentului față de școală în cazul elevilor români. Pentru a îndeplini aceste obiective am folosit datele internaționale ale anchetei PISA 2012. În termeni statistici rezultatele analizelor din paginile de mai sus atestă următoarele:
    ·      Elevii din România au cel mai scăzut nivel al sentimentului de apartenență la școală (belonging) dintre toate țările și teritoriile participante la anchetă. Întrucât printre itemii care compun scorul este și unul care se referă la „fericirea” copiilor la școală, putem spune nu doar că ministrul a avut dreptate când a zis că elevii din România sunt nefericiți la școală dar și că elevii din România sunt printre cei mai nefericiți din lume.
    ·      Sentimentul de apartenență la școală este corelat semnificativ cu rezultatele la testele de matematică, atât la nivel de elev cât și la cel de țară.
    ·      Sentimentul de apartenență la școală al elevilor din România este explicat în proporție de trei sferturi de calitatea percepută a relațiilor cu profesorii și de atitudinea față de rezultatele și față de conținutul învățării. Dintre acești factori, relațiile cu profesorii și evaluarea rezultatelor învățării apar a fi cu impactul cel mai puternic.
    În termeni de politici, rezultatele mele obținute cu elevi de 14-15 ani certifică eșecul zgomotos al modului în care este organizat învățământul din România mai ales în termeni de calitate a procesului. Dintre cele 68 de națiuni și teritorii participante, România este printre ultimele în ceea ce privește toate scorurile incluse în analiză: sentiment de apartenență la școală, percepția relației cu profesorii, atitudinea față de rezultatele învățării și atitudinea față de conținutul învățării iar aceste triste recorduri sunt în mod evident corelate cu slabele performanțe academice care, totuși, sunt peste nivelul predictibil strict pe baza acestor scoruri. Regresiile mele simple arată că climatul general din școlile românești se poate schimba semnificativ mai ales dacă se acționează asupra a două componente: 1) îmbunătățirea relațiilor profesori-elevi; 2) îmbunătățirea relevanței evaluării didactice și a școlii pentru cariera școlară și profesională viitoare a elevului.  Binenînțeles că aceste recomandări nu trebuie tratate necritic, fiind necesare analize ulterioare care să investigheze modul în care punctele critice semnalate interacționează cu alte surse de variație ale rezultatelor învățării, mai ales cu cele ce țin de echitatea educațională.
                Dincolo de limitele inerente, analizele mele au și o valoare metodologică, arătând importanța utilizării unor scoruri robuste și valide în comparațiile internaționale. Astfel, în cazul nostru aplicând evaluări cu ancoră, putem evita aparente paradoxuri și erori ecologice care în multe cazuri sunt doar simptomul unor probleme de măsurare.




    [1] Analiza datelor PISA presupune manipularea unor seturi destul de complicate de ponderi. Cei care sunt interesați serios de detaliile tehnice ale realizării anchetei PISA2012 și ale calculării diverselor scoruri pot consulta raportul tehnic disponibil la http://www.oecd.org/pisa/pisaproducts/pisa2012technicalreport.htm .
    3

    Vizualizați comentariile

  8. -->

    Curtea de Conturi a României a publicat un document pe care îl consider foarte interesant: Sinteza raportului de audit al performanței subintitulată: Analiza fundamentării și evoluției situației obiectivului privind creșterea procentului absolvenților de învățământ superior, în conformitate cu prevederile strategiei Europa 2020. Raportul evaluează evoluțiile din învățământul superior românesc din perioada 2011-2015 culegerea datelor fiind efectuată în ultimele 4 luni ale anului 2015. Sinteza raportului este publicată pe pagina de web a curții de conturi la: http://www.curteadeconturi.ro/Publicatii/SINTEZAAPInvsup.pdf  și mi-a fost semnalată pe Facebook de linkuri care fac trimitere la un articol entuziast al Codruței Simina de pe PressOne (https://pressone.ro/sfarsitul-fabricilor-de-diplome/).


    Imagini pentru university
    Documentul este excepțional din mai multe puncte de vedere pe care nu le acopăr în totalitate - intenționez să scriu mai mult și mai nuanțat pe marginea lui. Acum subliniez în fugă câteva aspecte remarcabile.

    1. Tonul critic deosebit de dur la adresa politicilor educaționale anterioare: este primul document al unei autorități publice (poate la paritate cu analizele privind sistemul de învățământ din perioada miniștrilor Miclea și Funeriu) de o asemenea severitate. Faptul că vine din afara MECI dar este însușit de acesta arată că Ministerul Educației a renunțat în bună măsură să spere că poate schimba sistemul de învățământ superior din interior și va marșa pe viitor pe mecanismul constrângerilor financiare impuse din afară (raportul Curții de Conturi ne cere... raportul Curții de Conturi ne impune etc.). Observația este cu atât mai îngrijorătoare cu cât constatarea lipsei de eficacitate a sistemului de învățământ superior se face fără a se studia și problema subfinanțării acesteia, cel puțin în zona publică sugerându-se că și pe viitor ajustările de politică se vor face prin realocarea pe diverse criterii a resurselor disponibile. Pesimist fiind mă aștept ca resursele alocate să scadă chiar invocându-se argumentul scăderii populațiilor școlare.

    2. Caracterul detaliat și focalizat al analizelor pe numeroase date statistice culese dintr-o multitudine de surse constituie în bună măsură una din cele mai nuanțate descrieri cantitative ale evoluțiilor din învățământul terțiar românesc recent. Aceasta pune într-o lumină destul de proastă Ministerul Educației însuși, inclusiv comisiile sale și institutele de cercetare care ar fi trebuit să furnizeze, prin numeroșii experți disponibili, un asemenea exercițiu de reflexivitate. Excepție face doar CNFIS care a publicat mai multe rapoarte publice anuale privind starea finanțării învățământului superior (cel publicat în iunie 2015 poate fi descărcat de la http://www.cnfis.ro/wp-content/uploads/2016/04/CNFIS-Raport-public2014_final.pdf ). Aici se poate face trimitere și la experții independenți a căror muncă este insuficient valorificată în dezbaterile de politică publică educațională - spre exemplu, am elaborat și eu recent un studiu despre expansiunea și contracția învățământului superior românesc (vezi https://www.academia.edu/s/86086804fd - urmează să fie publicat în Sociologie Românească) . Din acest punct de vedere, raportul este unul deosebit de util pentru cercetătorii din domeniu. 

    3. Chiar dacă destul de stângaci, autorii raportului au sesizat câteva aspecte fundamentale ale dinamicii învățământului superior românesc recent cum ar fi caracterul endogen al evoluției ofertei de specializări cât și impactul dramatic pe care expansiunea de până la 2009 și contracția ulterioară le-au avut și le mai au asupra logicii interne a sistemului. Din păcate, autorii ignoră problema devalorizării diplomelor prin mecanisme strict inflaționiste, ei atribuind devalorizarea scăderii calității, și astfel marchează o ratare spectaculoasă a înțelegerii întregului fenomen educațional.

    4. Documentul devoalează fără nici un ascunziș care este filosofia de politică educațională a statului român. Limbajul este un fără echivoc și cuprinde toate elementele funcționalismului tehnologic (vezi lămuririle despre concept din a mea Sociologie a educației) - o perspectivă simplistă care spune că școlile trebuie să livreze competențe și cunoștințe necesare operării unor locuri de muncă. (punct)

    5. Cu toate acestea, analizele deosebit de alarmante incluse în raport privind eficiența sistemului de învățământ sunt încărcate cu multe dintre contradicțiile și limitările pe care o privire superficială privind sistemul de învățământ superior le poate suferi, mai ales dacă presupune că universitățile pregătesc operatori pentru cerințele locurilor de muncă existente. Amintesc doar absența unei definiții clare și bine articulate cu premisele funcționalismului tehnologic ale performanței și calității în învățământul superior.  Aceasta cu toate că în raport se vorbește foarte mult despre calitate și mai ales despre scăderea acesteia. Iar aici analiza noastră  poate merge mai departe (menționez doar câteva linii de atac posibile, raportul merită o disecție detaliată):
    ·      Incongruența competențelor (skill mismatch), orizontale sau verticale, invocată ca indicator al lipsei de adecvare a școlii „la realități” nu este în România mai mare decât în oricare din țările europene (vezi raportul ILO pe 2014: http://www.ilo.org/wcmsp5/groups/public/---dgreports/---stat/documents/publication/wcms_315623.pdf). Toată lumea civilizată este plină de juriști sau economiști angajați în alte domenii.
    ·      Utilizarea rankingurilor internaționale pentru a aprecia calitatea învățământului este abuzivă în condițiile în care acestea utilizează mai ales indicatori privind performanța științifică. Dacă pornim de la viziunea humboldtiană asupra universității este foarte bine, mi-aș dori și eu o astfel de politică educațională, dar nu știu dacă este la fel de valid pentru universități de la care se cere crearea de resursă umană pentru lumea muncii locală. Ori schimbăm filosofia educațională ori schimbăm indicatorii folosiți pentru evaluare!
    ·      În aceeași direcție, utilizarea indicatorilor de internaționalizare este, în opinia mea, oarecum exagerată pentru a aprecia calitatea unui sistem. Comparația cu universitățile britanice aruncă analizele în derizoriu (are sens să facem trimitere la puterea culturală britanică - inclusiv prin engleza ca lingua franca și prin Commonwealth, rezultate a două sute de ani de imperiu global, sau la brandurile Oxford și Cambridge care au efect de halo asupra întregului sistem de învățământ superior britanic?). În plus, internaționalizarea înseamnă reconfigurarea conținuturilor pentru o economie globală ceea ce nu se potrivește neapărat cu așteptările angajatorilor din România.
    ·      Deși tonul este alarmant în ceea ce privește evaluarea evoluției calității învățământului superior nu există nici un indiciu clar că aceasta a scăzut. Erau mai bune universitățile din 1995 sau 2000 decât cele de acum? Simplul fapt al expansiunii și contracției nu duce direct la această concluzie, nici notele în scădere la bacalaureat, nici presiunea financiară a reducerii numărului de studenți care duc la scăderea selectivității. În fond, implicit, o parte a argumentației din raport absolvă universitățile de responsabilitate în momentul în care consideră că a scăzut calitatea pur și simplu pentru că au scăzut cerințele la admitere. Păi universitățile nu ar trebui să facă și activități remediale, consiliere, etc. și să adapteze conținuturile la nevoile studenților - dacă tot vorbim despre învățământ centrat pe student?
    ·      Din această ultimă perspectivă impresia mea este că autorii au rămas la idealul învățământului superior elitist care este în mod clar în contradicție cu obiectivele Programului Europa 2020 de sporire a accesului la învățământ superior, program de la care se revendică raportul însuși.
    ·      Documentul ignoră cu o încăpățânare de contabil tot ceea ce se poate presupune despre diversele misiuni ale învățământului superior (adiacente celei primare de formare a forței de muncă specializate): de formare continuă și educație a adulților, de contribuție la incluziunea socială și la mobilitatea socială, de stimulare a gândirii critice și a participării sociale etc. Oare dacă ar fi să se contabilizeze și aceste efecte rezultatele unui audit ar fi la fel de dramatice. Din păcate, probabil că da...
    ·      În condițiile unei economii dinamice și globalizate este iluzorie cerința persistentă de a planifica oferta de specializări în corelație cu cererea de pe „piața muncii”. Dacă am avea o economie manufacturieră puternică precum țările nordice, Germania sau Japonia pretenția ar avea temei dar nu este încă cazul nostru - putem să pompăm resurse în formarea de specialiști în domenii strategice, cu speranța că vom fixa investiții în zonă, deși este posibil să producem resursă umană ieftină pentru străinătate.

    6. Vreau să fiu bine înțeles. Am o părere în general proastă despre evoluțiile din învățământul superior românesc din ultimele două decenii. Sunt de acord că a scăzut calitatea în acest răstimp dar cred că demonstrarea ineficienței sistemului nu se poate face printr-o abordare simplistă de genul celei livrate de Curtea de Conturi iar o argumentație plină de insinuări, dovezi indirecte sau chiar irelevante și contradicții nu poate face bine unei discuții de politică educațională constructivă. Dacă se doresc tăieri de bugete doar, atunci poate că merge și o astfel de abordare.
    1

    Vizualizați comentariile



  9. -->
    Introducere: optimismul penal românesc
    Sistemul nostru penal este unul optimist. Presupunem că închisoarea este un loc unde infractorii pot fi reeducați astfel încât la ieșire să fie capabili să acționeze ca cetățeni bine ajustați normelor noastre morale și legale. Este o concepție bună pentru coeziunea societății noastre: trebuie să dăm fiecăruia o șansă pentru reabilitare nimeni nefiind rău de la natură cei mai mulți dintre infractori fiind victime inocente ale circumstanțelor, ale anturajului, ale lumii nedrepte. Concepția alternativă, pesimistă în ceea ce privește natura umană, este cea în care pedeapsa urmărește să descurajeze potențialii infractori, sancționându-i și îndepărtându-i pe un termen cât mai îndelungat din societatea normală, în același timp, pe cei prinși.

    Așa putem să înțelegem și legile prin care pedepsele privative de libertate pot fi scurtate ca urmare a elaborării unor lucrări științifice. Cel care a redactat și a aprobat un asemenea articol de Cod Penal a avut în gând „gulerele albe” care s-ar putea nimeri în activități infracționale. Aceștia merită îngăduința societății pe care o pot dobândi făcând în închisoare ceea ce știu mai bine și anume redactând lucrări științifice. Îngăduința le este oferită pesemne din mai multe motive, fie pentru a nu risipi resursa umană de calitate fie ca recunoaștere a faptului că atunci când „gulerele albe” calcă strâmb o fac de multe ori în calitate de victime ale situației...

    Din câte înțeleg, modul care un cadru didactic universitar ajunge să aibă numele legat de o operă de penitenciar este următorul: autorul prezumtiv depune o cerere care include și numele profesorului a cărui coordonare o solicită. Cererea aceasta ajunge la profesorul respectiv care dacă este de acord trebuie să recomande sprijinirea autorului pentru redactarea lucrării alături de o tematică. Dacă există această recomandare penitenciarul trebuie să îi creeze ofere propice de lucru savantului încarcerat inclusiv pentru întâlniri cu îndrumătorul. Reducerea perioadei de detenție este condiționată de publicarea lucrării la o editură recunoscută. Universitarul coordonator are libertate de decizie și este deplin responsabil de implicarea într-o astfel de manevră.

    Nu o să lungesc introducerea. Merg direct la învățămintele actualei istorii cu infractori-savanți și cadre universitare îndrumătoare ale acestora. Lista completă a acestora poate fi descărcată în format pdf de la http://www.romaniacurata.ro/iata-si-dovada-cum-universitarii-si-criminalii-isi-dau-mana-in-tara-lui-becali/

    Bandiți și profesori de vânzare
    Dezvăluirile din spațiul public au făcut vizibilă permeabilitatea insuportabilă a mediului universitar la avansurile celui infracțional. Două situații tipic-ideale sunt  deranjante având în vedere compoziția populației de autori și îndrumători descrisă în tabelele puse la dispoziție de Ministerul Justiției:
    a) Universitarii bandiți. Cei care sunt din mediul academic îi cunosc sau le recunosc poveștile. Numeroși autori din tabel au fost cadre didactice universitare înainte de a ajunge condamnați penal. Pretenția lor la autorat de lucrări științifice este prin urmare legitimă de multe ori fiind vorba, probabil, de lucrări preexistente sau de unele elaborate poate chiar în pușcărie, de ce nu. Problema lor în fond este problema mediului academic care este fie este excesiv de ospitalier cu persoane cu un eșafodaj etic dubios fie nu dispune de mecanismele de motivare și control necesare pentru a preîntâmpina eșuarea unor profesori și cercetători în traiectorii infracționale. Iar colegii care le-au îndrumat cred că au destul de multe scuze fiind adesea vorba de colegialitate sau chiar de prietenie.
                Rezumând, povestea acestor universitari infractori este aceea a unor cadre didactice universitare întreprinzătoare care fie în mediul privat fie în cel public (de obicei în zona de intersecție a acestora) se pun pe agoniseală ajungând să încalce legea. Așa ceva este posibil pentru că criteriile academice de angajare și promovare în universități sunt prea lejere astfel încât persoane care nu au nici o vocație academică ajung uneori chiar în funcții în universități. Pentru mulți descurcăreți (citește întreprinzători) cariera academică e doar o investiție (care se rezumă la câteva articole prin reviste obscure), aceștia având portofolii diversificate iar când ajung la pușcărie aceasta  arareori se întâmplă pentru ce au scris sau predat ci pentru restul afacerilor lor, din mediul public, politic sau privat. Dar ce bine că să avem grade universitare care să ne ajute să obținem funcții publice. Și ce rentabil e apoi să avem colegi la universitate care să ne ajute cu girarea unei cărți, nu?

    b) Universitarii de vânzare. De vreo 2 ani, mai ales după condamnările răsunătoare ale unor politicieni și așa-ziși oameni de afaceri cu conexiuni politice (în realitate o simplă mafie care a ținut ostatecă țara vreo 15 ani) volumul literaturii științifice de penitenciar a sporit exponențial. Dacă la început vorbeam de universitari infractori grafomani sau bine sfătuiți de avocații lor, în ultimii doi ani tot felul de bandiți precum Gigi Becali sau Dan Diaconescu au ajuns să publice lucrări așa-zis științifice sub îndrumarea generoasă a unor cadre didactice universitare. Girarea unor agramați de soiul ăsta nu este nimic altceva decât o formă de prostituție de cea mai murdară speță, în care coordonatorii abdică de la orice demnitate profesională. Cel care girează așa ceva, indiferent dacă e prea-fericit sau profesor universitar la UB (pe care Gigi l-a și dat de gol, culmea, că ar fi scris în locul lui) nu e cu nimic mai bun decât cel care vinde note sau teze de licență...

    Imagini pentru ghost writer
                Și aceștia sunt un fel de rentieri ai mediului academic. Într-un fel sau altul au ajuns în proximitatea infractorilor și au consimțit să își pună reputația academică gaj pentru  ca anumiți bandiți gata să cumpere orice ca să facă mai puțină pușcărie. Fiind capabili de așa ceva putem să ne închipuim ce au mai făcut sau sunt capabili să facă. Nu pot decât să mă îngrozesc de cinismul și potențialul infracțional al unuia ca numitul Viorel Cojocaru de la INEFS.
                Diferența dintre aceștia și cei din categoria a) este că pe universitarii de vânzare nu i-a prins încă nimeni cu ceva ilegal. Ei sunt în continuare în învățământul superior, mulți în poziții de decizie. Probabil că mulți dintre universitarii de vânzare sunt cei care decid angajarea bandiților în universități, cei care decid criteriile de angajare pe posturi, listele de edituri „recunoscute” etc. Fără b) nici a) nu ar fi posibili. Nu e exagerat dacă spun că ei sunt realul cancer al învățământului superior. E adevărat că ecosistemul acesta academic tinde să se reproducă și cineva va trebui să ia serios problema în analiză.

    Ce trebuie făcut?
    În primul rând este clar că optimismul legii penale de la noi este neîntemeiat: în locul descurajării sau reeducării le oferă descurcăreților promisiunea unei pedepse scurtate și lejere, o motivație în plus pentru a te apuca de infracțiuni specifice gulerelor albe. Către necesara abrogare a acestei aberații din legea penală Ministerul Justiției se pare că se mișcă repede.

    În al doilea rând trebuie făcută curățenie rapid în mediul universitar. Pentru început trebuie analizate toate lucrările din tabelele cu volume științifice de penitenciar de către comisii independente care trebuie să ia în calcul și CV-ul autorului. E penibil să admitem pretenția unor bătăuși, chiar cu studii superioare, că i-a apucat brusc vocația științifică odată ajunși la răcoare. Dacă admitem că un fotbalist bun se creează în mulți ani de antrenamente, pornind din copilărie, trecând prin diversele etape ale profesionalizării nu înțeleg de ce ar trebui să admitem că oamenii de științe pot răsări din spatele oricărui tip de biografie, de contrabandist, evazionist sau corupt fără nici un semn anterior de interes sau vocație pentru activitatea științifică? Sau noi, cei din mediul academic, avem o părere atât de proastă despre noi înșine? Iar argumentul salariilor e penibil: majoritatea celor care au coordonat literatură penitenciară sunt dintre cei care constituie oligarhii academice, sunt universitari care câștigă îndestulător astfel încât să califice practicile lor în cel mai eufemistic mod lacome.

    N-ar strica sancțiuni severe pentru coordonatorii care au girat lucrări care dintr-un motiv sau altul sunt îndoielnice din punctul de vedere al caracterului științific și al integrității. Comunitățile științifice și profesionale ar trebui să se sesizeze și să demareze acțiuni de protejare a reputației unor întregi corpuri profesionale și instituții. Cazuri precum cele de la INEFS, ASE sau de la Universitatea din Craiova (sunt și altele) sunt contribuții semnificative nu doar la decredibilizarea respectivelor instituții dar și ale întregului mediu academic românesc. Senatele universitare și Comisiile de etică ale universităților ar trebui să își intre în roluri. La fel, asociațiile profesionale (juriștii și economiștii par a fi cei mai afectați) ar trebui să înceapă demersuri auto-critice și reflexive de apărare a respectabilității profesiilor lor.

    Ei na, au mai fost probleme iar universitățile sau asociațiile profesionale nu au mișcat nici măcar un deget, veți spune.

    Evident că Ministerul Educației și instituțiile asociate sunt cele care dețin pârghiile cele mai importante în acest caz. Multe ciudățenii se întâmplă sub protecția autonomiei universitare dar Ministerul are capacitate de decizie în ceea ce privește finanțarea universităților publice iar ARACISUL dispune asupra criteriilor de autorizare și de acreditare. Ce-ar fi dacă finanțarea și acreditarea ar fi condiționate, printre altele, și de astfel de incidente etice neplăcute documentate de comisii de specialitate independente?
    0

    Adăugați un comentariu



  10. Imagini pentru cassandra statue 


    -->
    Alegerile pentru funcția de rector al UO se apropie cu repeziciune și, fiind generos din fire, vreau să ajut lumea să nu fie luată pe nepregătite. Argumentele mele sunt: 1) liniștea de până acum a fost în mod evident cea obișnuită, de dinaintea furtunii - sper să mă înșel; 2) având în vedere candidații, mulți dintre universitari vor fi puși în fața unei opțiuni dificile – nu va candida nici Pico della Mirandola nici Albert Einstein (deși dacă ar candida vreunul dintre aceștia nu cred că ar lua mai mult de 3-5%).
    Scriu acest articol nu pentru cohortele de alegători cu loialitățile deja stabilite, pe care cu greu îi mai scoți din setările lor, ci pentru majoritatea nehotărâtă, vag nemulțumită dar conservatoare în același timp căreia ar trebui să i se adreseze campania care urmează și care, dincolo de calculele simpliste, va stabili cine va fi următorul rector al Universității din Oradea. M-am gândit să compun pentru aceștia un mic îndreptar de evaluat oferta electorală, necesar în situații de incertitudine și cu miză destul de mare, cum se prefigurează a fi cea care urmează.

    1. Programul. Știu, e ridicol, nu ține cont nimeni de programe, nu le respectă nimeni, nu le citește nimeni. N-ar trebui să fie așa.

    Programul este modul de transmitere a unei viziuni și a unei strategii de implementare pe care candidatul trebuie să ne-o propună. Despre capacitățile unui candidat și ale echipei sale ne spun destul de multe câteva aspecte legate de program: Identifică probleme relevante? Identifică soluții fezabile, acceptabile? Se angajează pentru îndeplinirea programului? Este capabil să urmeze în mod consistent anumite principii, anumite valori? Are curajul unui punct de vedere?

    Personal, prefer liderii vizionari, alții pot avea preferințe pentru abordări mai degrabă conservatoare. Ar trebui să respingem categoric însă orice ofertă neangajantă, mascată chiar și sub forma evitării ideilor și a confruntărilor de viziuni („am program, e pe site, dar hai să vorbim despre lucruri concrete bla, bla”). Cel care încearcă să țină dezbaterea la nivelul practicalităților și al descurcărelii nu doar că dă dovadă de lipsă de anvergură conceptuală dar mai ales evită responsabilitatea pe care angajarea în numele unor obiective, planuri, idei, valori sau principii o presupune. Și da, obiectivele să fie SMART, realiste dar suficient de îndrăznețe încât să merită să îi acordăm promotorului cea mai înaltă funcție din universitate.

    2. Omul. Aici e simplu: studiezi CV-ul și alte documente (articole de ziar etc.) și afli dacă respectivul/respectiva are suficiente performanțe academice, profesionale și manageriale încât să simți că: 1) e capabil să ducă la bun sfârșit ceea ce promite; 2) e suficient de serios parcursul profesional încât să nu fie totul doar o păcăleală pentru funcții; 3) te poate reprezenta în relații cu alți actori cu care universitatea trebuie să aibă relații fructuoase: ministerul, celelalte universități, ARACIS, Consiliul Național al Rectorilor, autoritățile municipale și județene; presa, instituții și universități internaționale etc. Nu trebuie ignorată ținuta sau stăpânirea limbilor străine. Un plus de charismă de partea rectorului nu poate face decât bine universității.

    3. Echipa. Cei care sunt alături de candidat în lupta electorală vor fi cei cu care acesta va împărți puterea iar în ceea ce îl privește pe candidat se aplică zicala „spune-mi cu cine te întovărășești…” Alegerile pe care le facem spun despre noi mult mai mult decât alte gesturi la fel cum de fiecare dată când alții ne aleg pe noi beneficiem de o caracterizare. Să nu uităm totuși că nu doar candidatul își alege colaboratorii aceștia, la rândul lor, au libertate de decizie. Judecățile de integritate și profesionalism trebuie aplicate la fel de serios pentru fiecare dintre cei care îl susțin ca și pentru candidat în sine. Pesimist fiind, aș zice că valoarea echipei este dată de valoarea celui mai slab membru al acesteia dar știu că alegătorii nu judecă așa…

    Pe de altă parte, alegătorul trebuie să fie alert la orice indiciu de sectarism (i.e. sunt toți fani Steaua, toți atei, toți de stânga etc.). Stabilirea programului și a echipei pe criterii sectare e un pericol mortal pentru coeziunea universității unde singurele criterii de promovare în funcții ar trebui să fie competența managerială, performanța academică și integritatea. Echipele ar trebui să se coaguleze în jurul unor lideri și a unor viziuni despre dezvoltarea universității. Dacă ajungem să alegem rectorii pe criterii extra-academice, cum ar fi afilierea politică, religia sau etnia, am vorbit și crezut degeaba în  autonomia universitară sau în profesionalizare.

    Update
    Criteriul calității echipei trebuie ponderat după poziția administrativă și reputația anterioară candidatului. Incumbent-ul (actualul rector) are un avantaj, de pildă, putându-se baza pe echipa de prorectori și decani care îi alcătuiesc echipa. Tentați fiind de varianta tineretului salvator trebuie să reflectăm totuși dacă vrem să fie în poziția de rector cineva fără vreo experiență administrativă sau fără suficientă reputație încât să își poată alcătui o echipă cât de cât credibilă.  

    4. Campania. O echipă profesionistă va face o campanie profesionistă: va identifica nevoile segmentelor de electorat și va încerca să vină în întâmpinarea acestora iar accentul va cădea pe comunicarea transparentă și concertată cu alegătorii. O campanie murdară (atacuri la persoană, etc. – rețeta cunoscută local sprijinită de obicei de presa de scandal) prefigurează modul în care se va desfășura și managementul odată ce alegerile vor fi trecut. Poate că strategia de genul acesta funcționează la împărțirea funcțiilor în universitate dar sigur va fi falimentară în relațiile cu celelalte părți interesate amintite deja. În plus, tacticile de genul acesta arată o înclinație spre cinism și arbitrar care nu are cum să ducă la soluții și efecte bune pentru universitate pe termen lung.

    Dacă toate acestea vi se par prea complicate ca să fie aplicate nu aveți de făcut mai mult decât să evaluați candidaturile după cele 4 dimensiuni detaliate mai sus: programul, omul, echipa și campania și eventual să realizați un sistem de notare pentru fiecare dintre candidați.  Mi-e greu să propun o ierarhie care să ajute la ponderarea criteriilor prin prioritizarea lor dar mă liniștește faptul evident că dimensiunile ar trebui să fie corelate între ele. Orice nesincronizare între elementele celor 4 dimensiuni în cazul unui candidat este indiciul a ceva ciudat – gen echipă disfuncțională, candidatură neserioasă (celebri iepurași, candidați manciurieni), etc. Vi s-ar părea plauzibil ca un candidat cu o reputație profesională și morală bună etc. să apară în fața alegătorilor fără program, cu o echipă mediocră sau să practice o campanie murdară?  Nici mie.
    Pe de altă parte, dacă nu sunteți de acord cu vreunul dintre punctele de mai sus probabil că toată argumentația mea nu are nici un sens: sunteți dintre aceia care nu văd nici o problemă în a face o universitate „liberală” sau „socialistă”, ortodoxă ori patriotică, oricum doar să fie „a noastră” nu „a lor”. Aceia știți foarte bine cum să vă alegeți candidatul.


    An Nou Fericit!

    0

    Adăugați un comentariu

Se încarcă