26 septembrie 2016

Îndrumar pentru elaborarea tezelor de doctorat în științe sociale



Este evident pentru oricine a parcurs teze de doctorat în domeniul științelor sociale în România că în ultimii 20 de ani structura și conținutul tezelor de doctorat în această zonă disciplinară au fost dintre cele mai diverse reflectând tradiții și norme profesionale destul de eterogene.


Pentru că e dificil să planificăm și să judecăm teze de doctorat fără câteva reguli simple despre formă și conținut am hotărât în Comisia 25 (Sociologie, Științe Politice și Administrative) să elaborăm un ghid pentru elaborarea acestor lucrări.

Demersul s-a dorit a fi unul bazat pe dezbatere în interiorul comunității academice cu intenția de a îi ajuta în primul rând doctoranzii și coordonatorii lor. În plus, l-am dorit atât suficient de specific pentru ca utilizatorii săi să găsească în el răspunsuri la întrebările lor cât și suficient de general încât să fie potrivit diverselor situații în care se pot regăsi cei care îl consultă.

Pentru început am elaborat un draft la care au contribuit într-o măsură semnificativă colegii din Comisia 25 Liviu Andreescu și Bogdan Voicu. Întrucât de ceva vreme proiectul stagnează, adică nu mai găsim nimic în document despre care să ne certăm, am hotărât să îl supunem evaluării și comentariilor comunității sociologilor din România. Poate vom avea o discuție despre teze de doctorat și față în față la Sibiu.

Draftul ghidului este în format comentabil la adresa de mai jos:

https://docs.google.com/document/d/1SXXgL0j2Q-FmOB1q0GpagLpNsHoe1MghecoGqv-lv5c/edit?usp=sharing

Așteptăm observațiile voastre pe document.

Prof. univ. dr. Adrian Hatos

08 august 2016

SUNT ELEVII ROMÂNI NEFERICIȚI LA ȘCOALĂ?




Un ministru declară...
În urmă cu câteva zile o declarație a ministrului Mircea Dumitru făcea titlurile în presa românească: cercetări recente arată că 70% dintre elevii români sunt nefericiți la școală (http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Educatie/Mircea+Dumitru+compara+scoala+cu+o+institutie+militara ) . Dacă o zicea vreun specialist în educație informația ar fi fost cu greu reținută de confrați, darămite de presă, dar din gura ministrului a părut ceva inedit.
            În realitate informația nu este nouă – ea este cunoscută din ancheta PISA din 2012 – dacă nu cumva ministrul are acces înaintea altora la datele anchetei PISA 2015 care urmează să fie făcute publice de abia anul viitor.
            Remarca ministrului provoacă mai multe întrebări decât răspunsuri iar acest aspect ar fi trebuit să fie remarcat de către comentatori. Cel puțin două întrebări sunt importante: 1) este cifra respectivă mare sau mică – aparent e mare, dar adevărata ei semnificație o percepem abia prin comparații internaționale; 2) este cifra, chiar acceptând că este mare, relevantă pentru obiectivele învățământului din România? A doua întrebare este fundamentală și trimite către obiectivele programatice ale sistemului de învățământ – fericirea, sau starea de bine a copiilor la școală, constituie un obiectiv al școlii sau aceasta e importantă doar în măsură în care este legată de rezultatele școlare? O reformulare a acestei probleme se regăsește în titlul recentei postări a președintei Coaliției pentru Educație (Vișoianu 2016). Și dacă este corectă această ultimă propoziție, ce efect are fericirea/nefericirea copiilor de la școală asupra rezultatelor învățării?
            M-am gândit să explorez, cu riscul de a deranja autoritatea ministerială și liniștea din sistemul de învățământ, ambele interogații pe scurt. Pentru aceasta am folosit datele studiului PISA 2012 disponibile pe site-ul PISA la http://www.oecd.org/pisa/pisaproducts/ . Setul respectiv de date cuprinde 485.490 de date neponderate din care 5074 sunt din România. Datele au fost culese din 68 de țări sau teritorii pe eșantioane multi-stratificate de elevi de 14-15 ani care reprezintă populația de elevi corespunzătoare din fiecare din țările și teritoriile participante. Pentru fiecare din analizele de mai jos am aplicat ponderările necesare pe care le pot detalia în caz că mi se solicită[1]. Menționez de asemenea, că în puținele cazuri în care am folosit valori ale rezultatelor la testul de matematică, am folosit prima valoare plauzibilă din baza de date, o decizie evident arbitrară dar care nu schimbă rezultatele. 

Analizele și rezultatele obținute sunt prezentate pe larg în articolul de pe academia.edu disponibil la adresa: https://www.academia.edu/s/97e2fa8c7e?source=link 


Concluziile studiului disponibil pe academia.edu sunt următoarele
-->
Am pornit de la afirmațiile aparent bazate pe rezultate de cercetare ale ministrului Dumitru, să investighez gradul de „fericire” al copiilor din România în școli în comparație cu indicatorii similari din alte țări, relația acestei măsuri cu performanțele la învățătură și predictorii atașamentului față de școală în cazul elevilor români. Pentru a îndeplini aceste obiective am folosit datele internaționale ale anchetei PISA 2012. În termeni statistici rezultatele analizelor din paginile de mai sus atestă următoarele:
·      Elevii din România au cel mai scăzut nivel al sentimentului de apartenență la școală (belonging) dintre toate țările și teritoriile participante la anchetă. Întrucât printre itemii care compun scorul este și unul care se referă la „fericirea” copiilor la școală, putem spune nu doar că ministrul a avut dreptate când a zis că elevii din România sunt nefericiți la școală dar și că elevii din România sunt printre cei mai nefericiți din lume.
·      Sentimentul de apartenență la școală este corelat semnificativ cu rezultatele la testele de matematică, atât la nivel de elev cât și la cel de țară.
·      Sentimentul de apartenență la școală al elevilor din România este explicat în proporție de trei sferturi de calitatea percepută a relațiilor cu profesorii și de atitudinea față de rezultatele și față de conținutul învățării. Dintre acești factori, relațiile cu profesorii și evaluarea rezultatelor învățării apar a fi cu impactul cel mai puternic.
În termeni de politici, rezultatele mele obținute cu elevi de 14-15 ani certifică eșecul zgomotos al modului în care este organizat învățământul din România mai ales în termeni de calitate a procesului. Dintre cele 68 de națiuni și teritorii participante, România este printre ultimele în ceea ce privește toate scorurile incluse în analiză: sentiment de apartenență la școală, percepția relației cu profesorii, atitudinea față de rezultatele învățării și atitudinea față de conținutul învățării iar aceste triste recorduri sunt în mod evident corelate cu slabele performanțe academice care, totuși, sunt peste nivelul predictibil strict pe baza acestor scoruri. Regresiile mele simple arată că climatul general din școlile românești se poate schimba semnificativ mai ales dacă se acționează asupra a două componente: 1) îmbunătățirea relațiilor profesori-elevi; 2) îmbunătățirea relevanței evaluării didactice și a școlii pentru cariera școlară și profesională viitoare a elevului.  Binenînțeles că aceste recomandări nu trebuie tratate necritic, fiind necesare analize ulterioare care să investigheze modul în care punctele critice semnalate interacționează cu alte surse de variație ale rezultatelor învățării, mai ales cu cele ce țin de echitatea educațională.
            Dincolo de limitele inerente, analizele mele au și o valoare metodologică, arătând importanța utilizării unor scoruri robuste și valide în comparațiile internaționale. Astfel, în cazul nostru aplicând evaluări cu ancoră, putem evita aparente paradoxuri și erori ecologice care în multe cazuri sunt doar simptomul unor probleme de măsurare.




[1] Analiza datelor PISA presupune manipularea unor seturi destul de complicate de ponderi. Cei care sunt interesați serios de detaliile tehnice ale realizării anchetei PISA2012 și ale calculării diverselor scoruri pot consulta raportul tehnic disponibil la http://www.oecd.org/pisa/pisaproducts/pisa2012technicalreport.htm .

04 mai 2016

Un document excepțional

-->

Curtea de Conturi a României a publicat un document pe care îl consider foarte interesant: Sinteza raportului de audit al performanței subintitulată: Analiza fundamentării și evoluției situației obiectivului privind creșterea procentului absolvenților de învățământ superior, în conformitate cu prevederile strategiei Europa 2020. Raportul evaluează evoluțiile din învățământul superior românesc din perioada 2011-2015 culegerea datelor fiind efectuată în ultimele 4 luni ale anului 2015. Sinteza raportului este publicată pe pagina de web a curții de conturi la: http://www.curteadeconturi.ro/Publicatii/SINTEZAAPInvsup.pdf  și mi-a fost semnalată pe Facebook de linkuri care fac trimitere la un articol entuziast al Codruței Simina de pe PressOne (https://pressone.ro/sfarsitul-fabricilor-de-diplome/).


Imagini pentru university
Documentul este excepțional din mai multe puncte de vedere pe care nu le acopăr în totalitate - intenționez să scriu mai mult și mai nuanțat pe marginea lui. Acum subliniez în fugă câteva aspecte remarcabile.

1. Tonul critic deosebit de dur la adresa politicilor educaționale anterioare: este primul document al unei autorități publice (poate la paritate cu analizele privind sistemul de învățământ din perioada miniștrilor Miclea și Funeriu) de o asemenea severitate. Faptul că vine din afara MECI dar este însușit de acesta arată că Ministerul Educației a renunțat în bună măsură să spere că poate schimba sistemul de învățământ superior din interior și va marșa pe viitor pe mecanismul constrângerilor financiare impuse din afară (raportul Curții de Conturi ne cere... raportul Curții de Conturi ne impune etc.). Observația este cu atât mai îngrijorătoare cu cât constatarea lipsei de eficacitate a sistemului de învățământ superior se face fără a se studia și problema subfinanțării acesteia, cel puțin în zona publică sugerându-se că și pe viitor ajustările de politică se vor face prin realocarea pe diverse criterii a resurselor disponibile. Pesimist fiind mă aștept ca resursele alocate să scadă chiar invocându-se argumentul scăderii populațiilor școlare.

2. Caracterul detaliat și focalizat al analizelor pe numeroase date statistice culese dintr-o multitudine de surse constituie în bună măsură una din cele mai nuanțate descrieri cantitative ale evoluțiilor din învățământul terțiar românesc recent. Aceasta pune într-o lumină destul de proastă Ministerul Educației însuși, inclusiv comisiile sale și institutele de cercetare care ar fi trebuit să furnizeze, prin numeroșii experți disponibili, un asemenea exercițiu de reflexivitate. Excepție face doar CNFIS care a publicat mai multe rapoarte publice anuale privind starea finanțării învățământului superior (cel publicat în iunie 2015 poate fi descărcat de la http://www.cnfis.ro/wp-content/uploads/2016/04/CNFIS-Raport-public2014_final.pdf ). Aici se poate face trimitere și la experții independenți a căror muncă este insuficient valorificată în dezbaterile de politică publică educațională - spre exemplu, am elaborat și eu recent un studiu despre expansiunea și contracția învățământului superior românesc (vezi https://www.academia.edu/s/86086804fd - urmează să fie publicat în Sociologie Românească) . Din acest punct de vedere, raportul este unul deosebit de util pentru cercetătorii din domeniu. 

3. Chiar dacă destul de stângaci, autorii raportului au sesizat câteva aspecte fundamentale ale dinamicii învățământului superior românesc recent cum ar fi caracterul endogen al evoluției ofertei de specializări cât și impactul dramatic pe care expansiunea de până la 2009 și contracția ulterioară le-au avut și le mai au asupra logicii interne a sistemului. Din păcate, autorii ignoră problema devalorizării diplomelor prin mecanisme strict inflaționiste, ei atribuind devalorizarea scăderii calității, și astfel marchează o ratare spectaculoasă a înțelegerii întregului fenomen educațional.

4. Documentul devoalează fără nici un ascunziș care este filosofia de politică educațională a statului român. Limbajul este un fără echivoc și cuprinde toate elementele funcționalismului tehnologic (vezi lămuririle despre concept din a mea Sociologie a educației) - o perspectivă simplistă care spune că școlile trebuie să livreze competențe și cunoștințe necesare operării unor locuri de muncă. (punct)

5. Cu toate acestea, analizele deosebit de alarmante incluse în raport privind eficiența sistemului de învățământ sunt încărcate cu multe dintre contradicțiile și limitările pe care o privire superficială privind sistemul de învățământ superior le poate suferi, mai ales dacă presupune că universitățile pregătesc operatori pentru cerințele locurilor de muncă existente. Amintesc doar absența unei definiții clare și bine articulate cu premisele funcționalismului tehnologic ale performanței și calității în învățământul superior.  Aceasta cu toate că în raport se vorbește foarte mult despre calitate și mai ales despre scăderea acesteia. Iar aici analiza noastră  poate merge mai departe (menționez doar câteva linii de atac posibile, raportul merită o disecție detaliată):
·      Incongruența competențelor (skill mismatch), orizontale sau verticale, invocată ca indicator al lipsei de adecvare a școlii „la realități” nu este în România mai mare decât în oricare din țările europene (vezi raportul ILO pe 2014: http://www.ilo.org/wcmsp5/groups/public/---dgreports/---stat/documents/publication/wcms_315623.pdf). Toată lumea civilizată este plină de juriști sau economiști angajați în alte domenii.
·      Utilizarea rankingurilor internaționale pentru a aprecia calitatea învățământului este abuzivă în condițiile în care acestea utilizează mai ales indicatori privind performanța științifică. Dacă pornim de la viziunea humboldtiană asupra universității este foarte bine, mi-aș dori și eu o astfel de politică educațională, dar nu știu dacă este la fel de valid pentru universități de la care se cere crearea de resursă umană pentru lumea muncii locală. Ori schimbăm filosofia educațională ori schimbăm indicatorii folosiți pentru evaluare!
·      În aceeași direcție, utilizarea indicatorilor de internaționalizare este, în opinia mea, oarecum exagerată pentru a aprecia calitatea unui sistem. Comparația cu universitățile britanice aruncă analizele în derizoriu (are sens să facem trimitere la puterea culturală britanică - inclusiv prin engleza ca lingua franca și prin Commonwealth, rezultate a două sute de ani de imperiu global, sau la brandurile Oxford și Cambridge care au efect de halo asupra întregului sistem de învățământ superior britanic?). În plus, internaționalizarea înseamnă reconfigurarea conținuturilor pentru o economie globală ceea ce nu se potrivește neapărat cu așteptările angajatorilor din România.
·      Deși tonul este alarmant în ceea ce privește evaluarea evoluției calității învățământului superior nu există nici un indiciu clar că aceasta a scăzut. Erau mai bune universitățile din 1995 sau 2000 decât cele de acum? Simplul fapt al expansiunii și contracției nu duce direct la această concluzie, nici notele în scădere la bacalaureat, nici presiunea financiară a reducerii numărului de studenți care duc la scăderea selectivității. În fond, implicit, o parte a argumentației din raport absolvă universitățile de responsabilitate în momentul în care consideră că a scăzut calitatea pur și simplu pentru că au scăzut cerințele la admitere. Păi universitățile nu ar trebui să facă și activități remediale, consiliere, etc. și să adapteze conținuturile la nevoile studenților - dacă tot vorbim despre învățământ centrat pe student?
·      Din această ultimă perspectivă impresia mea este că autorii au rămas la idealul învățământului superior elitist care este în mod clar în contradicție cu obiectivele Programului Europa 2020 de sporire a accesului la învățământ superior, program de la care se revendică raportul însuși.
·      Documentul ignoră cu o încăpățânare de contabil tot ceea ce se poate presupune despre diversele misiuni ale învățământului superior (adiacente celei primare de formare a forței de muncă specializate): de formare continuă și educație a adulților, de contribuție la incluziunea socială și la mobilitatea socială, de stimulare a gândirii critice și a participării sociale etc. Oare dacă ar fi să se contabilizeze și aceste efecte rezultatele unui audit ar fi la fel de dramatice. Din păcate, probabil că da...
·      În condițiile unei economii dinamice și globalizate este iluzorie cerința persistentă de a planifica oferta de specializări în corelație cu cererea de pe „piața muncii”. Dacă am avea o economie manufacturieră puternică precum țările nordice, Germania sau Japonia pretenția ar avea temei dar nu este încă cazul nostru - putem să pompăm resurse în formarea de specialiști în domenii strategice, cu speranța că vom fixa investiții în zonă, deși este posibil să producem resursă umană ieftină pentru străinătate.

6. Vreau să fiu bine înțeles. Am o părere în general proastă despre evoluțiile din învățământul superior românesc din ultimele două decenii. Sunt de acord că a scăzut calitatea în acest răstimp dar cred că demonstrarea ineficienței sistemului nu se poate face printr-o abordare simplistă de genul celei livrate de Curtea de Conturi iar o argumentație plină de insinuări, dovezi indirecte sau chiar irelevante și contradicții nu poate face bine unei discuții de politică educațională constructivă. Dacă se doresc tăieri de bugete doar, atunci poate că merge și o astfel de abordare.

10 ianuarie 2016

Bandiți și/sau oameni de vânzare



-->
Introducere: optimismul penal românesc
Sistemul nostru penal este unul optimist. Presupunem că închisoarea este un loc unde infractorii pot fi reeducați astfel încât la ieșire să fie capabili să acționeze ca cetățeni bine ajustați normelor noastre morale și legale. Este o concepție bună pentru coeziunea societății noastre: trebuie să dăm fiecăruia o șansă pentru reabilitare nimeni nefiind rău de la natură cei mai mulți dintre infractori fiind victime inocente ale circumstanțelor, ale anturajului, ale lumii nedrepte. Concepția alternativă, pesimistă în ceea ce privește natura umană, este cea în care pedeapsa urmărește să descurajeze potențialii infractori, sancționându-i și îndepărtându-i pe un termen cât mai îndelungat din societatea normală, în același timp, pe cei prinși.

Așa putem să înțelegem și legile prin care pedepsele privative de libertate pot fi scurtate ca urmare a elaborării unor lucrări științifice. Cel care a redactat și a aprobat un asemenea articol de Cod Penal a avut în gând „gulerele albe” care s-ar putea nimeri în activități infracționale. Aceștia merită îngăduința societății pe care o pot dobândi făcând în închisoare ceea ce știu mai bine și anume redactând lucrări științifice. Îngăduința le este oferită pesemne din mai multe motive, fie pentru a nu risipi resursa umană de calitate fie ca recunoaștere a faptului că atunci când „gulerele albe” calcă strâmb o fac de multe ori în calitate de victime ale situației...

Din câte înțeleg, modul care un cadru didactic universitar ajunge să aibă numele legat de o operă de penitenciar este următorul: autorul prezumtiv depune o cerere care include și numele profesorului a cărui coordonare o solicită. Cererea aceasta ajunge la profesorul respectiv care dacă este de acord trebuie să recomande sprijinirea autorului pentru redactarea lucrării alături de o tematică. Dacă există această recomandare penitenciarul trebuie să îi creeze ofere propice de lucru savantului încarcerat inclusiv pentru întâlniri cu îndrumătorul. Reducerea perioadei de detenție este condiționată de publicarea lucrării la o editură recunoscută. Universitarul coordonator are libertate de decizie și este deplin responsabil de implicarea într-o astfel de manevră.

Nu o să lungesc introducerea. Merg direct la învățămintele actualei istorii cu infractori-savanți și cadre universitare îndrumătoare ale acestora. Lista completă a acestora poate fi descărcată în format pdf de la http://www.romaniacurata.ro/iata-si-dovada-cum-universitarii-si-criminalii-isi-dau-mana-in-tara-lui-becali/

Bandiți și profesori de vânzare
Dezvăluirile din spațiul public au făcut vizibilă permeabilitatea insuportabilă a mediului universitar la avansurile celui infracțional. Două situații tipic-ideale sunt  deranjante având în vedere compoziția populației de autori și îndrumători descrisă în tabelele puse la dispoziție de Ministerul Justiției:
a) Universitarii bandiți. Cei care sunt din mediul academic îi cunosc sau le recunosc poveștile. Numeroși autori din tabel au fost cadre didactice universitare înainte de a ajunge condamnați penal. Pretenția lor la autorat de lucrări științifice este prin urmare legitimă de multe ori fiind vorba, probabil, de lucrări preexistente sau de unele elaborate poate chiar în pușcărie, de ce nu. Problema lor în fond este problema mediului academic care este fie este excesiv de ospitalier cu persoane cu un eșafodaj etic dubios fie nu dispune de mecanismele de motivare și control necesare pentru a preîntâmpina eșuarea unor profesori și cercetători în traiectorii infracționale. Iar colegii care le-au îndrumat cred că au destul de multe scuze fiind adesea vorba de colegialitate sau chiar de prietenie.
            Rezumând, povestea acestor universitari infractori este aceea a unor cadre didactice universitare întreprinzătoare care fie în mediul privat fie în cel public (de obicei în zona de intersecție a acestora) se pun pe agoniseală ajungând să încalce legea. Așa ceva este posibil pentru că criteriile academice de angajare și promovare în universități sunt prea lejere astfel încât persoane care nu au nici o vocație academică ajung uneori chiar în funcții în universități. Pentru mulți descurcăreți (citește întreprinzători) cariera academică e doar o investiție (care se rezumă la câteva articole prin reviste obscure), aceștia având portofolii diversificate iar când ajung la pușcărie aceasta  arareori se întâmplă pentru ce au scris sau predat ci pentru restul afacerilor lor, din mediul public, politic sau privat. Dar ce bine că să avem grade universitare care să ne ajute să obținem funcții publice. Și ce rentabil e apoi să avem colegi la universitate care să ne ajute cu girarea unei cărți, nu?

b) Universitarii de vânzare. De vreo 2 ani, mai ales după condamnările răsunătoare ale unor politicieni și așa-ziși oameni de afaceri cu conexiuni politice (în realitate o simplă mafie care a ținut ostatecă țara vreo 15 ani) volumul literaturii științifice de penitenciar a sporit exponențial. Dacă la început vorbeam de universitari infractori grafomani sau bine sfătuiți de avocații lor, în ultimii doi ani tot felul de bandiți precum Gigi Becali sau Dan Diaconescu au ajuns să publice lucrări așa-zis științifice sub îndrumarea generoasă a unor cadre didactice universitare. Girarea unor agramați de soiul ăsta nu este nimic altceva decât o formă de prostituție de cea mai murdară speță, în care coordonatorii abdică de la orice demnitate profesională. Cel care girează așa ceva, indiferent dacă e prea-fericit sau profesor universitar la UB (pe care Gigi l-a și dat de gol, culmea, că ar fi scris în locul lui) nu e cu nimic mai bun decât cel care vinde note sau teze de licență...

Imagini pentru ghost writer
            Și aceștia sunt un fel de rentieri ai mediului academic. Într-un fel sau altul au ajuns în proximitatea infractorilor și au consimțit să își pună reputația academică gaj pentru  ca anumiți bandiți gata să cumpere orice ca să facă mai puțină pușcărie. Fiind capabili de așa ceva putem să ne închipuim ce au mai făcut sau sunt capabili să facă. Nu pot decât să mă îngrozesc de cinismul și potențialul infracțional al unuia ca numitul Viorel Cojocaru de la INEFS.
            Diferența dintre aceștia și cei din categoria a) este că pe universitarii de vânzare nu i-a prins încă nimeni cu ceva ilegal. Ei sunt în continuare în învățământul superior, mulți în poziții de decizie. Probabil că mulți dintre universitarii de vânzare sunt cei care decid angajarea bandiților în universități, cei care decid criteriile de angajare pe posturi, listele de edituri „recunoscute” etc. Fără b) nici a) nu ar fi posibili. Nu e exagerat dacă spun că ei sunt realul cancer al învățământului superior. E adevărat că ecosistemul acesta academic tinde să se reproducă și cineva va trebui să ia serios problema în analiză.

Ce trebuie făcut?
În primul rând este clar că optimismul legii penale de la noi este neîntemeiat: în locul descurajării sau reeducării le oferă descurcăreților promisiunea unei pedepse scurtate și lejere, o motivație în plus pentru a te apuca de infracțiuni specifice gulerelor albe. Către necesara abrogare a acestei aberații din legea penală Ministerul Justiției se pare că se mișcă repede.

În al doilea rând trebuie făcută curățenie rapid în mediul universitar. Pentru început trebuie analizate toate lucrările din tabelele cu volume științifice de penitenciar de către comisii independente care trebuie să ia în calcul și CV-ul autorului. E penibil să admitem pretenția unor bătăuși, chiar cu studii superioare, că i-a apucat brusc vocația științifică odată ajunși la răcoare. Dacă admitem că un fotbalist bun se creează în mulți ani de antrenamente, pornind din copilărie, trecând prin diversele etape ale profesionalizării nu înțeleg de ce ar trebui să admitem că oamenii de științe pot răsări din spatele oricărui tip de biografie, de contrabandist, evazionist sau corupt fără nici un semn anterior de interes sau vocație pentru activitatea științifică? Sau noi, cei din mediul academic, avem o părere atât de proastă despre noi înșine? Iar argumentul salariilor e penibil: majoritatea celor care au coordonat literatură penitenciară sunt dintre cei care constituie oligarhii academice, sunt universitari care câștigă îndestulător astfel încât să califice practicile lor în cel mai eufemistic mod lacome.

N-ar strica sancțiuni severe pentru coordonatorii care au girat lucrări care dintr-un motiv sau altul sunt îndoielnice din punctul de vedere al caracterului științific și al integrității. Comunitățile științifice și profesionale ar trebui să se sesizeze și să demareze acțiuni de protejare a reputației unor întregi corpuri profesionale și instituții. Cazuri precum cele de la INEFS, ASE sau de la Universitatea din Craiova (sunt și altele) sunt contribuții semnificative nu doar la decredibilizarea respectivelor instituții dar și ale întregului mediu academic românesc. Senatele universitare și Comisiile de etică ale universităților ar trebui să își intre în roluri. La fel, asociațiile profesionale (juriștii și economiștii par a fi cei mai afectați) ar trebui să înceapă demersuri auto-critice și reflexive de apărare a respectabilității profesiilor lor.

Ei na, au mai fost probleme iar universitățile sau asociațiile profesionale nu au mișcat nici măcar un deget, veți spune.

Evident că Ministerul Educației și instituțiile asociate sunt cele care dețin pârghiile cele mai importante în acest caz. Multe ciudățenii se întâmplă sub protecția autonomiei universitare dar Ministerul are capacitate de decizie în ceea ce privește finanțarea universităților publice iar ARACISUL dispune asupra criteriilor de autorizare și de acreditare. Ce-ar fi dacă finanțarea și acreditarea ar fi condiționate, printre altele, și de astfel de incidente etice neplăcute documentate de comisii de specialitate independente?

31 decembrie 2015

Ghidul alegătorului din UO



Imagini pentru cassandra statue 


-->
Alegerile pentru funcția de rector al UO se apropie cu repeziciune și, fiind generos din fire, vreau să ajut lumea să nu fie luată pe nepregătite. Argumentele mele sunt: 1) liniștea de până acum a fost în mod evident cea obișnuită, de dinaintea furtunii - sper să mă înșel; 2) având în vedere candidații, mulți dintre universitari vor fi puși în fața unei opțiuni dificile – nu va candida nici Pico della Mirandola nici Albert Einstein (deși dacă ar candida vreunul dintre aceștia nu cred că ar lua mai mult de 3-5%).
Scriu acest articol nu pentru cohortele de alegători cu loialitățile deja stabilite, pe care cu greu îi mai scoți din setările lor, ci pentru majoritatea nehotărâtă, vag nemulțumită dar conservatoare în același timp căreia ar trebui să i se adreseze campania care urmează și care, dincolo de calculele simpliste, va stabili cine va fi următorul rector al Universității din Oradea. M-am gândit să compun pentru aceștia un mic îndreptar de evaluat oferta electorală, necesar în situații de incertitudine și cu miză destul de mare, cum se prefigurează a fi cea care urmează.

1. Programul. Știu, e ridicol, nu ține cont nimeni de programe, nu le respectă nimeni, nu le citește nimeni. N-ar trebui să fie așa.

Programul este modul de transmitere a unei viziuni și a unei strategii de implementare pe care candidatul trebuie să ne-o propună. Despre capacitățile unui candidat și ale echipei sale ne spun destul de multe câteva aspecte legate de program: Identifică probleme relevante? Identifică soluții fezabile, acceptabile? Se angajează pentru îndeplinirea programului? Este capabil să urmeze în mod consistent anumite principii, anumite valori? Are curajul unui punct de vedere?

Personal, prefer liderii vizionari, alții pot avea preferințe pentru abordări mai degrabă conservatoare. Ar trebui să respingem categoric însă orice ofertă neangajantă, mascată chiar și sub forma evitării ideilor și a confruntărilor de viziuni („am program, e pe site, dar hai să vorbim despre lucruri concrete bla, bla”). Cel care încearcă să țină dezbaterea la nivelul practicalităților și al descurcărelii nu doar că dă dovadă de lipsă de anvergură conceptuală dar mai ales evită responsabilitatea pe care angajarea în numele unor obiective, planuri, idei, valori sau principii o presupune. Și da, obiectivele să fie SMART, realiste dar suficient de îndrăznețe încât să merită să îi acordăm promotorului cea mai înaltă funcție din universitate.

2. Omul. Aici e simplu: studiezi CV-ul și alte documente (articole de ziar etc.) și afli dacă respectivul/respectiva are suficiente performanțe academice, profesionale și manageriale încât să simți că: 1) e capabil să ducă la bun sfârșit ceea ce promite; 2) e suficient de serios parcursul profesional încât să nu fie totul doar o păcăleală pentru funcții; 3) te poate reprezenta în relații cu alți actori cu care universitatea trebuie să aibă relații fructuoase: ministerul, celelalte universități, ARACIS, Consiliul Național al Rectorilor, autoritățile municipale și județene; presa, instituții și universități internaționale etc. Nu trebuie ignorată ținuta sau stăpânirea limbilor străine. Un plus de charismă de partea rectorului nu poate face decât bine universității.

3. Echipa. Cei care sunt alături de candidat în lupta electorală vor fi cei cu care acesta va împărți puterea iar în ceea ce îl privește pe candidat se aplică zicala „spune-mi cu cine te întovărășești…” Alegerile pe care le facem spun despre noi mult mai mult decât alte gesturi la fel cum de fiecare dată când alții ne aleg pe noi beneficiem de o caracterizare. Să nu uităm totuși că nu doar candidatul își alege colaboratorii aceștia, la rândul lor, au libertate de decizie. Judecățile de integritate și profesionalism trebuie aplicate la fel de serios pentru fiecare dintre cei care îl susțin ca și pentru candidat în sine. Pesimist fiind, aș zice că valoarea echipei este dată de valoarea celui mai slab membru al acesteia dar știu că alegătorii nu judecă așa…

Pe de altă parte, alegătorul trebuie să fie alert la orice indiciu de sectarism (i.e. sunt toți fani Steaua, toți atei, toți de stânga etc.). Stabilirea programului și a echipei pe criterii sectare e un pericol mortal pentru coeziunea universității unde singurele criterii de promovare în funcții ar trebui să fie competența managerială, performanța academică și integritatea. Echipele ar trebui să se coaguleze în jurul unor lideri și a unor viziuni despre dezvoltarea universității. Dacă ajungem să alegem rectorii pe criterii extra-academice, cum ar fi afilierea politică, religia sau etnia, am vorbit și crezut degeaba în  autonomia universitară sau în profesionalizare.

Update
Criteriul calității echipei trebuie ponderat după poziția administrativă și reputația anterioară candidatului. Incumbent-ul (actualul rector) are un avantaj, de pildă, putându-se baza pe echipa de prorectori și decani care îi alcătuiesc echipa. Tentați fiind de varianta tineretului salvator trebuie să reflectăm totuși dacă vrem să fie în poziția de rector cineva fără vreo experiență administrativă sau fără suficientă reputație încât să își poată alcătui o echipă cât de cât credibilă.  

4. Campania. O echipă profesionistă va face o campanie profesionistă: va identifica nevoile segmentelor de electorat și va încerca să vină în întâmpinarea acestora iar accentul va cădea pe comunicarea transparentă și concertată cu alegătorii. O campanie murdară (atacuri la persoană, etc. – rețeta cunoscută local sprijinită de obicei de presa de scandal) prefigurează modul în care se va desfășura și managementul odată ce alegerile vor fi trecut. Poate că strategia de genul acesta funcționează la împărțirea funcțiilor în universitate dar sigur va fi falimentară în relațiile cu celelalte părți interesate amintite deja. În plus, tacticile de genul acesta arată o înclinație spre cinism și arbitrar care nu are cum să ducă la soluții și efecte bune pentru universitate pe termen lung.

Dacă toate acestea vi se par prea complicate ca să fie aplicate nu aveți de făcut mai mult decât să evaluați candidaturile după cele 4 dimensiuni detaliate mai sus: programul, omul, echipa și campania și eventual să realizați un sistem de notare pentru fiecare dintre candidați.  Mi-e greu să propun o ierarhie care să ajute la ponderarea criteriilor prin prioritizarea lor dar mă liniștește faptul evident că dimensiunile ar trebui să fie corelate între ele. Orice nesincronizare între elementele celor 4 dimensiuni în cazul unui candidat este indiciul a ceva ciudat – gen echipă disfuncțională, candidatură neserioasă (celebri iepurași, candidați manciurieni), etc. Vi s-ar părea plauzibil ca un candidat cu o reputație profesională și morală bună etc. să apară în fața alegătorilor fără program, cu o echipă mediocră sau să practice o campanie murdară?  Nici mie.
Pe de altă parte, dacă nu sunteți de acord cu vreunul dintre punctele de mai sus probabil că toată argumentația mea nu are nici un sens: sunteți dintre aceia care nu văd nici o problemă în a face o universitate „liberală” sau „socialistă”, ortodoxă ori patriotică, oricum doar să fie „a noastră” nu „a lor”. Aceia știți foarte bine cum să vă alegeți candidatul.


An Nou Fericit!

17 decembrie 2015

Masterat didactic vs. modul pedagogic. False și reale probleme




Recent, reformatorii de profesie ai învățământului românesc concentrați într-o facultate din Cluj au repus pe tapet o temă inclusă în Legea 1/2011 dar amânată prin măsuri succesive de guvernele post-2012: formarea cadrelor didactice prin masterate didactice în locul actualelor DPPPD-uri din universități (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20665773-coalitia-pentru-educatie-obligativitatea-masteratului-didactic-este-vitala-pentru-profesori-mai-buni-intre-sistem.htm). Totul în numele calității învățământului românesc, deplâns în cele mai groaznice tonuri. Gândindu-mă la ce se întâmplă prin DPPPD-uri mai că îmi vine să sar în barca lui Miclea. Ceea ce mă reține este mai puțin scepticismul al lui Daniel David (http://www.romaniacurata.ro/despre-masteratul-didactic/) cât reducționismul suspect și hei-rupismul apelului modernizatorilor de la UBB.

Un sistem de învățământ de calitate este unul care reușește să scoată o performanță cât mai bună – o carieră școlară cât mai îndelungată și o poziționare socio-ocupațională cât mai satisfăcătoare, indiferent de condițiile sociale și economice ale mediului din care provine copilul. Cu alte cuvinte, un sistem performant este acela în care șansele sunt egalizate iar potențialul elevilor este valorificat la maximum. Cadrele didactice sunt o verigă esențială dar nu unică într-un asemenea mecanism. Pentru a fructifica optim înzestrarea și motivația copilului, profesorul trebuie să fie la rândul lui bine pregătit dar și dăruit muncii sale, să dea permanent senzația unei combinații bune de competență și entuziasm.

Știm bine că învățământul românesc este departe de performanțe precum cele descrise de imaginea dezirabilă de mai sus: inegalitățile de șanse în educație sunt semnificative și în creștere iar o parte din ce în ce mai importantă a generațiilor de copii sunt excluși din locurile unde se face performanța, constituind diverse fațete ale eșecului școlar. Cunoaștem, pe de altă parte, că, prin ideologia sa, învățământului românesc este preocupat obsesiv de reproducerea elitelor sociale – este evident prin acentul pe performanța scolastică în sine, care susține ierarhizarea regidă a școlilor, și prin ignorarea programatică a egalizării șanselor sociale. Pot detalia aceste teze dar nu e locul aici.

Distribuția resurselor umane și materiale în interiorul sistemului joacă un rol important în acest carusel al avantajelor și dezavantajelor. Salariile profesorilor din mediul rural sau ale celor din școlile „slabe” – diverse licee tehnologice ori școli cu concentrație mare de copii din categorii vulnerabile – sunt nemotivante comparativ cu costurile materiale, psihologice și de status ale activității în astfel de școli aflate la periferia sistemului. În timp ce în câteva colegii naționale sau clase de „elită” se concentrează „crema învățământului” majoritatea cadrelor didactice trebuie să îndure lipsa de aspirații și angajament a tuturor actorilor din majoritatea marginală a educației, începând de la părinți și terminând cu lucrătorii din minister.

A compensa aceste handicapuri care lovesc din toate părțile – regulamente care recompensează în principal participarea la olimpiade, directori mai atenți la capriciile conducerii politice decât la realizările copiilor din școală, părinți care și-au pierdut iluziile privind bunele intenții și capacități ale cadrelor didactice și elevi pentru care profesorii au șanse infime de a deveni modele – cere eroi greu de găsit printre suplinitorii sau titularii fără catedră care fug dintr-un sat în altul și navighează într-o panică permanentă între curricule, norme, obligații birocratice și suspiciuni balcanice.

Declinul învățământului românesc (dar a exista vreodată o perioadă de aur a acestuia, un trecut paradisiac pe care ne place să ni-l amintim?) a început cu siguranță în momentul în care catedrele au început să fie ocupate masiv de persoane fără vocație și fără motivație. Poate că dezastrul s-a declanșat la sfârșitul anilor 70 și în anii 80 ai secolului trecut, când cohortele imense de decreței au forțat educația comunistă să accepte numeroase compromisuri, inclusiv în selecția și pregătirea cadrelor didactice. Și dacă aceasta nu a fost de ajuns, capacul a fost pus la expansiunea învățământului superior din anii 2004-2009: universitățile au fost asaltate de persoane dornice de o diplomă de studii superioare pe care, în mod cu totul de așteptat, universitățile publice și cele de stat au fost dispuse se le ofere în condiții din ce în ce mai facile. Normal: și la privați și la publici salariile universitarilor depind de numărul de studenți. Valul a trecut dar calitatea studenților nu și-a revenit: cei buni nu mai vin la universitățile noastre sau, în orice caz, nu la facultăți relevante pentru învățământul preuniversitar: numărul absolvenților universităților din Anglia sau ale programelor de IT ori medicină din România care ajung să predea în școlile și liceele din România este asimptotic cu zero. Specializările devalorizate în perioada de expansiune vor avea  nevoie de un purgatoriu îndelungat până tinerii talentați vor reveni la ele. Iar faptul că exigența în universități este și mai scăzută chiar decât în perioada de expansiune, tot datorită dependenței de numărul de studenți, nu ajută la nimic.

Și atunci se pune întrebarea: care e miza discuției despre regimul de pregătire al cadrelor didactice – prin modul psiho-pedagogic vs masterat pedagogic? Aș zice că aceasta este aproape inexistentă, deoarece rezultatul nu poate fi în nici unul din feluri mai bun decât calitatea medie a învățământului superior. Profesorii pot contribui cu foarte puțin la îmbunătățirea sistematică și durabilă a sistemului. Pentru ca totul să se îmbunătățească trebuie studenți mai buni și profesori mai buni. Un detaliu din soluția legală a masteratului didactic este, totuși, încurajator: salariu de debutant în învățământ pentru masteranzi pe perioada studiilor, ceea ce ar stimula cererea pentru aceste poziții și, prin urmare, ar determina o creștere a calității aspiranților la un certificat didactic. Dar cine poate garanta că absolvenții masteratului vor rămâne la catedre în învățământul preuniversitar și nu vor alcătui încă un contingent de privilegiați din interiorul universităților? După un stagiu de pregătire universitară stimulat cu un venit semnificativ a pretinde titularizarea în cine știe ce post uitat printr-un liceu din țară pe un salariu doar un pic mai mare decât bursa din timpul masteratului didactic este pur și simplu o aiureală.

Mie îmi este evident că, concomitent cu reformarea formării personalului didactic trebuie făcute modificări fundamentale în finanțarea învățământului (finanțare progresivă mai accentuată, prin care resursele publice să fie mai puternic orientate către egalizarea șanselor în învățământ) dar și în selecția și salarizarea personalului didactic. Indiferent de orice altă măsură de îmbunătățire a managementului didactic, a curriculei etc. Câteva intervenții îmi par imperative pentru orice reformă cu adevărat eficientă a sistemului de învățământ: 1) finanțare semnificativ mai bună pentru școlile din mediul rural cât și pentru copiii din categorii defavorizate prin ajustări ale actualului sistem de finanțare per capita; 2) salariu diferențiat cu bonusuri substanțiale pentru cadrele care lucrează cu categorii vulnerabile și cu reduceri corespunzătoare ale normelor didactice; 3) sporirea semnificativă – un 50% în plus ar fi un început acceptabil - a salariului de bază pentru debutanții din învățământ; 4) desființarea actualului sistem de gradații de merit și înființarea unui mecanism de premiere care să recompenseze valoarea pedagogică adăugată, precum și implicarea în activități educative cu efect evident precum organizarea de activități extrașcolare și participarea la stagii de formare continuă etc.; 5) întărirea autonomiei profesionale a celor care activează în învățământ prin încurajarea funcționării critice, reflexive și creative a asociațiilor profesionale.

Lista ar putea continua cu măsuri de politică importante, printre care ar putea fi și înființarea masteratelor didactice în forma prevăzută de lege dar care, fără celelalte intervenții, precum cele enumerate mai sus, nu ar avea nici un efect.

Și da, ați înțeles, trebuie renunțat la modelul de finanțare și de recompensare simbolică regresiv practicat actualmente, în care premiile financiare și cele reputaționale se concentrează în școlile de „elită”, de olimpici, sere în care categoriile înzestrate cultural și material transmit privilegiile generațiilor viitoare.


Altfel, brusca igniție a problemei masteratului în spațiul virtual pare a fi motivată doar de tema controlului în cadrul universităților asupra banilor dedicați formării cadrelor didactice în condițiile aparent favorabile ale schimbării guvernamentale și, poate, și al alegerilor academice.