De ce nu se întorc romanii plecaţi la munca in strainatate? E o intrebare aparent stupida. Raspunsul simplu este: pentru a castiga mai bine decat in Romania.
Cunoscand situatia celor care pleaca, mai ales in Spania si Italia, ne dam seama ca problema este nitel mai complicata. Intrebearea simplistă de la început ignoră costurile indirecte ale plecării în străinătate dintre care cel mai important este ruperea de reţelele informale si de toate beneficiile (dar şi necazurile aferente). In plus, perioada de acumulari materiale din strainatate este insotita de separarea de piatele locale cat si de renuntarea la alte acumulari ieftine disponibile in Romania, mai ales scolarizare. In termeni sociologici, se aduna bani, cu costuri in capital uman si social. Evident ca, in Spania, Italia, Irlanda etc., mulţi dintre ai noştri dobandesc nu numai bani, dar isi fac noi relatii si acumulează o importantă experienţă.
În multe cazuri însă, cred eu, bilanţul strict monetar al şederii în străinătate, este negativ şi totuşi se decide perseverarea în această strategie. Sunt destui care câştigă sume de sub 1000E- lună. Iar dacă luăm netul, după scăderea costurile cazării, transportului etc., rămân cu sume care nu sunt, adeseori, semnificativ mai mari decât cele pe care le pot câştiga acasă. Să nu uităm că venitul mediu net lunar în România se apropie de 400 de euro.
Semnificaţiile acestei aparente iraţionalităţi sunt multiple.
1) Trebuie luat în calcul un cerc vicios al subdezvoltării regiunilor furnizoare de emigranţi şi al emigraţiei. Aici, in BN unde scriu, antreprenorii se plâng că nu găsesc oameni pentru întreprinderile lor. Nu este vorba de cine ştie ce specialişti ci de muncitori calificaţi şi necalificaţi. Evident, nici specialiştii nu se înghesuie pe străzi - ei au plecat în alte fluxuri de migraţie internă şi externă. Astfel, investiţiile stagnează iar cele care sunt realizate pierd din cauza forţei de muncă insuficiente, fluctuante, nemotivate şi foarte slab calificate. În plus, dintre cei care au stat la muncă afară, foarte puţini s-au întors cu un capital educaţional mai bun, în afara unei exeperienţe organizaţionale occidentale. Din pacate, cei care au sperat ca emigraţia va produce un boom economice în regiunile furnizoare de emigraţie s-au înşelat. Creşterea se realizează nu numai cu bani dar şi cu oameni. Regiunea din care ai plecat, si care ai sperat sa se faca mai primitoare până la întoarcerea planificată într-un timp scurt, nu este mai îmbietoare ca la plecare. Şi atunci, de ce să te întorci?
2) Cu cât şederea a durat mai mult cu atât sunt mai slabe relaţiile sociale cu cei de acasă şi mai creatoare de dependenţă cele din patria adoptivă (în cele mai multe cazuri cu români aflaţi în situaţii asemănătoare).
3) Plecarea în străinătate este şi o punere în paranteză/ scurtcircuitare a proceselor de dobândire de status. Românii care pleacă, de obicei destul de prost educaţi, din medii deprivate - sate sau oraşe mici din regiuni sărace, speră la o oarecare îmburghezire prin "scurtătura" muncii cinstite şi asidue în străinătate. Accederea în clasa mijlocie românească se face în funcţie de deţinerea unor capitaluri educaţionale, culturale sau relaţionale importante şi este în foarte mică măsură o chestie de merit. Pentru cei care pleacă în Spania sau Italia, emigrarea este similară cu căutarea Eldoradoului, Goana după aur din America secolului al 19-lea sau marile migraţii către SUA din ultimele două secole. Cum mobilitatea socială nu s-a îmbunătăţit recent iar şansele sociale ale celor plecaţi sunt stagnante (au bani, dar nu au relaţii, nu au şcoală etc.) direcţia aparent cea mai bună, pe termen scurt, este înapoi la căpşuni!
Spania şi Italia nu reprezintă, în nici un caz, tărâmuri miraculoase. Dar reprezintă cel puţin un loc al egalităţii de şanse pentru români (mă îndoiesc că se compară cu băştinaşii) şi al speranţei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu