Saw

Sâmbătă seara oamenii se distrează. De multe ori se trezesc a doua zi cu regrete. La fel am pățit și eu: sâmbătă seara am fost la Multiplex să văd Saw 6 (sau 7?). Nu mă întrebați cum am ajuns acolo.

Pentru început, doi băieți frumoși, din genul celor care mor repede în filmele de groază cu adolescenți, se trezesc într-un fel de skanderbeg mortal și moral, în care fiecare trebuie să împingă o țirculă către celălalt pentru a nu fi tăiat la rândul lui. Aflăm imediat că cei doi sunt șogori și că au de ales între viața lor și cea a femeii care îi înșela pe amândoi, suspendată deasupra lor, cu un ferăstrău circular în funcțiune sub ea. Problema morală este rezolvată rapid, cei doi decid să o pedepsească pe târfuliță, salvându-și astfel pielea. În câteva secunde iubita lor e despicată în zona abdomenului într-o explozie de mațe și sânge.

De aici, și din restul filmului, am înțeles că filmul horror din categoria Saw este doar o specie mai puțin obscenă, aparent, a celui porno. Dacă la porno vezi doar orificiile către viscere, aici ai ocazia să le contempli în cele mai profanatoare ipostaze. Finalurile sunt similare în ambele cazuri: dureroase, lichide, gălăgioase.

Destul de repede își dă seama spectatorul ce i se oferă: scene sadice succesive între care sunt intercalate momente dintr-o poveste polițistă plată, făcute special pentru a-l pregăti fiziologic pe privitor pentru următorul episod de sfârtecări sau dezmembrări. Tehnica de montaj este, prin urmare, una care se regăsește la filmele pornografice cele mai banale. Chiar superficialitatea intrigii, comparată cu complexitatea tehnicilor de asomare și tranșare umană ne sugerează în ce direcție a mers efortul scenaristului. Personajul negativ este un mastermind care, dacă nu ar fi bolnav mintal, ar fi fost un excelent inginer. La fiecare moment anatomic al filmului ni se oferă alte soluții de aparate de omorât cu declanșare contracronometru. Această cursă a creativității asasine devine însă, pentru publicul nepasionat, din care fac și eu parte, rapid plicticoasă.

La final, după scenele de sacrificare a soțiilor – una prăjită, cealaltă cu oasele capului rupte de un aparat cu cronomentru care nu merita efortul (orice rangă ar fi rezolvat problema) și deznodământul așa-zis surprinzător (ce mai poate surprinde după ce ai contemplat vreo 30 de feluri de a omorî un om) nu mi s-a părut că lumea a plecat șocată sau extaziată dar nici măcar îngrețoșată ci mai mult plictisită.

Câteva considerații generale despre film.

Mie mi se pare însă că, încercând să acopere cât mai multe gusturi și preferințe, producătorii ratează, în cele din urmă, obiectivul unui film de groază: acela de a îngrozi. Amalgamul de teme morale și polițienești care se suprapune cu povestioarele sângeroase îi oferă spectatorului un pretext de reîncadrare a spectacolului în alt gen decât cel evident. Spaima de a vedea moartea sau suferința extremă este deranjată de discursul etic sau de intriga de film cu polițiști corupți. Pentru ce atâtea instalații infernale dacă tot ceea ce dorea eroul negativ este să scape de urmăritori?

Pe de altă parte, producătorii au făcut exces de scene din episoadele anterioare. E apreciabil că au subliniat că desfășurarea din film e produs inevitabil al evenimentelor anterioare dar dezolant că au economisit bani în acest mod.

În fine, filmul este 3D dar asta nu îl ajută cu nimic. Nu pentru că nu ar fi avut potențial tehnica ci pentru că este destul de clar că elementele 3D au fost adăugate filmului în ultimul moment doar pentru a atrage mai mulți spectatori. Mare parte din film este 2D iar fazele tridimensionale au fost alese pe considerente numai de producători înțelese.

Verdict: demult nu am mai folosit atât de aiurea 25 de lei.