Protestele din acest ianuarie 2012 fac parte din ciclul visării și trezirii prin care activiștii din România încearcă, periodic, să facă țara aidoma așteptărilor lor. Din când în când o bună parte a românilor care păstrează o fărâmă de speranță ajung să se îmbete în masă cu visul frumos al unei fraternități miraculoase care depășește toate limitele prozaice ale vieții reale și care mătură, utopic diversele chingi care ne înlănțuie în celula fatalității. Am avut un asemenea moment, bineînțeles, la Revoluție. În revenirile următoare, din ce în ce mai puținii visători s-au entuziasmat de Convenția Democratică sau de Alianța Dreptate și Adevăr. La fiecare asemenea moment de extaz colectiv, în timp ce sute de mii de oameni vegetau în reveria unei fantasme sociale, juisând la iluzia controlului prin mișcare socială, strategii real-politik-ului elaborau strategiile de capitalizare electorală – adică având ca finalitate politicul cu toate beneficiile sale – a acestor instanțe de emoție colectivizată.
După prima fantazare colectivă, Marea Beție din decembrie să-i zicem, ne-am trezit că foștii nomenclaturiști, securiști și tehnocrații regimului comunist laolaltă cu acoliții lor puseseră mâna pe mecanismele țării. Celelalte revolte s-au terminat flasc, de fiecare dată, în dezamăgirea unei fete seduse și abandonate. În tot jocul ăsta al amăgirilor, energia și cedările visătorilor au fost transformate, împotriva lor, în bogăția păturii de succes a noii elite și în mizeria și apatia din ce în ce mai vaste a majorității.
Cei care sunt în piață acum sunt aceiași români cu veleități de activism, exasperați și de data aceasta puțin dispuși să se urce în căruța vreunui vânzător de gogoși politic. Mulți dintre ei sunt votanți PDL pocăiți sau foști susținători entuziaști ai CDR sau ADA. Ei sunt o bună parte dintre cei care la următoarele alegeri s-ar fi abținut în mod hotărât de la vot asimilând absența cu protestul sau chiar cu negarea. Lor li s-ar fi adresat Alba ca Zăpada lui Lăzăroiu, dacă ar fi avut curajul să-și însușească sloganul principal: Jos Băsescu. Utopia comunitariană este aparentă în sloganuri duioase de genul „vreau să fim prieteni” sau „România își așteaptă copiii acasă” etc. Noii revoltați, din care îi eliminăm pe cei trimiși de partide sau cei cărora li s-au promis șpăgile uzuale în aceste situații (ceea ce explică, parțial, prezența lumpenilor într-o mișcare tipică clasei mijlocii) par a fi, prin urmare, omologii autohtoni ai indignaților din Spania sau ai mișcărilor de tip Occupy din lumea occidentală.
Răzmerița timidă din ultimele zile este și nu este politică. Ea este politică în măsura în care are un proiect de asemenea natură – e drept destul de simplist – acela de a forța plecarea de la putere a actualilor guvernanți. Este apolitică în măsura în care evită să fie asociată vreunei structuri politice care face parte din actualul establishment politic – alcătuit în principal din partidele parlamentare sau cele care au șanse să intre în parlament. Mai mult, programul și compoziția manifestanților din București sau de aiurea (nu includ aici reuniunile sordide de câte 50-100 de liberali sau pesediști cu neveste și prieteni de prin unele târguri) semnalează evoluții importante în cultura și instrumentarul protestului politic de la noi. Apolitismul menționat califică revolta izbucnită ca reacție la nedreptatea suferită de Raed Arafat – un avatar al tuturor nedreptăților pe care românii trebuie să le suporte în proporia țară, ca o nouă mișcare socială. Ea introduce România în lumea bună a societăților în care moduri noi de a face politică protestatară și de contestare a întregului eșafodaj politico-instituțional construit prin dihotomia anti-comuniști vs post-comuniști construit în ultimii 22 de ani.
Pericolul ascuns în toată această mișcare cu iz anarhic este nostalgia apăsătoare care răzbate din toate mesajele protestatarilor. Revoltații noștri nu propun, decât șovăielnic, un proiect de societate și solicită direct și vocal restaurația unei stări anterioare (învățământ, sănătate, asigurări sociale etc.). Se sugerează aici că toate lumile posibile au fost încercate și consumate, ori că unele dintre acestea nu merită lupta, iar singurul proiect mobilizator este cel al întoarcerii la o lume distrusă de actuala elită socială și politică. Să recunoaștem, este un deznodământ trist pentru o țară în care activiștii civici au revendicat gălăgios, mulți ani, despărțirea de trecut.
Pe de altă parte, este destul de clar de acum de ce s-au bâlbâit reprezentanții establishmentului în raport cu recenta mini-revoltă: nu au știut cu cine au de-a face, cu cine să discute și despre ce. Flegmele luate de diverși politicieni care au îndrăznit să coboare alături de protestatari i-au lămurit destul de repede de lipsa de disponibilitate a nemulțumiților din stradă de a se lăsa reprezentați de vreo organizație politică. Pe de altă parte, va fi nevoie de o mare flexibilitate a opoziției pentru a îndesa în sacul cu voturi ceva de pe urma mâniei organizate de pe urma unor evenimente la care nu a participat aproape deloc, practicând o sfială de fată mare. Dacă USL continuă să gafeze confundând mișcarea indignaților cu vreo rețea sindicală sau un ONG achiziționat la bursa de funcții politice viitoare probabil că rata de participare la viitoarele alegeri va înregistra doar mobilizarea activului de partid iar distanța dintre regim și cetățeni se va adânci ducând la sporirea nemulțumirii populare față de actuala organizare a vieții politice.
Nu sunt prea optimist în ceea ce privește perspectivele mișcării. Ar avea nevoie de un vehicul politic sau măcar un erou în jurul căruia să se coaguleze o formă organizată de participare politică. Arafat s-a repliat discret, aratând că dorește să-și consume energia altfel. Pe de altă parte, orice încercare a vreunui partid de a se asocia mișcării o va distruge ca pe un castel de cărți de joc.
Voi recapitula pe scurt ideile acestui scurt eseu care ne devoalează faptul că avem atât motive de bucurie cât și de mâhnire prilejuite de protestele din ultimele zile.
Prima veste bună din ultimele zile este că în România există resurse de activism civic și societate civilă dincolo de organizațiile non-guvernamentale întreținute din finanțări externe. Mediul ONG are ceva de învățat din această situație. O altă știre îmbucurătoare este că nemulțumirea populației față de funcționarea sistemului politic din România a căpătat o exprimare manifestă și clară. Mai puțin fericită mi se pare, pe de o parte, imposibilitatea organizării acestor manifestări într-o organizație care să participe la competiția politică legală. Nici lipsa unui proiect de societatea din partea manifestanților, care constituie un agregat de revendicări revizioniste nu mi se pare foarte încurajatoare. Timpul ne va arăta dacă aceste proteste au fost doar un avertisment sau vor fi capabile să crească într-un fel sau altul la dimensiunea ideologică și organizațională a unei mișcări politice semnificative.
Adrian Hatos
