| Unde sunt banii europeni? |  |  |  |
| de Adrian Hatos |
| O parte dintre entuziaştii Uniunii Europene de dinaintea aderării pot fi denumiţi pragmatici sau chiar oportunişti. Nici emoţia identităţii europene, nici visul unei confederaţii europene după modelul SUA nu le-au mobilizat opiniile şi comportamentul cât beneficiile practice ale apartenenţei la Uniune. În condiţiile celei mai înapoiate ţări a organizaţiei, avalanşa de 34 de miliarde de euro nerambursabili pentru 7 ani părea, de pildă, un argument irezistibil oricărei ideaţii eurosceptice. În ciuda optimismului debordant de dinaintea aderării, România are probleme cu folosirea finanţărilor europene nerambursabile. Dincolo de distorsiunile oricărui tip de evaluare în acest sens – nu e totuna dacă se cuantifică doar sumele de la UE efectiv decontate (indicator aflat la doar 4% în acest moment), toate sumele cheltuite pe proiecte cu finanţare europeană, sau chiar sumele contractate care, teoretic, vor fi şi ele, la rândul lor, consumate - ţara noastră nu foloseşte din plin ocaziile pe care programele europene le oferă. Şi înainte de primirea statutului de membru au fost exprimate numeroase îndoieli privitoare la „capacitatea de absorbţie” a fondurilor de către instituţiile şi comunităţile din ţara noastră. Argumentele erau dintre cele de cel mai înalt bun simţ: lipsa expertizei, gravitatea problemelor – mai ales în zonele rurale, deficitul de resursă umană şi de motivaţie – mai ales în administraţia publică locală, dar imaginea nu era foarte roză nici pentru instituţiile de stat de genul şcolilor sau al universităţilor. Analiştii se înfiorau la perspectiva baronilor locali care urmau să paraziteze masiv fondurile europene făcând programele aferente irelevante. Pe scurt, pesimismul pornea de la diagnosticul de incapacitate administrativă şi corupţie al autorităţilor şi instituţiilor locale. La 2 ani şi jumătate de la aderare, realitatea este alta. Deşi nu au, adeseori, decât câte 10 clase sau profesionala, iar la primăriile lor nu lucrează experţi străluciţi în programe europene, primarii din aproape toate comunele bihorene vor depune proiecte de reabilitare a infrastructurii rurale finanţate prin Programul Operaţional Regional. La fel se întâmplă, probabil, în toată ţara. Exemplul acesta, ca şi multe altele posibile, arată că problema expertizei şi a motivaţiei a fost falsă. Pe piaţă funcţionează o sumedenie de firme sau echipe de consultanţă care suplinesc lipsa de resursă umană din partea solicitanţilor puternic montaţi – mai ales politic şi financiar – să participe la competiţia pentru banii contribuabililor europeni. Pe de altă parte, mecanismele de monitorizare şi control stricte ale UE au preîntâmpinat cazuri masive de fraudă. E drept că aici e bine să nu spunem hop până nu am sărit… Câteva discuţii cu cei care lucrează în acest domeniu vă vor dezvălui iute cine este principalul duşman al derulării finanţărilor europene. Guvernul, prin agenţiile sale de coordonare a programelor europene reuşeşte, în mod neaşteptat, să-şi faulteze dramatic performanţele în domeniul absorbţiei fondurilor europene. Lansarea unora dintre programe a fost amânată din cauza întârzierilor în elaborarea metodologiilor necesare derulării lor. Finanţarea unor proiecte contractate deja a fost, şi este încă, amânată din motive similare. În timpul desfăşurării competiţiilor de proiecte autorităţile reuşesc aproape invariabil să schimbe regulile de câte 2-3 ori, obligând participanţii să lase pentru ultimul moment elaborarea şi depunerea proiectelor. Pertractările din domeniul returnărilor de TVA descurajează mulţi solicitanţi. Urmăriţi doar scandalul permanent al subvenţiilor europene pentru agricultură gestionate prin APIA ca să vedeţi unde se află adevărata incompetenţă şi corupţie în materie de gestionare a fondurilor europene. Efectul direct al acestei situaţii este că fondurile europene se contractează şi se cheltuiesc cu greutate. Situaţia este cea a unui meci de fotbal distrus de un arbitru incompetent. Nu numai că acesta viciază rezultatul, dar şi ucide spectacolul lăsând tuturor participanţii cu un gust amar. Efectul indirect este scăderea credibilităţii autorităţilor centrale şi al capacităţii de a exercita funcţiile administrative. În loc să fie perceput ca un partener al instituţiilor din teritoriu, guvernul este văzut ca un vătaf isteric, paranoic şi uşor oligofren care pune beţe în roatele administrării şi de care e bine să te fereşti, poate chiar să îl ocoleşti. |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu