La 40 de km de Brasov un oraș se descompune într-o lentă moarte social-economică. Am trăit mai bine de 20 de ani în Sfântu-Gheorghe, până în 1995. Acum câteva zile fiind cu treabă prin orașul natal l-am găsit parțial în ruină, cârpit pe ici colo de succesive administrații care încearcă fără prea multă tragere de inimă să facă orășelul locuibil.
Mai multe forțe au concurat și concură la geneza situației dezagreabile de acum.
Nu trebuie să fii academician ca să înțelegi că orașul este prins într-un cerc vicios al declinului social și economic. Resursele cele mai importante, în primul rând investițiile, sunt absorbite inevitabil de marele vecin de la sud, Brașovul. Resursa umană este la rândul ei atrasă de marile centre urbane astfel încât orașul duce, aproape sigur, lipsă de specialiști care, pe de altă parte, contribuie la emulația din Cluj, Budapesta sau Brașov. Indicatorii demografici sunt descurajanți: între 1992 și 2002 orașul a pierdut mai bine de 10% din locuitorii săi și mă îndoiesc că în anii din urmă acest trend a fost inversat. Căruțe cu familii de romi în cea mai deznădăjduită mizerie pot fi întâlnite la tot pasul. Cu riscul de a fi acuzat de generalizări nesociologice/nevalide, trebuie să spun că mi s-a părut că și frecvența figurilor alcoolice este sensibil mai mare decât ceea ce am înregistrat prin observații nesistematice în Oradea, Cluj-Napoca sau București.
Semnele sărăciei se întâlnesc la tot pasul. Printre ele, o mulțime incredibilă (ar trebui făcut un top național) de magazine de haine folosite (turkalo). Am numărat nu mai puțin de 6 de astfel de gherete pe o porțiune de vreo 100 de m de-a lungul bulevardului principal al orașului! Aceluiași registru îi aparține și puzderia de case de amanet. O bună parte din locuitori trăiesc la limita subzistenței iar rețeaua comercială se dezvoltă în consecință.
Printre indiciile de subdezvoltare găsim și semne ale incapacității administrative justificabilă ca efect pervers al unui electorat captiv. De pildă, unele străzi destul de circulate sunt acoperite cu aceeași piatră cubică cu care fuseseră pavate cu multe decenii în urmă. În timp – e vorba în unele locuri de mai mult de 5 decenii - sub stratul de pietre au crescut diverse denivelări astfel că circulația pe aceste artere reprezintă riscuri serioase pentru sănătatea automobilului. Nu mai vorbesc de porțiunile în care pietrele au dispărut pe de-a-ntregul, căscându-se gropi terifiante în carosabil. Încercați să faceți un tur cu mașina prin cartierul Ciucului și o să înțelegeți la ce mă refer. Ignorarea problemei mi se pare bizară într-un sistem de referință rațional. Recunosc că pentru riverani situația poate produce chiar avantaje – limitarea vitezei cu care se circulă în zonele respective. Mai mult, pot să accept că, din punct de vedere electoral, parcul central, cu adevărat frumos, aduce mult mai multe avantaje edililor decât reabilitarea oricărei străzi luate separat. Per ansamblu însă, asemenea mostre de indolență în administrarea problemelor urbei lasă o impresie deplorabilă. Mie, ca vizitator, îmi spune că nu are rost să pierd prea multă vreme pe aici iar localnicilor nu numai că le face viața grea, dar le și alterează identitatea și stima de sine colectivă.
Unul din resorturile desfigurării orașului a fost implementarea capitalismului în cel mai pur stil dâmbovițean. Înțeleg că forțele inexorabile ale pieței și ale globalizării au falimentat uzinele locale din domenii industriale. Probabil că soarta le era pecetluită. Dar faptul că mândria turismului covăsnean, emblema orașului - hotelul Bodoc, zace în ruine, mărturie a evoluțiilor din ultimele decenii, nu pare a avea nici o legătură cu dinamica regională sau transnațională a economiei. Dimpotrivă. Explicațiile trebuie găsite în privatizări dubioase, ca în cazul multor complexe turistice trecute în proprietate privată în anii 90, în cazul cărora „prietenii” care au pus mâna pe proprietăți cu valoare enormă nu au avut capacitatea managerială să le valorifice. Sunt convins că un lanț hotelier internațional ar fi știut ce să facă cu singurul hotel cu capacitate mare din județ.
La incapacitatea economică se adaugă și miopia politică cu iz șovin. După tipicul dezvoltării urbane comuniste, în centrul orașului a fost plantat un Centru Civic, similar în formă, dar nu și în dimensiuni, cu cel din Craiova, miniatură a Palatului Poporului, concentrată în jurul unui Palat al Culturii, către care se ajunge pe o esplanadă de marmură ieftină, întreg ansamblu fiind mărginit de două șiruri paralele de blocuri. Fără prea multă sensibilitate pentru emoțiile băștinașilor, Ceușescu&co au înfipt în mijlocul ansamblului o imitație caricaturală a grupului statuar Matei Corvin din Cluj-Napoca, în care personajul principal este, cine altul?, Mihai Viteazul. La 20 de ani de la revoluție întreg complexul este într-o fază avansată de degradare starea lui fiind evident cea corespunzătoare a două decenii de neglijare totală. Mihai și Buzeștii stau bine mersi în bronzul lor, înconjurați de ruine, de betoane sparte și schelete contorsionate de fier-beton, care trădează stângaci contururile fostului ansamblu de inspirație stalinist-coreeană. Peisajul apocaliptic este întregit de Casa de Cultură care adăpostește acum o instituție care pare a se adapta oricăror condiții de mediu – Universitatea Spiru Haret, la care se ajunge suind o pantă de beton și grohotiș - fosta scară monumentală acoperită cu marmură. De jur împrejur iarba pune stăpânire pe spațiile propice vieții, băltoacele se întind în fostele suprafețe cu marmură și, din loc în loc, se văd urmele unor șantiere rapid abandonate.
Că nu este vorba doar de incapacitate economică în generarea acestui peisaj ne-o dovedește cochetul parc al orașului, care începe chiar la colțul Centrului Civic, acum parc horror. Nu numai că aleile, copacii sunt impecabil întreținuți și alte numeroase îmbunătățiri au răsărit recent. Dar simboluri politice bine-cunoscute se bucură de o îngrijire aproape părintească. La Revoluție am crezut că obeliscul dedicat soldaților sovietici eliberatori, cu legendara lui înălțime de 1944 de cm, va fi primul înlocuit cu ceva cu trimitere la libertăți și lupta pentru aceasta. Democrații locali s-au mulțumit să elimine steaua roșie din vârf și înscrisurile, lăsând restul ansamblului în pace. Falnicul stâlp falic e înconjurat de rondouri de flori încântătoare, de bănci ademenitoare și e în continuare un loc de întâlnire favorit al îndrăgostiților. Nu are sens să mai povestesc de vechiul monument al pașoptiștilor maghiari care își trăiește încă o tinerețe sub atenta îngrijire edililor locali. Revenind la Mihai Viteazu, mesajul indolenței e clar. El este înțeles foarte bine de către minoritatea românească de aici care, astfel, trebuie să adauge la stresul economic al unei provincii în declin și sentimentul dezagreabil al oaspetelui nepoftit căruia i se indică discret ușa.
Criza nu face decât să îngreuneze situația orașului. În anii de așa-zis boom economic (2005-2007) ceva-ceva prosperitate s-a revărsat și asupra orașului prin fenomenul de zis de spillover. Dar perspectivele nu sunt optimiste. Penuria de resurse nu va ajuta noua administrație, poate mai isteață decât cea care a controlat orașul în perioada 1992-2008 (!), să implementeze cine știe ce programe de dezvoltare, chiar și în prezența unor fonduri europene. Hemoragia umană va continua iar orașul va decade, din punct de vedere demografic și, în consecință, economic, în continuare. Și ca să fie dezastrul complet, cel mai important produs local, celebrul kurtoskalacs a fost înregistrat la OSIM de o firmă din Harghita care a interzis celorlalți producători să folosească în scop comercial denumirea tradițională a gustosului cozonac secuiesc. Foarte interesant este faptul că explicația care circulă prin populație pentru dispariția kurtoskalacsului dă vina pe o presupusă acțiune comercială ostilă din Slovacia!
Numeroase întrebări se iscă în căutarea unor soluții la actualul impas. Poziția periferică a orașului în actualul sistem urban, parte importantă a problemei, e greu de îmbunătățit. Soluția autonomiei Ținutului Secuiesc ar putea îmbunătăți accesul zonei la unele resurse, ar putea chiar spori calitatea administrației în regiune, prin probabila întețire a competiției politice locale dar Sfântu Gheorghe ar rămâne în continuare o periferie, atât în raport cu marile aglomerații urbane cât și cu secuimea, al cărui centru este situat undeva în zona Odorhei-Ciuc.
Update: propuneri de circuite turistice care pot scoate urbea din criza
1. nostalgic rally - curse de anduranță pe șosele cu piatră cubică
2. drumeție și aventură în jurul Casei de Cultură
3. shopping in limba română prin băcăniile de cartier
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu