Cercetarea Stisoc realizată de o echipă a Universității din București și promovată cum puține astfel de cercetări au norocul ne spune un lucru care era ușor de bănuit: la extemporalul de cultură științifică al națiunilor europene România este codașa clasei.
Sunt mai mult lucruri interesante legate de acest studiu, de conținutul său dar și de receptarea sa.
În primul rând, coverage-ul apreciabil al sondajului în media comercială trădează o anumită voluptate a scârbei sociale, practicată atât de televiziuni și de posturi de radio și, pe de altă parte, așteptată de realizatori de la publicul propriu. Publicul a ajuns să se fie desfătat cu peisajul propriei ignoranțe! Mai mult, modul de tratare a știrii de către comentatori a fost ceva de genul: „ vai în ce popor de idioți trăim, dar ce bine că noi – eu comentatorul și voi publicul – suntem excepția de la această vastă stupizenie națională!”. Pe de o parte, o știre cu adevărat catastrofică a fost transformată într-un banal exercițiu de reality-show, în care publicul consumă cu minim de empatie și participare dramele cotidiene ale cetățenilor aparent medii. Pe de altă parte logica decodării știrii o face acceptabilă folosind un raționament ilogic, de tipul celor denunțate de rezultatul cercetării însăși – e adevărat că majoritatea românilor sunt proști, dar asta nu e valabil pentru mine și cei apropiați sau asemenea mie, care suntem excepții fericite! Ca să îl parafrazez pe Dâncu – trăim în țara telespectatorilor fericiți că nu sunt proști! Cu mici excepții, presa a dovedit cu vârf și îndesat că nu este decât unul dintre instrumentele de producere și perpetuare a ignoranței și iraționalității de masă, pe care o valorifică comercial pe unde apucă, fiind incapabilă să trateze un studiu statistic serios cu responsabilitate. Cei mai mulți „vectori” din media au ratat, încă odată, ocazia de a oferi publicului un material din care acesta să tragă concluzii folositoare, atât la nivel individual cât și la cel social.
Cu siguranță că sunt destui cei care vor vedea adevărate calități acolo unde cei mai mulți sesizează un handicap. Romanticii de toate coloraturile vor lăuda primitivitatea norodului confundând-o cu o oarecare virginitate spirituală și etică. Unii l-au citat pe Carl Sagan care vorbea de o revenire în masă la un mod de gândire premodern, medieval, sugerând că prostia românească e o fericită, și rară, ipostază de sincronism româno-global. Dacă globalizarea înseamnă și planetarizarea prostiei, noi suntem deja acolo, ar zice acești comentatori de bodegă! Adevărul este, ca de atâtea ori, la suprafața lucrurilor, simplu și dezarmant: la medie, românii sunt printre cei mai puțin cultivați cetățeni ai Europei. Adăugați la asta valorile cele mai înalte ale religiozității și ale adeziunii la credințe religioase sau para-religioase și avem imaginea unui decalaj semnificativ și deloc încurajator față de media europeană.
Aș putea spune că, în condițiile în care viețuiesc românii ignoranța este, ironic, o condiție a sănătății mintale. Realitatea românească este deprimantă pentru cei care chiar depun efortul să o și înțeleagă. Într-adevăr, pentru prea mulți români universul are organizare fantastică și irațională sau este pur și simplu opac la orice efort de colonizare cognitivă. Omul despre care vorbim nu vede dincolo de credințele sale, nu are încredere în știință și se teme de tot ceea ce ține de un cadru de referință mai vast decât relativa sa proximitate. Norocul, divinitatea și superstițiile sunt, de cele mai multe ori, singurele forțe invocate pentru a simula un dram de control asupra propriei vieți iar aparentul hazard din existențele celorlalți îi vin în sprijin.
Dar ar fi facil și prea eseistic să rezum totul la un simplu mecanism de apărare. Prostia românească nu se justifică prin faptul că realitatea este dureroasă ci se explică prin faptul simplu că școala românească a fost și este în mare măsură neputincioasă în fața asalturilor culturii vulgare.
Corelațiile la nivel de țară între PIB și nivelul culturii științifice indică o parte a problemei: sărăcia e stratul pe care perpetuează iraționalul și aversiunea față de știință. Mecanismele cauzale sunt simple, atât cele instituționale cât și cele individuale. La nivel instituțional, e clar că țările sărace au școli mai proaste, mai puțin dotate, biblioteci mai sărace și profesori mai slab pregătiți și insuficient motivați. Copiii din familiile sărace – mai mulți în țările sărace – au nenumărate opreliști cărora trebuie să le facă față până la a ajunge să își însușească cultura științifică transmisă prin școala. De aceste mecanisme se ocupă sociologia educației, așa că nu insist. În absența unei acțiuni eficiente a școlii, cultura populară se reproduce de la o generație la alta fără probleme. Spre fericirea etnografilor și a altor vânători de superstiții „autentice”!
Dar lipsa de efect a școlii are surse un pic mai profunde în cultura românească și în curriculumul școlar. În primul rând, rădăcinile romantice adânci ale culturii școlare (asociate cu ignorarea iluminismului sau altor curente de gândire moderniste și progresiste) de la noi predispun intelectualii din școli la o glorificare fără discernământ a culturii populare. La aceasta se adaugă grefele de național-comunism sau de naționalism pur și simplu care, prin specificul zonal al etnocentrismelor s-a sprijinit, pe de o parte, pe tradițiile și instituțiile religioase, pe de om parte și, pe de alta, a esențializat cultura populară.
Aceste constatări nu fac decât să sublinieze, încă o dată, faptul că simplul acces la școală nu e suficient pentru accesul la cunoaștere. Cifrele autohtone, rezonabile, de participare școlară (oricum printre cele mai mici din Europa) și de alfabetizare, nu feresc de ignoranță poporul. Cu alte cuvinte, nu ajunge doar să rezolvăm problemele statistice ale fluxurilor școlare, trebuind să se lucreze la nivelul de detaliu al conținuturilor și al calității. Ori, într-o țară ca România, furnizarea de educație de calitate pentru toată lumea e o uriașă provocare.
În loc să proslăvească prostia în forme estetizate sau chiar oficializate – cum ar fi orele de prozelitism religios mascate sub titulatura de ore de religie - școala ar trebui să își asume din nou o funcție de cultivare a spiritului științific, critic și reflexiv. Asta înseamnă, în varianta tehnic cea mai simplă, extinderea numărului de ore dedicate științelor naturii – fizică, chimie, biologie în primul rând – în curriculumul de bază. În plus, acestor discipline ar trebui să li se aloce o pondere mai mare decât actualmente în diversele evaluări realizate pentru promovarea etapelor carierei școlare. Mai complicat va fi ca marea majoritate a celor care predau aceste discipline să fie competenți și dedicați din motive bine cunoscute de cei care îi formează, prin facultăți și departamente de pregătire a personalului didactic. Pe de altă parte, umanioarele – dominate încă copios de istorie și literatură – ar trebui reformate radical prin reducerea exagerărilor anti-moderne, pășuniste și etnocentrice la nivelul meritat – de simple paragrafe într-o istorie a ideilor - și prin încurajarea gândirii autonome în locul însușirii mecanice a unei doxe care și-a consumat demult posibilitățile.
Până să se înfăptuiască aceste visuri să ne bucurăm că prostia nu doare. În unele cazuri, dimpotrivă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu