23 august 2010

Neprihănitul (sau Robin Hood-ul lui Felix) - text vechi de mai bine de un an, la fel de actual


PDFImprimareEmail

În timp ce producţii extrem de costisitoare, copiate adeseori dupã poveştile de succes mediatic de pe-afară, dau chix pe bandã rulantă, Mircea Badea, cu un pupitru, un scaun şi alte câteva detalii minore de recuzitã reuşeşte să bată cu emisiunile lui toate socotelile de audienţă pe intervalul lui orar. Pălăvrăgeala lui solitară este urmărită cu nesaţ de milioane de oameni. Surprinzător este că îşi găseşte mulţi dintre fani în rândul publicului educat din mediul urban. Este, deci, un personaj al cărui succes merită analizat chiar mai mult decât alte exemple similare, precum Dan Diaconescu sau, odinioară, Florin Călinescu.


Plecăm de la constatarea care sare imediat în ochi, că eroul nostru este un fel de prototip de băiat cuminte, de erou pozitiv din filmele comuniste cu liceeni: frumos, sportiv, deştept, curajos şi, totuşi, formal. Este alternativa la tânărul de succes al zilelor noastre căruia, cu prost disimilată invidie, majoritatea îi găseşte o sumedenie de defecte morale în spatele semnelor reuşitei. MB se construieşte ca opusul juventuţii păcătoase, atât ca imagine cât şi ca discurs.
Are o alură atletică pe care o asortează cu o vestimentaţie standardizată. Mă întreb chiar, dacă şi-ar atârna o cravată roşie cu tricolor la gât, ar remarca cineva? Figura sa adolescentină este încadrată de o frizură regulamentară – tuns scurt, cărare pe o parte, care face să tresalte inima oricărui adult supărat pe viciile tinerei generaţii. Ni se comunică, din când în când, că în spatele imaginii este chiar mai mult, un trup călit în antrenamente. Iar dacă cei mai mulţi sportivi amatori de vârsta lui preferă fie sălile de fitness, combinate cu distracţia de mall, pe de o parte, fie câte un meci de fotbal urmat de o bere rece, Badea este diferit: el practică arte marţiale. Nu are sens să insistăm pe mitologia ţesută în jurul acestor sporturi chiar în perioada în care prezentatorul nostru era pionier: trecem direct la lectura judocanului sau karatistului ca armonie dintre un caracter spartan şi un trup de oţel.
Cealaltă tuşă care îl califică pe Badea ca premiant al clasei este anturajul pe care ni-l sugerează. Din care reiese imaginea unui tânăr auster, sensibil la impuritatea culturală şi, în cele din urmă, morală, a lumii în care trăim. Băşcălia şi echidistanţa cu care tratează obiceiurile majorităţii tineretului urban cât şi atacurile permanente la lipsa de autenticitate a furnizorilor industriei divertismentului pentru tineret îl fac foarte iubit în rândul cârcotaşilor vieţii noastre capitaliste de zi cu zi. Nici alăturarea cu o altă vedetă discretă specializată în comercializarea purităţii şi a autenticităţii nu este, aici, de prisos. Cei care se strâmbă la stridenţele industriei consumului fără a ajunge la subtilitatea lui Patapievici se regăsesc cu brio în acest tânăr modest, dar inteligent şi pur. Prin atacurile zilnice la piţipoance şi cocalari, până la ironiile faţă de Răduleasca, şi-a loializat un public care, în restul intervalelor orare, urmăreşte cu nesaţ reality-show-uri în căutarea unor experienţe autentice pe care viaţa nu le mai oferă. Revenind la imagine, să o finalizăm, regăsind portretul unui tânăr care evită şi chiar dezavuează locurile şi oamenii periculoşi din punct de vedere caracterial, exact ca personajele pozitive din povestirile educative citite în copilărie în „Cutezătorii”.
Înţelegem, digerând interpretările de mai sus, că succesul lui Mircea Badea se datorează unei potrivite combinaţii de discurs şi vehicul al discursului. El se adresează unui vast public care trăieşte, faţă de lumea din jur, o adâncă nemulţumire. În altă parte, aceştia ar fi putut să fie tineri fumători de marijuana, protestatari antiglobalizare (SUA) ori intelectuali marxişti (tot pe acolo) sau ţărani care luptă pentru dreptul de proprietate asupra terenurilor (Mexic, de exemplu). La noi, este vorba de toţi cei care consideră experimentul democratic şi capitalist un eşec în primul rând datorită eşecului lor personal, care este, în mod evident, relativ.
În spatele nemulţumirii se află, cred cei mai mulţi, o patologie morală generalizată. Scuza tuturor frustraţilor este corectitudinea lor şi, evident, lipsa de scrupule a celor care profită de situaţia de acum. Badea însuşi a trăit o astfel de păţanie, cea cu eşecul din Gherla. Diagnostice de acest fel nu pot fi puse, credibil, decât de cineva virgin din punct de vedere etic. Mircea Badea se vrea un astfel de neprihănit, prin felul în care îi este construită imaginea. Iar imaginea este cea schiţată mai sus: o altoire de pionier-comandant de detaşament cu puritatea, încruntarea şi dârzenia protestantă. Adăugaţi la aceste ingrediente umorul şi spontaneitatea şi avem reţetarul unui one-man-show politic reuşit.
Iar dacă nici argumentele astea nu sunt suficiente putem să dăm foc laptopului în mijlocul emisiunii. Ce, Diaconescu nu s-a lăsat băgat în container?

Update

Am argumentat in articolul de acum un an cum se identifica suparatii de varsta a doua cu acest pionier de frunte sau Robin Hood al criticismului social (cam tot asa mi-l inchipui si pe dizidentul Ion Iliescu in anii 70).

Restul, pana la obtinerea efectelor de manipulare, e simplu: Badea face digestul (analiza, sinteza, interpretare) stirilor zilei pentru cei care cauta asa ceva si nu au timp, rabdare sau chef sa judece cu capul lor. Incet, incet s-a construit o patura consistenta de oameni care au aparent capul pe umeri care gandesc societatea si politica cu creierul televizual al lui Badea. E un fenomen, sa recunoastem.

17 august 2010

Catastrofa metafizică

Catastrofa de la maternitate ne readuce aminte ca suntem o tara de structuralisti fatalisti in care „sistemul" e tot timpul de vină și dacă e să fie cineva lapidat trebuie să fie întruchiparea sa, Guvernul. Bineînțeles că forțele metafizice invocate de analiștii-filosofi au luat mintile oamenilor care au legat niste sarme aiurea prin spital sau au facut-o pe asistenta responsabila cu salonul de terapie intensiva a prematurilor sa plece de la locul de munca pentru vreo ora, in care focul a ars bine mersi in spatiul bine izolat. Evident ca a fost falsa constiinta sau revoltă impotriva sistemului care duce la alienare sau simpla pierdere a cunostintei din cauza inanitiei induse de scaderile de salariu sau de suprasolicitare...Apoi a stat o zi intreagă în stare de șoc, numai bine pentru a-și pregăti alibiul, în cârdășie cu partea cealaltă a sistemului. 
Toti nesimtitii de prin institutiile publice care fac viata nasoala - sau imposibila uneori - cetatenilor au ca scuză sistemul, subfinanțarea, guvernul, parlamentul, președinția. Nimeni nu stă vreodată să se uite în oglindă pentru că oricum, realitatea e o iluzie. Întrebați-i pe părinții copiilor de la maternitatea Giulești dacă le arde de considerații filosofice, totuși.

12 august 2010

Avanpremiera - segregarea etnică a școlilor și rezultatele la învățătură


Datele CNCSIS 2007 - 1800 de elevi din clasele 8, 10-12, 115 clase, 32 de școli

Etnia

Limba de predare in școala

Limba de predare in clasă

Media la învățătură în semestrul anterior.

Român, alta

romana

romana, alta

8,33

maghiara

.

mixt

romana, alta

8,68

maghiara

8,34

maghiara

romana, alta

.

maghiara

8,60

Maghiar

romana

romana, alta

8,02

maghiara

.

mixt

romana, alta

8,58

maghiara

8,41

maghiara

romana, alta

.

maghiara

8,81

07 august 2010

Morfopatologia șpăgii. Despre dinamica și anatomia sistemului sanitar din Românica

Sondajele arată că domeniul de activitate în care se oferă cel mai frecvent șpăgi – așa zise „plăți informale” pentru cei mai pudici – este cel medical. Este adevărat, la mare concurență cu cel vamal. Diverse sondaje pe care nu le mai citez aici pomenesc de o frecvență între 40-50% a atențiilor la interacțiunea pacient-medic sau de sute de milioane de euro cheltuiți anual pe astfel de plăți. Evident că în sistem există mari variații din acest punct de vedere și, așa cum voi arăta, fațetele fenomenului sunt puternic corelate cu dinamica internă a sistemului medical. Plățile informale sunt o problemă pentru că:

1. Scapă înregistrărilor contabile, prin urmare reprezintă venituri realizate pe o piață „gri”, pentru cei care le realizează. Problema legalității veniturilor nu ar fi atât de gravă dacă acestea nu s-ar realiza prin utilizarea resurselor publice (spitale, aparatură, facultăți de medicină, medicamente, reguli, legi etc.) care există prin contribuția celor care plătesc taxe. Toate câștigurile informale despre care vorbim sunt imposibile fără suportul statului, care furnizează infrastructura, o bună parte din consumabile și serviciile auxiliare. Gândiți-vă apoi la costurile enorme de recrutare, formare, de management ale sistemului. Odată ajunși însă în poziții, angajații din sistem, în măsura posibilităților și a conștiinței se comportă precum rentieri ai statului. Din acest punct de vedere veniturile de care vorbim sunt incorecte. Mai mult, ele reprezintă o formă de corupție. Din punctul de vedere al echității sociale astfel de venituri trebuie taxate.

2. Reflectă dramatice inegalități de acces la servicii de sănătate așa-zis publice. Plata informală este în fond chiar marca accesului inegal la aceste servicii. Dacă ești membru al academiei, fost profesor la facultatea de medicină, cunoscut parlamentar, vreo mare vedetă sau cine știe cine din vârful ierarhiei sociale este posibil să beneficiezi de cele mai bune tratamente în spitalele publice, unele de altfel cu regim special (vezi Elias), fără șpagă. Pentru restul, accesul la intervențiile de vârf se plătește – chiar dacă, așa cum vom vedea, nimeni nu ți-o cere.

Ca să se înțeleagă semnificația șpăgii o sa dau un exemplu, imaginar – dar cu o doză mare de plauzibilitate (J). De pildă, într-o clinică particulară, o operație x costă, per ansamblu, undeva în jurul a 1500 de euro. În spitalul public, pacienții plătesc informal pentru aceeași intervenție, un total de 1000-1500 de lei, adică în jur de 300 de euro. Scăzând vreo 500 de euro profitul clinicii particulare – exagerat aici cu nesimțire de către mine – stabilim că, plătind 300 de euro, pacientul mai beneficiază de servicii publice în valoare de 500-700 de euro. Nu ar fi nici o problemă dacă această subvenție ar fi disponibilă pe criterii transparente – egale sau echitabile, în funcție de contributivitate. Din păcate nu este așa ci, în mod evident, unii sunt cu totul excluși de la acest ajutor (diverse categorii de excluși sociali), unii se exclud singuri – preferând serviciile clinicilor particulare din diverse motive sau pe ale unor clinici din străinătate – astfel că accesul este limitat la o mare categorie de „mijlocași” atent normalizați și selectați, precum se va vedea.

3. Nu se poate înțelege dinamica sistemului medical, evaluarea situației și elaborarea unor politici corecte fără aplecarea asupra problemei șpăgilor. După 20 de ani de capitalism am învățat să trăim cu inegalitatea dar nu am învățat să o recunoaștem să o oficializăm și să ne ocupăm onest și pragmatic de cei mai puțin norocoși. Pe de o permitem existența unei sumedenii de mecanisme informale (cum e șpaga la medic sau pilele în alte domenii) care instituționalizează inegalitatea socială dar insistăm, în continuare, în dezbaterea publică, pe principii egalitariste nerealiste în elaborarea politicilor din diverse domenii.

4. Cvasiuniversalitatea lor generează o atmosferă generală de ilegalitate în sistemul medical. Cu alte cuvinte integritatea sistemului este într-o stare dubioasă. La umbra șpăgilor primite de medici au proliferat scandalurile din facultățile de medicină, managementul dezastruos al spitalelor, corupția enormă din sistemul achizițiilor de medicamente, echipamente sau servicii. Toate aceste probleme de integritate și de management public catastrofal sunt în interdependență. Cine poate crede că funcționarii din Case de Asigurări de Sănătate sau din Minister vor admite senin ca un chirurg să câștige informal din operații câte 20000 de lei pe lună, folosind infrastructura statului, iar ei să se achite conștiincios și corect de atribuțiile lor făcând posibile aceste câștiguri fabuloase?

Terenul

Două săptămâni de experiență în unități spitalicești din Sfântu-Gheorghe și Târgu-Mureș mi-au permis câteva constatări cu privire la problema plăților informale și la temele corelative acesteia cum ar fie macro-tema crizei din sistemul sanitar sau problemele de rang mediu de genul deficitului de resurse umane sau chestiunea salarizării personalului medical. În această perioadă am stat destule ore prin secții, pe holuri, am vorbit cu pacienți, asistenți și medici. Evident că cu pacienții doar sau cu aparținătorii lor am povestit despre plățile informale. Cu medicii, asistenții am avut doar conversații profesionale – de la profan la specialist. Contextualizând prestațiile de care am beneficiat, în funcție de condițiile din fiecare loc, sunt mulțumit atât de modul în care se lucrează la Sfântu-Gheorghe cât și la Târgu-Mureș. Observațiile din rândurile de mai jos privesc în mare măsură situația din spitale, nu din clinici sau din cabinetele de medicină de familie. În plus, problemele de care a trebuit să mă ocup m-au pus în legătură cu secții chirurgicale destul de sofisticate. Nu m-aș hazarda să generalizez tot ceea ce enunț pentru cazul unor secții precum recuperarea medicală sau pneumoftiziologie (alese la întâmplare).

Plata informală: fapt social?

Plățile informale revelează o organizare cu caracter de veritabile fapte sociale durkheimiene – exterioare, constrângătoare, cu evidentă consistență ontologică. Toată lumea din sistem le cunoaște mărimea normată, intervalele de variație sunt extrem de limitate și le practică toți deși nu există, tehnic, nici un sistem de monitorizare și sancțiune. De multe ori plata se realizează înaintea tranzacției dar la fel de bine se poate achita și post-operator. Se aplică foarte bine încrederea generalizată între medici și pacienți – eu știu că tu știi că eu voi plăti, așa că mă aștept să mă tratezi bine. Probabil că sunt și pacienți care nu achită onorariile informale sau oferă atenții semnificativ mai mici decât mercurialul dar, după observațiile mele, acestea sunt, la marile clinici, accidente pe care medicii și asistenții le acceptă ca pierderi calculate sau sub diferite justificări morale.

Pentru exemplificare, în chirurgie plățile informale au o compoziție simplă, alcătuită câteva componente „fixe”, un parametru de specificitate al intervenției în primul rând și altele, mai puțin importante, cred eu, care reflectă variațiile dintre medici. La aceasta se adaugă componentele care depind de pacient: posibilitățile monetare și gravitatea, apreciată evident subiectiv, a situației. Există, evident, diferențe între unități, diferențe care urmează și ele un anumit pattern. Formula se aplică similar, cu alți parametri, în cazul anesteziștilor. Oricum, este remarcabilă lipsa de ambiguitate a mărimii acestor onorarii, care funcționează în regim de mercuriale tacite, pe care toată lumea implicată le cunoaște. Pacienții și/sau aparținătorii lor au ca activitate inițială importantă în spitale, printre altele, informarea cu privire la valoarea onorariului pe care îl au de plătit.

Context. Anatomia sistemului și dinamica lichidităților în acesta

Sistemul medical este unul puternic stratificat. Stratificarea această însăși merită o analiză detaliată, deoarece permite înțelegerea dinamicii sistemului medical din România. Ierarhizarea sistemului este, în principal, în dependentă de capacitatea de accedere la mizele cele mai importante ale competiției în câmp. Aici, ca și în alte locuri, este vorba despre bani și prestigiu. Banii vin din multe părți – de pildă nici activitatea universitară nu este de ici colea – dar un rol important îl joacă și accesul la plățile informale și mărimea acestora. Iar plățile sunt în funcție nu doar de „merit” – adică o evaluare a „valorii” serviciilor ce rezultă din evaluarea combinată a costurilor pentru pacient, talent, durata pregătirii de specialitate – dar și de ofertă, adică de capacitatea și disponibilitatea pacienților de a plăti pentru serviciile pe care le plătesc.

Așa se face că există variații mari de la un spital la altul dar și de la un oraș la altul sau între secții. Sunt unități în care probabil că o mare parte a pacienților nu dau nici un fel de șpagă în timp ce în alte unități frecvența acestora depășește 90% dintre clienți. Din ultima categorie fac parte, în mod evident, diferitele secții de chirurgie. Din prima, o categorie eterogenă compusă din spitale orășenești sau județene periferice ori de secții cu specialități cu miză mică ori cu pacienți din categorii deprivate – cabinete de planificare familială, dermatologie, primiri urgențe.

Evident că în acestea din urmă apar cele mai multe probleme cu resursele umane. În ciuda distribuției grilei de salarizare, o simplă analiză ar evidenția că deficitul de medici, asistenți medicali etc. este cu atât mai mare cu cât mărimea plăților informale este mai mică. Mă îndoiesc că se pleacă la muncă în Franța de pe la Spitalul Universitar din București. În schimb, fenomenul este de masă în spitale pârlite, cum este cel din Sfântu-Gheorghe.

Morfopatologia șpăgii și consecințe anatomice

Cum se explică remarcabila organizare, stabilitate și structură, a sistemului de plăți informale din cadrul sistemului de prestații medicale? Vorbim aici de un aparat normativ instituționalizat informal care suferă foarte puține încălcări în pozițiile sale superioare. Părerea mea este că sistemul foarte stratificat despre care vorbesc acționează implacabil ca 1) un instrument de socializare a normelor de plată informală 2) filtru/selecție, a celor care sunt eligibili pentru nivelurile superioare. Ambele mecanisme sunt relativ clare pentru oricine a avut de-a face cu sistemul medical deși investigarea ambelor procese cred că ar fi necesară.

Prin urmare, durkheimianismul sistemului de plăți informale este doar aparent chiar și în locurile în care acestea afectează 90% dintre pacienți. Realitatea este că la nivelurile acestea ajung doar care au resurse, au arătat că au resurse și că sunt dispuși la plățile „așteptate”. Acesta este rostul funcției de selecție a unităților aflate la marginea sistemului. Cei care nu se califică rămân la baza ierarhiei sistemului medical – aspirină și ceaiuri de la medicul de familie, internări repetate la servicii de urgență aglomerate ori internări la servicii de specialitate ale unor spitale periferice și ele aglomerate.

Observațiile mele confirmă faptul că presiunea este cea mai mare în unitățile periferice. Pe de o parte, deoarece sunt în linia întâi a frontului luptei cu pacienții. O săptămână de observație a spitalului județean de la Sfântu-Gheorghe mi-a relevat o unitate asediată de pacienți „nenormalizați”. Normalizarea este de fapt funcția pe care un astfel de spital o joacă în cadrul sistemului, ceea ce face activitatea atât de dificilă. La poarta spitalului, pe alei, pe holuri, întâlnești în timpul zilei, permanent, grupuri de persoane din categorii deprivate – de cele mai multe ori romi. Gestiunea acestor pacienți este un exercițiu dificil și nemotivant, mai ales că majoritatea acestora nu oferă nici o atenție neavând de unde sau considerând că tratamentele pe care le primesc nu justifică o astfel de atenție.

M-a frapat exemplul unui medic de la o anumită secție de la Sfântu-Gheorghe care, așa cum este normal, are și ore de clinică. La clinică, unde l-am vizitat, l-am găsit ținând piept unei mulțimi de vreo 30 de pacienți care se îmbulzeau în fața ușii sale – majoritatea din clasele muncitorești - pe care trebuia să îi consulte în cele 2 ore de consultații clinice. Primea câte 5-6 în micul lui cabinet și îi consulta pe rând într-o atmosferă greu respirabilă. Ce șpăgi, ce atenții? Sincer, totul avea aerul de Congo sau de spital de război.

Situația este făcută mai dificilă de faptul că aceste spitale sunt într-un deficit cronic de resurse umane (puțini specialiști vor să lucreze în astfel de locuri, mulți vor să plece de aici) și materiale (spitalul e periferic și în raport cu accesul la resurse – capitalul simbolic, politic sau social al angajaților, și de orice alt fel sunt la cote minime, spitalul se mulțumește strict cu minimumul distribuțiilor bugetare). Mai mult, în astfel de locuri probabilitatea ca managementul să nu fie dintre cele mai performante este destul de mare.

Ce se poate face?

Este posibil să se „albească” plățile informale din medicină? Destul de greu, dacă avem în vedere că ele scapă de orice taxare. A le impozita în orice fel nu va face decât să crească povara pe umerii pacienților. Nici un medic nu va fi fericit să câștige mai puțin datorită unor contribuții la stat așa că, probabil, indiferent de soluția aleasă, va prefera – în bună înțelegere cu pacientul – să primească în continuare plățile în mod informal. Să legalizăm plățile informale este, cu alte cuvinte, aproape imposibil, iar a le scoate la suprafață fără a le taxa nu are nici o noimă și nici nu e etic.

Simpla mărirea a salariilor din domeniu, dublarea sau triplarea acestora nu va rezolva nimic iar acuzarea permanentă a problemei subfinanțării sistemului este fie mioapă fie demagogică. Pacienții vor o garanție personală că „totul va fi bine” pe care o cumpără, iluzoriu, prin plata informală. De partea lor, medicii, chiar cu salarii de trei ori mai mari, nu vor avea nici un motiv să refuze șpăgile, care ar veni, în continuare ca un binevenit bonus. Mai mult, datorită salariilor generoase, medicii vor putea fi mai selectivi și mai pretențioși crescând, astfel, de fapt, șpăgile.

Evident că se pot imagina tot felul de soluții, care mai de care mai istețe. Se pot pune afișe contra-șpagă în spitale - au încercat unii de la un ziar și rezultatul a fost demn de tot hazul. Sau se poate apela la conștiința medicilor, la jurământul la Hipocrate sau la curajul civic al pacienților (lol).

Cred că o linie de atac promițătoare ar putea pleca urmărind ținte precum legalizarea plăților, scoaterea la suprafață a tuturor costurilor din sistem, inclusiv a celor publice și generarea de competiție în sistem. Aceste obiective s-ar putea rezolva prin câteva mari reforme în sistem:

- Plata serviciilor medicale prin cupoane (vouchere). Fiecare cetățean ar trebui să primească cupoane publice de tratamente/investigații în funcție de contribuția sa la bugetul de sănătate. Pentru cei care nu contribuie ar trebui să se asigure un pachet minim (să îi zicem social).

- Încurajarea asigurărilor private de sănătate și a concurenței dintre acestea și cu asigurările publice.

- Introducerea concurenței și eficientizarea managementului s-ar putea stimula prin privatizarea tuturor unităților medicale de stat (cu unele excepții). Aceasta ar însemna nu atât vânzarea spitalelor ci trecerea spitalelor în management privat. Bugetul acestor spitale s-ar realiza prin decontarea tratamentelor efectuate pentru pacienți care „valorifică” cupoanele publice sau asigurări private. În plus, spitalele ar putea beneficia de granturi – publice sau private - pentru servicii pentru categoriile defavorizate.

Cam atât acum (am obosit să mai caut soluții). Evident, că putem să ne mutăm toți în Suedia (și să plătim taxe și impozite ca acolo) și să beneficiem de un sistem comprehensiv, egalitarist mirific cum îl visează gânditorii socialiști – care nu prea apucă să stea pe holurile infernale ale unor spitale orășenești ci își scot pietrele din colecist cu mâna augustă a unor academicieni de la Elias iar apoi vituperează despre racilele capitalismului.

02 august 2010

Prostia nu doare. Dimpotrivă

Cercetarea Stisoc realizată de o echipă a Universității din București și promovată cum puține astfel de cercetări au norocul ne spune un lucru care era ușor de bănuit: la extemporalul de cultură științifică al națiunilor europene România este codașa clasei.

Sunt mai mult lucruri interesante legate de acest studiu, de conținutul său dar și de receptarea sa.

În primul rând, coverage-ul apreciabil al sondajului în media comercială trădează o anumită voluptate a scârbei sociale, practicată atât de televiziuni și de posturi de radio și, pe de altă parte, așteptată de realizatori de la publicul propriu. Publicul a ajuns să se fie desfătat cu peisajul propriei ignoranțe! Mai mult, modul de tratare a știrii de către comentatori a fost ceva de genul: „ vai în ce popor de idioți trăim, dar ce bine că noi – eu comentatorul și voi publicul – suntem excepția de la această vastă stupizenie națională!”. Pe de o parte, o știre cu adevărat catastrofică a fost transformată într-un banal exercițiu de reality-show, în care publicul consumă cu minim de empatie și participare dramele cotidiene ale cetățenilor aparent medii. Pe de altă parte logica decodării știrii o face acceptabilă folosind un raționament ilogic, de tipul celor denunțate de rezultatul cercetării însăși – e adevărat că majoritatea românilor sunt proști, dar asta nu e valabil pentru mine și cei apropiați sau asemenea mie, care suntem excepții fericite! Ca să îl parafrazez pe Dâncu – trăim în țara telespectatorilor fericiți că nu sunt proști! Cu mici excepții, presa a dovedit cu vârf și îndesat că nu este decât unul dintre instrumentele de producere și perpetuare a ignoranței și iraționalității de masă, pe care o valorifică comercial pe unde apucă, fiind incapabilă să trateze un studiu statistic serios cu responsabilitate. Cei mai mulți „vectori” din media au ratat, încă odată, ocazia de a oferi publicului un material din care acesta să tragă concluzii folositoare, atât la nivel individual cât și la cel social.

Cu siguranță că sunt destui cei care vor vedea adevărate calități acolo unde cei mai mulți sesizează un handicap. Romanticii de toate coloraturile vor lăuda primitivitatea norodului confundând-o cu o oarecare virginitate spirituală și etică. Unii l-au citat pe Carl Sagan care vorbea de o revenire în masă la un mod de gândire premodern, medieval, sugerând că prostia românească e o fericită, și rară, ipostază de sincronism româno-global. Dacă globalizarea înseamnă și planetarizarea prostiei, noi suntem deja acolo, ar zice acești comentatori de bodegă! Adevărul este, ca de atâtea ori, la suprafața lucrurilor, simplu și dezarmant: la medie, românii sunt printre cei mai puțin cultivați cetățeni ai Europei. Adăugați la asta valorile cele mai înalte ale religiozității și ale adeziunii la credințe religioase sau para-religioase și avem imaginea unui decalaj semnificativ și deloc încurajator față de media europeană.

Aș putea spune că, în condițiile în care viețuiesc românii ignoranța este, ironic, o condiție a sănătății mintale. Realitatea românească este deprimantă pentru cei care chiar depun efortul să o și înțeleagă. Într-adevăr, pentru prea mulți români universul are organizare fantastică și irațională sau este pur și simplu opac la orice efort de colonizare cognitivă. Omul despre care vorbim nu vede dincolo de credințele sale, nu are încredere în știință și se teme de tot ceea ce ține de un cadru de referință mai vast decât relativa sa proximitate. Norocul, divinitatea și superstițiile sunt, de cele mai multe ori, singurele forțe invocate pentru a simula un dram de control asupra propriei vieți iar aparentul hazard din existențele celorlalți îi vin în sprijin.

Dar ar fi facil și prea eseistic să rezum totul la un simplu mecanism de apărare. Prostia românească nu se justifică prin faptul că realitatea este dureroasă ci se explică prin faptul simplu că școala românească a fost și este în mare măsură neputincioasă în fața asalturilor culturii vulgare.

Corelațiile la nivel de țară între PIB și nivelul culturii științifice indică o parte a problemei: sărăcia e stratul pe care perpetuează iraționalul și aversiunea față de știință. Mecanismele cauzale sunt simple, atât cele instituționale cât și cele individuale. La nivel instituțional, e clar că țările sărace au școli mai proaste, mai puțin dotate, biblioteci mai sărace și profesori mai slab pregătiți și insuficient motivați. Copiii din familiile sărace – mai mulți în țările sărace – au nenumărate opreliști cărora trebuie să le facă față până la a ajunge să își însușească cultura științifică transmisă prin școala. De aceste mecanisme se ocupă sociologia educației, așa că nu insist. În absența unei acțiuni eficiente a școlii, cultura populară se reproduce de la o generație la alta fără probleme. Spre fericirea etnografilor și a altor vânători de superstiții „autentice”!

Dar lipsa de efect a școlii are surse un pic mai profunde în cultura românească și în curriculumul școlar. În primul rând, rădăcinile romantice adânci ale culturii școlare (asociate cu ignorarea iluminismului sau altor curente de gândire moderniste și progresiste) de la noi predispun intelectualii din școli la o glorificare fără discernământ a culturii populare. La aceasta se adaugă grefele de național-comunism sau de naționalism pur și simplu care, prin specificul zonal al etnocentrismelor s-a sprijinit, pe de o parte, pe tradițiile și instituțiile religioase, pe de om parte și, pe de alta, a esențializat cultura populară.

Aceste constatări nu fac decât să sublinieze, încă o dată, faptul că simplul acces la școală nu e suficient pentru accesul la cunoaștere. Cifrele autohtone, rezonabile, de participare școlară (oricum printre cele mai mici din Europa) și de alfabetizare, nu feresc de ignoranță poporul. Cu alte cuvinte, nu ajunge doar să rezolvăm problemele statistice ale fluxurilor școlare, trebuind să se lucreze la nivelul de detaliu al conținuturilor și al calității. Ori, într-o țară ca România, furnizarea de educație de calitate pentru toată lumea e o uriașă provocare.

În loc să proslăvească prostia în forme estetizate sau chiar oficializate – cum ar fi orele de prozelitism religios mascate sub titulatura de ore de religie - școala ar trebui să își asume din nou o funcție de cultivare a spiritului științific, critic și reflexiv. Asta înseamnă, în varianta tehnic cea mai simplă, extinderea numărului de ore dedicate științelor naturii – fizică, chimie, biologie în primul rând – în curriculumul de bază. În plus, acestor discipline ar trebui să li se aloce o pondere mai mare decât actualmente în diversele evaluări realizate pentru promovarea etapelor carierei școlare. Mai complicat va fi ca marea majoritate a celor care predau aceste discipline să fie competenți și dedicați din motive bine cunoscute de cei care îi formează, prin facultăți și departamente de pregătire a personalului didactic. Pe de altă parte, umanioarele – dominate încă copios de istorie și literatură – ar trebui reformate radical prin reducerea exagerărilor anti-moderne, pășuniste și etnocentrice la nivelul meritat – de simple paragrafe într-o istorie a ideilor - și prin încurajarea gândirii autonome în locul însușirii mecanice a unei doxe care și-a consumat demult posibilitățile.

Până să se înfăptuiască aceste visuri să ne bucurăm că prostia nu doare. În unele cazuri, dimpotrivă.

01 august 2010

Descompunere


La 40 de km de Brasov un oraș se descompune într-o lentă moarte social-economică. Am trăit mai bine de 20 de ani în Sfântu-Gheorghe, până în 1995. Acum câteva zile fiind cu treabă prin orașul natal l-am găsit parțial în ruină, cârpit pe ici colo de succesive administrații care încearcă fără prea multă tragere de inimă să facă orășelul locuibil.

Mai multe forțe au concurat și concură la geneza situației dezagreabile de acum.

Nu trebuie să fii academician ca să înțelegi că orașul este prins într-un cerc vicios al declinului social și economic. Resursele cele mai importante, în primul rând investițiile, sunt absorbite inevitabil de marele vecin de la sud, Brașovul. Resursa umană este la rândul ei atrasă de marile centre urbane astfel încât orașul duce, aproape sigur, lipsă de specialiști care, pe de altă parte, contribuie la emulația din Cluj, Budapesta sau Brașov. Indicatorii demografici sunt descurajanți: între 1992 și 2002 orașul a pierdut mai bine de 10% din locuitorii săi și mă îndoiesc că în anii din urmă acest trend a fost inversat. Căruțe cu familii de romi în cea mai deznădăjduită mizerie pot fi întâlnite la tot pasul. Cu riscul de a fi acuzat de generalizări nesociologice/nevalide, trebuie să spun că mi s-a părut că și frecvența figurilor alcoolice este sensibil mai mare decât ceea ce am înregistrat prin observații nesistematice în Oradea, Cluj-Napoca sau București.

Semnele sărăciei se întâlnesc la tot pasul. Printre ele, o mulțime incredibilă (ar trebui făcut un top național) de magazine de haine folosite (turkalo). Am numărat nu mai puțin de 6 de astfel de gherete pe o porțiune de vreo 100 de m de-a lungul bulevardului principal al orașului! Aceluiași registru îi aparține și puzderia de case de amanet. O bună parte din locuitori trăiesc la limita subzistenței iar rețeaua comercială se dezvoltă în consecință.

Printre indiciile de subdezvoltare găsim și semne ale incapacității administrative justificabilă ca efect pervers al unui electorat captiv. De pildă, unele străzi destul de circulate sunt acoperite cu aceeași piatră cubică cu care fuseseră pavate cu multe decenii în urmă. În timp – e vorba în unele locuri de mai mult de 5 decenii - sub stratul de pietre au crescut diverse denivelări astfel că circulația pe aceste artere reprezintă riscuri serioase pentru sănătatea automobilului. Nu mai vorbesc de porțiunile în care pietrele au dispărut pe de-a-ntregul, căscându-se gropi terifiante în carosabil. Încercați să faceți un tur cu mașina prin cartierul Ciucului și o să înțelegeți la ce mă refer. Ignorarea problemei mi se pare bizară într-un sistem de referință rațional. Recunosc că pentru riverani situația poate produce chiar avantaje – limitarea vitezei cu care se circulă în zonele respective. Mai mult, pot să accept că, din punct de vedere electoral, parcul central, cu adevărat frumos, aduce mult mai multe avantaje edililor decât reabilitarea oricărei străzi luate separat. Per ansamblu însă, asemenea mostre de indolență în administrarea problemelor urbei lasă o impresie deplorabilă. Mie, ca vizitator, îmi spune că nu are rost să pierd prea multă vreme pe aici iar localnicilor nu numai că le face viața grea, dar le și alterează identitatea și stima de sine colectivă.

Unul din resorturile desfigurării orașului a fost implementarea capitalismului în cel mai pur stil dâmbovițean. Înțeleg că forțele inexorabile ale pieței și ale globalizării au falimentat uzinele locale din domenii industriale. Probabil că soarta le era pecetluită. Dar faptul că mândria turismului covăsnean, emblema orașului - hotelul Bodoc, zace în ruine, mărturie a evoluțiilor din ultimele decenii, nu pare a avea nici o legătură cu dinamica regională sau transnațională a economiei. Dimpotrivă. Explicațiile trebuie găsite în privatizări dubioase, ca în cazul multor complexe turistice trecute în proprietate privată în anii 90, în cazul cărora „prietenii” care au pus mâna pe proprietăți cu valoare enormă nu au avut capacitatea managerială să le valorifice. Sunt convins că un lanț hotelier internațional ar fi știut ce să facă cu singurul hotel cu capacitate mare din județ.

La incapacitatea economică se adaugă și miopia politică cu iz șovin. După tipicul dezvoltării urbane comuniste, în centrul orașului a fost plantat un Centru Civic, similar în formă, dar nu și în dimensiuni, cu cel din Craiova, miniatură a Palatului Poporului, concentrată în jurul unui Palat al Culturii, către care se ajunge pe o esplanadă de marmură ieftină, întreg ansamblu fiind mărginit de două șiruri paralele de blocuri. Fără prea multă sensibilitate pentru emoțiile băștinașilor, Ceușescu&co au înfipt în mijlocul ansamblului o imitație caricaturală a grupului statuar Matei Corvin din Cluj-Napoca, în care personajul principal este, cine altul?, Mihai Viteazul. La 20 de ani de la revoluție întreg complexul este într-o fază avansată de degradare starea lui fiind evident cea corespunzătoare a două decenii de neglijare totală. Mihai și Buzeștii stau bine mersi în bronzul lor, înconjurați de ruine, de betoane sparte și schelete contorsionate de fier-beton, care trădează stângaci contururile fostului ansamblu de inspirație stalinist-coreeană. Peisajul apocaliptic este întregit de Casa de Cultură care adăpostește acum o instituție care pare a se adapta oricăror condiții de mediu – Universitatea Spiru Haret, la care se ajunge suind o pantă de beton și grohotiș - fosta scară monumentală acoperită cu marmură. De jur împrejur iarba pune stăpânire pe spațiile propice vieții, băltoacele se întind în fostele suprafețe cu marmură și, din loc în loc, se văd urmele unor șantiere rapid abandonate.


Că nu este vorba doar de incapacitate economică în generarea acestui peisaj ne-o dovedește cochetul parc al orașului, care începe chiar la colțul Centrului Civic, acum parc horror. Nu numai că aleile, copacii sunt impecabil întreținuți și alte numeroase îmbunătățiri au răsărit recent. Dar simboluri politice bine-cunoscute se bucură de o îngrijire aproape părintească. La Revoluție am crezut că obeliscul dedicat soldaților sovietici eliberatori, cu legendara lui înălțime de 1944 de cm, va fi primul înlocuit cu ceva cu trimitere la libertăți și lupta pentru aceasta. Democrații locali s-au mulțumit să elimine steaua roșie din vârf și înscrisurile, lăsând restul ansamblului în pace. Falnicul stâlp falic e înconjurat de rondouri de flori încântătoare, de bănci ademenitoare și e în continuare un loc de întâlnire favorit al îndrăgostiților. Nu are sens să mai povestesc de vechiul monument al pașoptiștilor maghiari care își trăiește încă o tinerețe sub atenta îngrijire edililor locali. Revenind la Mihai Viteazu, mesajul indolenței e clar. El este înțeles foarte bine de către minoritatea românească de aici care, astfel, trebuie să adauge la stresul economic al unei provincii în declin și sentimentul dezagreabil al oaspetelui nepoftit căruia i se indică discret ușa.

Criza nu face decât să îngreuneze situația orașului. În anii de așa-zis boom economic (2005-2007) ceva-ceva prosperitate s-a revărsat și asupra orașului prin fenomenul de zis de spillover. Dar perspectivele nu sunt optimiste. Penuria de resurse nu va ajuta noua administrație, poate mai isteață decât cea care a controlat orașul în perioada 1992-2008 (!), să implementeze cine știe ce programe de dezvoltare, chiar și în prezența unor fonduri europene. Hemoragia umană va continua iar orașul va decade, din punct de vedere demografic și, în consecință, economic, în continuare. Și ca să fie dezastrul complet, cel mai important produs local, celebrul kurtoskalacs a fost înregistrat la OSIM de o firmă din Harghita care a interzis celorlalți producători să folosească în scop comercial denumirea tradițională a gustosului cozonac secuiesc. Foarte interesant este faptul că explicația care circulă prin populație pentru dispariția kurtoskalacsului dă vina pe o presupusă acțiune comercială ostilă din Slovacia!

Numeroase întrebări se iscă în căutarea unor soluții la actualul impas. Poziția periferică a orașului în actualul sistem urban, parte importantă a problemei, e greu de îmbunătățit. Soluția autonomiei Ținutului Secuiesc ar putea îmbunătăți accesul zonei la unele resurse, ar putea chiar spori calitatea administrației în regiune, prin probabila întețire a competiției politice locale dar Sfântu Gheorghe ar rămâne în continuare o periferie, atât în raport cu marile aglomerații urbane cât și cu secuimea, al cărui centru este situat undeva în zona Odorhei-Ciuc.

Update: propuneri de circuite turistice care pot scoate urbea din criza

1. nostalgic rally - curse de anduranță pe șosele cu piatră cubică

2. drumeție și aventură în jurul Casei de Cultură

3. shopping in limba română prin băcăniile de cartier