Când niște propoziții arbitrare au forță
axiomatică în construcția reprezentării lumii, într-atâta încât însăși
discutarea lor este refuzată cu spaimă, vorbim despre ortodoxie, sau dogmă. Știm
că universul social al oamenilor de rând este populat cu adevăruri supreme pe
care nu este corect, din punct de vedere politic, să le pui sub semnul
întrebării.
Face parte din dogmatica patriotică românească
o doză importantă de șovinism antimaghiar. Pe scurt: nu poți să pretinzi că
ești patriot român și, în același timp, să ignori defectele și amenințarea
vecinilor de la apus. Pentru România profundă, tertium non datur. Nu în raport cu bulgarii, cu sârbii sau cu
turcii ne-am definit ca națiune ci în dialectica cu maghiarii și, aproape în aceeași
măsură, cu rușii. A elimina aceste capitole din mitologia națională înseamnă a
le lăsa fără momentele sale culminante din perioada de construcție a
identității românești. Împiedicarea aterizării președintelui ungar la
Târgu-Mureș a fost un gest patriotic, nu-i așa?
Patrioții maghiari de la noi au și ei
prințipuri nedislocabile. Cum ar fi aceea cu autonomia teritorială. Mai nimeni
nu își aduce aminte cum a apărut și ce ar presupune în mod exact – credeți-mă,
mătușile cu școală profesională de prin Secuime nu au fost de prea multe ori în
Catalonia ori în Tirolul de Sud – dar a prins rădăcini solide în discursul
politic al maghiarimii din Ardeal. Acceptarea discursului autonomist este
astăzi criteriu de eligibilitate pentru elita politică maghiară locală.
Elita politică românească nu poate fi cu mult
mai tolerantă decât majoritatea votantă și irascibilă. La rândul lor, liderii
maghiari au ca obligatorie tema autonomiei. Ca răspuns, românii trăiesc cu
izbucniri năvalnice de adrenalină orice referire la autonomie : principiile cu
consistență metafizică ale statalității românești – caracter național, unitar
și independent, pe care le-am tocit în orele de Constituție de pe vremea
împușcatului, sunt contestate! Reacţiile nervoase ale românilor sunt, pentru
patrioții maghiari, indiciu al intoleranţei, al poftei de asuprire şi
asimilare, justificări foarte bune pentru solicitarea mai apăsată a autonomiei.
Aparent, conducerile politice maghiare şi
româneşti sunt captive într-un dialog al surzilor. În realitate, îşi fac
servicii reciproce întărind agenda politică a celuilalt şi, dându-i un os de
ros. Orice acţiune autonomistă maghiară are consecinţă manifestarea
patriotismului neaoş şi obţinerea de puncte electorale. Fenomenul funcţionează
analog şi pentru maghiari. A fost logic ca trimiterea UDMR-ului în opoziţie să
fie taxată imediat ca act antimaghiar și urmată de întărirea rândurilor în
jurul figurilor emblematice și a temelor cu potențial de mobilizare emoțională
ale maghiarilor.
Pe termen lung, practicarea intensivă a
demagogiei populiste naționaliste va avea mai multe consecințe nefaste. Cea mai
periculoasă mi se pare blocarea sau întârzierea modernizării proiectului
politic românesc. România poate experimenta, de pildă, cu succes regionalizarea
sau federalizarea, la fel cum o fac numeroase țări europene, dar este
împiedicată de spaima de unguri.
Reproducerea narațiunilor identitare cu încărcătură șovină va perpetua
anacronicele naționalisme tipice pentru periferia Europei făcându-ne în
continuare bizari pentru partenerii noștri occidentali. În plus, dialogul
intercultural transilvănean este schilodit de suspiciunile reciproce potențate
de liderii politici, viitorul părând mai degrabă al segregării în insule etnice
decât cel al conviețuirii.
Dar pentru ca toate acestea să nu se mai
întâmple atât românii cât și maghiarii trebuie să aibă curajul de a ieși din
propriile ortodoxii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu