Nu o să merg atât de departe cu sofismul încât să-i acuz pe
iubitorii de câini de zoofilie, ca și CTP-ul. Este ceva excentric, totuși, în
comportamentul celor care întrețin haitele de câini care ne fac, nouă ăstora
care cică nu iubim cățeii, viața mai complicată decât ar fi un pic mai la vest.
Câteva cazuri actualizate din memoria mea, selectivă și creativă știu, pot avea
virtuți euristice.
Unul este celebrul colonel „Toma” de la Universitate.
Militar pensionat, îmbrăcat permanent în costum, ursuz și marțial, tolerat pe
lângă universitate ani în șir pentru cine știe ce merite. Se relaxa, prin anii 90, după
terminarea programului ascultând muzică populară alături de un fișet în care
improvizase un altar cu iconițe ortodoxe în mijlocul căror trona portretul lui
Iliescu. Întreținea în curtea distinsei academii o haită întreagă de potăi pe
care le răsfăța cu bunătăți luate de la cantină.
Al doilea caz, e tot din universitate: fost prorector, fost
parlamentar PRM. Contribuia împreună cu soția la efortul de hrănire al haitei
lui Toma (vezi mai sus) și mai întreținea o altă haită în fața casei personale,
dintr-o elegantă zonă rezidențială a Oradiei. Și „Toma” și prorectorul erau
ridicoli când erau urmați de potăile lor prin curtea universității cam ca și
Ceaușescu de lingăii săi prin vizitele de lucru. Pe nici unul din ăștia nu i-a
interesat vreodată dacă animalele de care se înconjurau făceau gălăgie,
murdărie sau chiar mușcau pe cineva. Studenții mi-au povestit, totuși, cum erau
alergați de haita prorectorului în drumul lor spre universitate.
Tocmai aici rezidă tâlcul așa-zisei iubiri de
necuvântătoare: în majoritatea cazurilor oamenii ăștia vor să țină alți oameni la distanță. Își
supraveghează și privatizează un spațiu de obicei public cu niște maidanezi
teritoriali. Că e intersecția cartierului rezidențial, spațiul din jurul
blocului ori curtea universității e indiferent dacă lor le sporește sentimentul
de securitate (sic). Nu iubirea de câini îi face să îi hrănească ci ura sau
frica față de semenii lor. Că e mizantropie pură sau reflecția unor păcate
numai de ei știute ori amândouă prea puțin contează. Pentru ei am un singur
sfat: luați-vă medicamentele, spovediți-vă sau împăcați-vă cu cei cărora le-ați
greșit și lăsați-ne în pace cu ipocrizia voastră!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu