Neprihănitul (sau Robin Hood-ul lui Felix) - text vechi de mai bine de un an, la fel de actual

În timp ce producţii extrem de costisitoare, copiate adeseori dupã poveştile de succes mediatic de pe-afară, dau chix pe bandã rulantă, Mircea Badea, cu un pupitru, un scaun şi alte câteva detalii minore de recuzitã reuşeşte să bată cu emisiunile lui toate socotelile de audienţă pe intervalul lui orar. Pălăvrăgeala lui solitară este urmărită cu nesaţ de milioane de oameni. Surprinzător este că îşi găseşte mulţi dintre fani în rândul publicului educat din mediul urban. Este, deci, un personaj al cărui succes merită analizat chiar mai mult decât alte exemple similare, precum Dan Diaconescu sau, odinioară, Florin Călinescu. Plecăm de la constatarea care sare imediat în ochi, că eroul nostru este un fel de prototip de băiat cuminte, de erou pozitiv din filmele comuniste cu liceeni: frumos, sportiv, deştept, curajos şi, totuşi, formal. Este alternativa la tânărul de succes al zilelor noastre căruia, cu prost disimilată invidie, majoritatea îi găseşte o sumedenie de defecte morale în spatele semnelor reuşitei. MB se construieşte ca opusul juventuţii păcătoase, atât ca imagine cât şi ca discurs. Are o alură atletică pe care o asortează cu o vestimentaţie standardizată. Mă întreb chiar, dacă şi-ar atârna o cravată roşie cu tricolor la gât, ar remarca cineva? Figura sa adolescentină este încadrată de o frizură regulamentară – tuns scurt, cărare pe o parte, care face să tresalte inima oricărui adult supărat pe viciile tinerei generaţii. Ni se comunică, din când în când, că în spatele imaginii este chiar mai mult, un trup călit în antrenamente. Iar dacă cei mai mulţi sportivi amatori de vârsta lui preferă fie sălile de fitness, combinate cu distracţia de mall, pe de o parte, fie câte un meci de fotbal urmat de o bere rece, Badea este diferit: el practică arte marţiale. Nu are sens să insistăm pe mitologia ţesută în jurul acestor sporturi chiar în perioada în care prezentatorul nostru era pionier: trecem direct la lectura judocanului sau karatistului ca armonie dintre un caracter spartan şi un trup de oţel. Cealaltă tuşă care îl califică pe Badea ca premiant al clasei este anturajul pe care ni-l sugerează. Din care reiese imaginea unui tânăr auster, sensibil la impuritatea culturală şi, în cele din urmă, morală, a lumii în care trăim. Băşcălia şi echidistanţa cu care tratează obiceiurile majorităţii tineretului urban cât şi atacurile permanente la lipsa de autenticitate a furnizorilor industriei divertismentului pentru tineret îl fac foarte iubit în rândul cârcotaşilor vieţii noastre capitaliste de zi cu zi. Nici alăturarea cu o altă vedetă discretă specializată în comercializarea purităţii şi a autenticităţii nu este, aici, de prisos. Cei care se strâmbă la stridenţele industriei consumului fără a ajunge la subtilitatea lui Patapievici se regăsesc cu brio în acest tânăr modest, dar inteligent şi pur. Prin atacurile zilnice la piţipoance şi cocalari, până la ironiile faţă de Răduleasca, şi-a loializat un public care, în restul intervalelor orare, urmăreşte cu nesaţ reality-show-uri în căutarea unor experienţe autentice pe care viaţa nu le mai oferă. Revenind la imagine, să o finalizăm, regăsind portretul unui tânăr care evită şi chiar dezavuează locurile şi oamenii periculoşi din punct de vedere caracterial, exact ca personajele pozitive din povestirile educative citite în copilărie în „Cutezătorii”. Înţelegem, digerând interpretările de mai sus, că succesul lui Mircea Badea se datorează unei potrivite combinaţii de discurs şi vehicul al discursului. El se adresează unui vast public care trăieşte, faţă de lumea din jur, o adâncă nemulţumire. În altă parte, aceştia ar fi putut să fie tineri fumători de marijuana, protestatari antiglobalizare (SUA) ori intelectuali marxişti (tot pe acolo) sau ţărani care luptă pentru dreptul de proprietate asupra terenurilor (Mexic, de exemplu). La noi, este vorba de toţi cei care consideră experimentul democratic şi capitalist un eşec în primul rând datorită eşecului lor personal, care este, în mod evident, relativ. În spatele nemulţumirii se află, cred cei mai mulţi, o patologie morală generalizată. Scuza tuturor frustraţilor este corectitudinea lor şi, evident, lipsa de scrupule a celor care profită de situaţia de acum. Badea însuşi a trăit o astfel de păţanie, cea cu eşecul din Gherla. Diagnostice de acest fel nu pot fi puse, credibil, decât de cineva virgin din punct de vedere etic. Mircea Badea se vrea un astfel de neprihănit, prin felul în care îi este construită imaginea. Iar imaginea este cea schiţată mai sus: o altoire de pionier-comandant de detaşament cu puritatea, încruntarea şi dârzenia protestantă. Adăugaţi la aceste ingrediente umorul şi spontaneitatea şi avem reţetarul unui one-man-show politic reuşit. Iar dacă nici argumentele astea nu sunt suficiente putem să dăm foc laptopului în mijlocul emisiunii. Ce, Diaconescu nu s-a lăsat băgat în container? Update Am argumentat in articolul de acum un an cum se identifica suparatii de varsta a doua cu acest pionier de frunte sau Robin Hood al criticismului social (cam tot asa mi-l inchipui si pe dizidentul Ion Iliescu in anii 70). Restul, pana la obtinerea efectelor de manipulare, e simplu: Badea face digestul (analiza, sinteza, interpretare) stirilor zilei pentru cei care cauta asa ceva si nu au timp, rabdare sau chef sa judece cu capul lor. Incet, incet s-a construit o patura consistenta de oameni care au aparent capul pe umeri care gandesc societatea si politica cu creierul televizual al lui Badea. E un fenomen, sa recunoastem.