Iezista esplicatii, tovarasi

De ce nu m-am făcut tinichigiu

de Adrian Hatos

Când preşedintele şi-a dat cu părerea despre dezechilibrul dintre oferta de tinichigii şi filosofi, multă lume a opinat că a executat în stilu-i atât de personal o lovitură de par în baltă. Părerea mea este că, deşi precipitat, nepremeditat, Băsescu a izbutit să atingă una dintre sensibilităţile actualei clase mijlocii din România. Mai mult, oferta de specializări şi mult clamata corelare a acesteia cu cererea pieţei muncii merită câteva minute de reflecţie. Este clar că Băsescu nu are nimic cu filosofii, cărora ar trebui să le fie recunoscător pentru susţinerea din ultimii ani, ci a intenţionat să sublinieze un diagnostic, de altfel comun în mediile burgheze convenţionale şi cele muncitoreşti, cum că şcolile din România furnizează prea puţini meseriaşi şi prea mulţi indivizi pregătiţi în mânuirea simbolurilor. Eu însumi, sociolog de meserie, trăitor într-un anturaj de alţii asemenea mie, găsesc adeseori cu dificultate un electrician, un tâmplar sau un instalator.   Am subliniat într-un articol anterior ironia şi ipocrizia acestei situaţii, în care cei din noua clasă mijlocie – funcţionari şi specialişti cu studii superioare – se lamentează că elita din care fac parte este prea numeroasă în timp ce numărul celor care ar trebui să îi servească în restaurante sau să le repare toaletele prea mic. Evident că situaţia ideală pentru cei din clasa mijlocie ar fi cea inversă, în care serviciile juriştilor, inginerilor, economiştilor sau asistenţilor ar primi recompense exorbitante, datorită rarităţii lor, iar diverşii meseriaşi s-ar autodepăşi contra unor onorarii mizere împinse în jos de supraofertă. Aşa, gânditorii noştri ar putea trăi în patria spiritului fără grija costisitoare a lipirii gresiei sau a reparării automobilului. Şi totuşi, are dreptate preşedintele? Un răspuns precis este dificil de înaintat. Neîndoielnic, piaţa muncii este saturată de absolvenţi de licee cu profil academic şi de licenţiaţi în domenii teoretice fără cine ştie ce perspective de carieră în domeniu. Pe de altă parte, dincolo de indolenţa vecină cu corupţia a instituţiilor de control ale Ministerului Educaţiei, pentru care actualul ministru îşi merită muştruluiala, situaţia actuală a ofertei de specializări este, paradoxal, rezultatul precis al corelării cererii cu piaţa muncii, dar nu de acum, ci din deceniul care a trecut. Actuala configuraţie a ofertei de calificări din şcolile medii şi cele superioare îşi are originea în criza economică şi industrială îndelungată din deceniul 90 al secolului trecut. Prăbuşirea producţiei ca şi cea a cererii de bunuri şi servicii a dus la o situaţie mizerabilă a celor specializaţi în aşa ceva şi, în general, o dependenţă masivă de stat a majorităţii populaţiei. Ne aducem aminte de inginerii taximetrişti, care deveniseră icoanele acestei crize pe la jumătatea deceniului trecut. Persistenţa recesiunii a indicat membrilor tinerelor generaţii dar mai ales părinţilor acestora că, odată cu Revoluţia, meseria a încetat să mai fie brăţară de aur, aceasta fiind înlocuită de o slujbă sigură la stat. În consecinţă, cererea pentru specializările vocaţionale s-a prăbuşit atât la nivel liceal cât şi la cel universitar, fiind înlocuită de atracţia aproape isterică pentru profesii „moderne”, care promiteau în conţinut manipularea simbolurilor (management, drept, ştiinţe politice, psihologie, comunicare), sugerând în fond potenţarea capacităţii de manipulare a oamenilor şi, în cele din urmă, realizarea pe această cale a unui status social înalt. Să nu uităm că, la legitimarea transformării radicale a ofertei de specializări, definitivată deja prin 1997, a contribuit şi cultul muncii fizice practicat fără odihnă de regimul comunist. Răsturnarea ordinii politice şi sociale a fost oglindită şi de inversarea ierarhiilor oficiale ale poziţiilor ocupaţionale. Din motive financiare dar şi cu justificare ideologică, o bună parte dintre meseriaşii cei mai buni din România au  ales calea exilului, îngreunând şi mai mult situaţia. Pe de altă parte, menţinerea specializărilor tehnice-aplicative, s-a făcut doar din motive de inerţie birocratică (aveam catedrele, profesorii, ce să facem cu ei, să-i dăm afară?!), în zonele în care sectorul industrial şi-a păstrat importanţa şi mai ales, pentru că reprezenta o bună destinaţie pentru descendenţii claselor defavorizate. S-a ajuns, astfel, ca şcolile cu profil tehnic şi specialităţile inginereşti, să rămână singurele opţiuni de carieră şcolară pentru copiii muncitorilor şi ţăranilor, chit că perspectivele de carieră erau destul de sumbre până de curând. Eu personal am ajuns la o stare spinoziană şi sunt destul de reţinut în negocierea tarifelor cu meseriaşii cu care intru în tranzacţii. În plan general, înţeleg că gestiunea fluxurilor de meseriaşi prin instrumentele politicilor educaţionale este un deziderat utopic dar un instrument ideologic numai bun de dat în cap luni după-amiaza, la oră de maximă audienţă, adversarilor politici.

Aparut amu' cateva zile in Informatia de Vest la http://www.informatiadevest.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=2819:de-ce-nu-m-am-fcut-tinichigiu&catid=89:opinii&Itemid=33