Articolul 172

Update!

Ministerul a exclus din varianta adoptata in Guvern prevederea prin care comasarea este conditionata de o distanta precisa. Articolul despre comasare a devenit 175. La litera 4 spune:

Fuziunea prin comasare sau absorbtia prin fuziune se va face în jurul institutiilor din categoria universitatilor de cercetare avansata si educatie si tinând cont de proximitatea geografica.

Dezbaterile din ultima vreme despre propunerea de Lege a Educației au fost furtunoase. Una dintre prevederile inovatoare din propunere a fost, mi se pare, oarecum ignorată în discuțiile naționale: cea referitoare la comasarea universităților.

Propunerea este formulată în două paragrafuri ale articolului 172:

Art 172.

(3) În cazul universitatilor publice, în maximum 12 luni de la promulgarea prezentei legi, Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului va propune o lege prin care se realizeaza comasarea prin fuziune a universitatilor care au misiuni asemanatoare si sunt localizate în aceeasi unitate teritorial administrativa sau la o distanta mai mica de 200 km între localitatile de resedinta.

(4) Fuziunea prin comasare sau absorbtie prin fuziune se va face prioritar în jurul institutiilor din categoria universitatilor de cercetare avansata si educatie.

Ipoteza

De ce nu se agită spiritele pentru cauza a câtorva zeci de universități care ar urma să fie înglobate în marile institute de „cercetare avansată și educație”?

Analiza capitolelor referitoare la învățământul superior din lege indică faptul că se pregătesc două reforme importante: modificarea radicală a modului de conducere a universităților, pe de o parte, și desființarea universităților publice mici, pe de alta. Despre primul aspect se face un tărăboi teribil, despre cel de-al doilea abia se pomenește.

Să zicem că sunt de acord cu desființarea oricărei universități, măcar pentru a nu fi acuzat de argumentație prodomo. Dacă condițiile de calitate sunt întrunite, pentru siguranța consumatorului de servicii educaționale trebuie acționat fără ezitare sau remușcare. Let the heads roll!

Este interesant, totuși, că în acest context saturat de argumente legate de calitate în învățământul superior, nimeni nu mai evocă nebuniile care se întâmplă la marile universități private. Sau poate, printr-un miracol, Spiru Haret sau Vasile Goldiș (e vorba de universitățile omonime, nu de respectabilele personaje din istoria modernă a României) au intrat în lumea bună a învățământului superior de nivel occidental? Ne aducem aminte în acest moment de faptul că președintele a sărit în apărarea Universității Spiru Haret, când Andronescu o ataca pentru a-l păli indirect pe Sorin Oprescu. Și știm și faptul că marele furnizor de diplome de la Arad este bine înșurubat în ARACIS. Dar toate acestea par a-i lăsa rece pe Miclea, pe Funeriu (alt arădean) și pe amicii lor.

Ipoteza mea, oarecum paranoică, este că micile institute de învățământ superior sunt prinse în menghina unei alianțe conjuncturale a marilor universități publice, ministerului și universităților private. Ministerul – recte Miclea și tovarășii săi, vrea să vadă leagea neapărat adoptată așa că le oferă pe tavă celorlalți parteneri un concurent numai bun de digerat în următorii ani: bani pentru marile școli – reieșiți din economiile produse prin demantelarea universităților mici și tot bani, sub forma taxelor plătite de studenții rămași fără alternative, pentru institutele private. Prin mecanismele preconizate, ministerul va lăsa furnizarea serviciilor educaționale terțiare de la nivel de licență în mare măsură la latitudinea universităților private asigurând, în schimb, resurse mult mai bogate învățământului la niveluri postuniversitare și cercetării din marile centre „de tradiție”.

O tăcere suspectă

Dacă se tace pe acest topic al comasării, înseamnă că lobbyurile universitare nu au putut sau nu au vrut să îl cocoțeze în zona temelor prioritare. O presupoziție inițială de-a mea a fost că diversele grupuscule din mediul universitar, adunate în ședință la Consiliul Național al Rectorilor s-au lăsat dominate de temele de atac al legii stabilite de cei mai „legitimi” reprezentanți ai opoziției din cadrul sistemului. Este omenește de înțeles din partea unor rectori de pe la Tg. Jiu sau Târgoviște că s-au frecat pe mâini de bucurie să îl aibă de partea lor pe alde Andrei Marga la fel cum pot să îmi închipui că alianța acestuia cu universități pe care acum câteva luni le-ar ras de pe fața pământului îi provoacă o oarecare tulburare. Asta explică faptul că asaltul împotriva legii privește mai ales prevederile referitoare la guvernanța instituțiilor de învățământ superior – temă de mare importanță pentru rectorii marilor sau mai micilor universități laolaltă - și nu planurile de redistribuire a instituțiilor însele.

Agenda protestelor din sânul câmpului universitar, reliefată astfel, dezvăluie fragilitatea pozițiilor universităților publice mici care nu pot, de această dată, replica în nici un fel. Ba dimpotrivă. Nici măcar universitățile private nu se găsesc pe aceeași parte a baricadei cu micile lor surate publice.

Universitățile private nu sunt, în fond, în vreun fel semnificativ afectate de noua propunere. Problema guvernanței îi lasă rece iar în noua organizare pot beneficia de subvenții de la stat ceea ce, teoretic, constituie, pentru ele un oarecare avantaj. E adevărat că universitățile private au protestat, cu o jumătate de gură, la propunerea ca taxele de studiu să fie cel puțin cât valoarea subvenției de la locurile bugetate. Dacă, însă, măcar jumătate dintre cei 100.000-200.000 de studenți de la universitățile publice vizate de comasare s-ar redistribui la instituții private taxele ar putea fi chiar mărite.

Hai să ne imaginăm…

Multe spirite înfierbântate se bucură de perspectiva comasării. Unii se liniștesc cu ideea că în urma comasării se vor schimba doar plăcuțele de pe instituții. Alții, dintre cei cu oarecare resentimente probabil, se amăgesc că vom asista doar la o îmbunătățire a managementului. Sunt destui cei care țopăie de bucurie că vor ajunge, pe ușa din dos, titulari ai vreunei universități de elită. Fostul meu coleg Cosmin Aldea se bucură, ca un copil, pe blogul lui, că Universitatea Aurel Vlaicu din Arad va fi înghițită, probabil, de cea de la Timișoara deși dacă ar fi predat la celebra școală a Lizucăi ar fost, pun pariu, de altă părere.

Un simplu experiment mental ne arată că puține persoane din aceste universități vor avea a se bucura. Preluarea în administrație a altor universități va fi o sarcină dureroasă în sine pentru oricare mare universitate. Ea nu va justifica în nici un caz păstrarea unor programe de studiu discutabile din punct de vedere financiar sau dubioase din punct de vedere academic. Așa că, cel mai probabil, în cazul unor comasări gen Cluj-(Oradea, Baia-Mare, Alba-Iulia etc. ) vor fi desființate, fără prea multe menajamente toate programele de studiu „nerentabile”. Deznodământul va fi că în aceste extensii vor continua să existe aproape exclusiv programe de studii cu mare căutare, precum economia sau dreptul. Specializări cu o cerere scăzută în acest moment, cum sunt științele (fizica, matematica, chimia), științele politice sau filosofia vor fi desființate aproape sigur. Lipsa generalizată de studenți la secțiile politehnice va duce la desființarea acestora în toate extensiile cu excepția probabilă a celor mai căutate, precum informatica. La fel se va întâmpla și cu programele masterale în timp ce cele de doctorat vor deveni, aproape sigur, apanajul universităților de cercetare. Toate aceste programe supraviețuiau în universități precum cea din Oradea prin logica transferului de resurse de la cei care produceau bani către cei „fără profit”. O astfel de abordare nu este de așteptat de la posibilii noi stăpâni care nu vor dori în nici un caz să își sporească pierderile în urma comasării. Iar comasarea ne sugerează cam care este și concepția celor de la centru despre eficiență academică.

Toate acestea ar fi în regulă dacă nu s-ar răsfrânge asupra șanselor educaționale și sociale din orașele sau regiunile avute în vedere.

Este clar că viitorii potențiali studenți din Oradea, Baia Mare sau Târgu-Mureș vor fi obligați, dacă nu vor putea să își urmeze visul în Cluj ori în alt mare centru universitar, să se facă juriști sau contabili. La stat sau, de ce nu?, la privat. Aproape sigur o parte din posibilii studenți vor renunța la absolvirea studiilor superioare. Alții vor trebui să facă naveta la marile universități. Filosofia și sociologia se vor preda doar în marile universități. Unde există resurse de competență s-ar replica. Ca să se conserve posturile existente de la respectivele universități, aș zice eu.

Pe de altă parte, cercul vicios al pierderii de resursă umană prin migrația către marile centre universitare va fi reluat în forță. E un fenomen bine cunoscut din perioada ceaușistă. Actualele mici centre universitare vor pierde în mult mai mare măsură decât o fac acum partea cea mai talentată și mai motivată a resursei lor umane. Știm că majoritatea celor care realizeză o carieră educațională în afara localității de baștină au șanse mici de a se întoarce în localitatea de origine. Aceasta va produce efecte dramatice asupra calității vieții în aceste localități, asupra stilurilor de viață, asupra atractivității investiționale etc.

Epilog

Din punctul de vedere al rezolvării pe termen scurt a viciilor învățământului superior românesc, propunerile din Legea Funeriu aduc evidente soluții chiar dacă o fac cu o mare doză de demagogie în argumentare. Subfinanțarea programelor de studiu avansate – master sau doctorat și cea a cercetării se pot rezolva prin reducerea cheltuielilor. De pildă prin scăderea cheltuielilor statului cu pregătirea studenților la nivel de licență. Aici, soluția externalizării, printr-o marjă mai mare de manevră acordată privaților și finanțarea acestora este o cale de reducere a cheltuielilor publice. A pretinde însă, că aceasta va aduce un spor de calitate în condițiile actuale și cele preconizate ale controlului de calitate este o mare ipocrizie.

Discuția onestă pe tema învățământului superior nu poate ignora eșecurile lamentabile de calitate și onestitate ale micilor institute publice, trecut neglorios care explică, în parte, incapacitatea actuală de reacție. Dincolo de justificări și demagogii, familia Maghiar și acoliții lor de ieri și de azi sunt indiscutabili direct responsabili pentru starea actuală a Universității din Oradea. Toate porcăriile pe care aceștia le-au făcut nu ar fi fost, însă, posibile, fără atitudinea binevoitoare a Ministerului și a altor instanțe responsabile de supravegherea calității academice (de pildă CNATDCU). Nu voi mai insista asupra modului îngăduitor în care ARACIS-ul a abordat problemele flagrante de la universitățile private pe care le-am pomenit deja. Este clar că, dacă în lista de priorități a celor care au făcut actualele propuneri calitatea ar fi fost în frunte, principalele modificări ar fi privit modul de supraveghere a calității în universități.

Nu îmi pot închipui că proiectul de lege s-a făcut fără o oarecare clarificare a consecințelor. Dimpotrivă, presupun că autorii săi își asumă în mod cinic efecte pe care le urmăresc dar se fac că le ignoră. Dacă de pierdut, vor pierde în mod evident cei din localitățile în care se preconizează închiderea unor programe de studiu, câștigătorii neți ai re-organizării avute în vedere vor fi marile universități de stat și cele private care vor constitui o structură duală de învățământului superior, în locul celei triple de acum.

Universitățile private vor prelua, respectând în mod evident standardele de calitate academică J, o parte a cererii de pregătire superioară eliberată prin desființarea unor programe de studiu în urma comasării. Avem de-a face, din punct de vedere instituțional, cu o privatizare a furnizării învățământului superior public moivată de considerente de eficiență economică. Posibilitatea subvenționării universităților private întărește această percepție.

Pe partea lor, universitățile mari se vor putea intitula liniștite Mari Școli, după modelul francez și pe măsura orgoliului lor, fără a mai avea a trăi umilința tratării egale cu tot felul de mici școli cu pretenții universitare, precum astăzi. Iar pentru că banii pentru activități avansate vor fi din abundență, statutul de elită nu va mai putea fi niciodată contestat: aici se vor concentra granturile și publicațiile prestigioase, confirmând înțelepciunea celor care au planificat redistribuirea resurselor universitare. Vivat, crescat, floreat!

Un alt sens al consecințelor reformelor preconizate este pe planul dezvoltării. Pe acest palier, propunerile formulate vor accentua polarizarea teritorială, cel puțin prin clarificarea direcțiilor de migrație ale resursei umane dar și a locului de concentrare a competențelor avansate. Avantajate ar fi, în acest moment, localitățile cu pretenții de capitală regională – Iași, Cluj, Timișoara și, în mod clar, păgubite regiunile care au reușit un anumit grad de autonomie funcțională. Impactul unor instituții de învățământ superior publice mari din localități precum Arad, Suceava sau Oradea asupra relațiilor cu centrul cel mai apropiat nu poate fi ignorat. De efectele de dezvoltare locale și regionale ale comasării ar trebui să fie alarmate în primul rând elitele locale. Lobby-urile locale transpartinice ar trebui, de fapt, să fie suficiente pentru a bloca inițiativa în Parlament. Deși ar trebui să fie de ajuns și o oarecare doză de bun-simț.