26 noiembrie 2010

Lectură cu forța

Intriga

În ciuda avizelor favorabile primite din partea Inspectoratului Școlar Județean și a Ministerului Educației, redactorii săptămânalului Bihoreanul au decis să conteste studiul de „Evaluare sociologică a oportunității înființării unei școli cu toate clasele cu predare în limba maghiară în Salonta" realizat de mine la începutul lunii octombrie. Articolul „Despărțire cu forța" din numărul 521 (22-28 noiembrie 2010) al săptămânalului Bihoreanul, semnat de dl. Dan Simai,  este un atac nedrept și incorect din punct de vedere jurnalistic îndreptat împotriva reputației mele profesionale dar și împotriva climatului de conviețuire interetnică din municipiul Salonta.

Voi arăta în cele ce urmează faptul că articolul incriminat prezintă caricatural conținutul raportului, efect obținut prin utilizarea abuzivă a informațiilor cuprinse în raport. În articol, pe lângă tratarea superficială din punct de vedere metodologic a rezultatelor, se practică în mod sistematic exagerarea și se trece cu vederea diferența, subliniată neîncetat în raportul meu, dintre enunțurile subiecților mei și propriile mele concluzii. Mai mult, se ignoră deosebirea dintre o investigație psihosociologică și una jurnalistică sau polițienească, insinuându-se că nu aș avea dreptul să fac trimitere la situații de victimizare, invocate de către subiecții discuțiilor de grup, în absența unor reclamații sau altor dovezi publice. Pot să trec cu vederea malițiile ieftine la adresa mea sau chiar miștocăreala de ziar de scandal cu care sunt tratat în rândurile articolului.

Trebuie să subliniez, de la început, faptul că studiul pe care l-am elaborat se oprește la concluzii, fără a face recomandări, obiectivul lui fiind acela de a evalua impactul situației actuale și acceptabilitatea propunerii înființării unei școli în care toate clasele să fie cu predare în limba maghiară. În al doilea rând, este inacceptabilă presupoziția că aș fi demarat investigația având concluziile gata elaborate sau, mai rău, dictate din afară. Cercetarea a fost realizată la comandă, este perfect adevărat – așa se întâmplă cu majoritatea cercetărilor – dar am respectat normele metodologice și etice ale meseriei iar concluziile sunt strict posterioare investigației. Pentru a susține temeinicia concluziilor din raport sunt gata să îi supun conținutul  evaluării oricărui corp de profesioniști în domeniu. Pe de altă parte, trebuie reținut faptul că decizia de a înființa o școală este în primul rând o decizie de politică publică iar responsabilitatea aparține celor care au capacitatea de a o lua – judecând alternativele - și de a aloca resurse pentru așa ceva.

Arta de a nu citi un studiu statistic

În articol scrie la început chiar faptul că: „Studiul universitarului ponește de la ideea că elevii maghiari care învață într-o școală mixtă, chiar și la secția maghiară iau note mai mici decât românii". De fapt o asemenea afirmație nu este o premisă a studiului, cum se sugerează ci ar putea fi, în mod logic, doar o concluzie bazată pe compararea prin analiză statistică multivariată a rezultatelor la învățătură ale celor peste 3700 de elevi de clasa a 8-a din Bihor intervievați într-o cercetare din 2008.  Evident că, în studiu, rezultatele sunt mult mai nuanțate:

1.     Elevii de etnie maghiară au rezultate mai slabe decât majoritatea indiferent dacă învaţă în limba maghiară sau în limba română. Această diferență este, însă, redusă ca semnificație statistică.

2.     Dezavantajul elevilor maghiari care învaţă în limba maghiară este aparent doar în situaţia în care învaţă în şcoli cu predare în mai multe limbi. Dacă elevii maghiari învaţă în școli cu predare doar în limba maghiară rezultatele lor sunt comparabile cu ale celorlalţi copii (români în școli românești sau mixte).

3.     Dezavantajul este mai puternic în cazul elevilor maghiari care învață în limba maghiară în școli mixte decât în cazul elevilor maghiari care învață în limba română.

 

Având în vedere mărimea eșantionului și metodologia folosită pentru modelarea variației rezultatelor școlare cred că pot să îmi susțin concluziile. În cazul în care cineva dorește să le conteste, este liber să o facă folosind argumente teoretice și metodologice. Pot chiar eu să enumăr mai multe limite ale studiului meu dacă mi se solicită, admițând că rezultatele științei sunt arareori finale și infailibile. Acest gen de contraargumentație nu se regăsește, însă, în articolul din Bihoreanul.

La finalul paragrafului dedicat desființării acestei părți din raport Dan Simai concluzionează: „Dar, cum el însuși constată că diferența dintre mediile claselor române și maghiare e prea mică pentru a avea relevanță științifică, autorul apelează în final la argumentul violenței: maghiarii sunt abuzați în școală!" Probabil că autorul articolului nu a citit cu atenție raportul, altfel ar fi observat faptul că mediile claselor nu fac obiectul principal al pasajului incriminat. Cu toate acestea o asemenea comparație este realizată în studiu iar ea reflectă un dezavantaj important, din punct de vedere statistic, al elevilor maghiari în comparație cu cei de etnie română. Necesitatea de a evalua în condiții de control aceste diferențe, știindu-se că deosebirile simple dintre medii pot masca alte diferențe importante pentru determinarea rezultatelor școlare (de pildă clasele maghiare și române pot avea compoziții specifice din punctul de vedere al statusului socio-economic al părinților, ceea ce ar putea explica asemenea diferențe) am hotărât să modelez variația rezultatelor la învățătură folosind tehnici statistice relativ sofisticate care produc rezultate de o mare robustețe.

Nicăieri nu am insinuat măcar, însă, că rezultatele obținute nu ar avea „relevanță științifică". Dacă ar fi fost așa nici nu le-aș fi introdus în raport. În plus, continuarea studiului prin prezentarea materialului calitativ și a celui rezultat din sondajul de opinie nu reprezintă în nici un fel de „final" sau argument final ci doar desfășurarea logică a materialului, potrivit obiectivelor și activităților de cercetare desfășurate.

Interpretare liberă, prea liberă

Foarte grav este că autorul articolului folosește cu o mare libertate, pe care nu știu dacă deontologia profesiei sale i-o permite, diferite pasaje din raport pe care le remontează după bunul plac pentru a-și susține ideea principală, anume aceea că raportul meu ar solicita separarea școlilor, deoarece elevii maghiari sunt agresați de către cei români. În acest sens, articolul din Bihoreanul ignoră cu bună-știință și în mod sistematic lipsa de identitate dintre concluziile mele și opiniile exprimate de participanții la discuțiile de grup.

Să luăm, de pildă, pasajul introductiv al articolului din Bihoreanul, cel care pregătește cititorul pentru ceea ce urmează:

„Bozgorii sunt împiedicați să urce în școală pe scara principală, ca toată lumea, nu au voie pe terenul de sport și iau palme peste cap de la românii majoritari pe motiv că sunt unguri proști."

Acest text nu apare nicăieri ca atare în textul raportului ci este un colaj liber din citatele, din povestirile produse de elevii și părinții participanți la interviurile de grup, cu intenția evidentă de a produce maximum efect emoțional prin utilizarea unui limbaj de o violență extremă.

De același registru abuziv-interpretativ ține și paragraful din Bihoreanul în care se scrie că:

"…studiu controversat, conform căruia elevii români, maneliști, bătăuși și needucați îi umilesc și îi agresează pe colegii maghiari, chiar sub ochii profesorilor."

Redactorul Bihoreanului a făcut o compilație foarte liberă din câteva citate cuprinzând istorisirile elevilor care, în mod aparent surprinzător, au fost mult mai reținute decât observațiile jurnalistului. Inserez aici doar povestirea referitoare la problematica muzicii, pornind de la care dl. Simai concluzionează că eu i-aș fi făcut pe toți elevii români maneliști:

(1) Este o sală a consiliului elevilor de unde se pune muzică în pauză. Directorul școlii este român. Directorul a dat cheia la elevii români care dau muzica doar pe placul elevilor români, de pildă manele. Din cauza asta s-au făcut plângeri și s-a hotărât că nu se mai difuzează manele. Și nici rock [stil muzical care se presupune că este mai pe placul elevilor maghiari]

 

Mai încolo, se spune în articolul din Bihoreanul că: „Hatos susține că….profesorii maghiari sunt mai exigenți și dau note mai mici".

În realitate, textul din raport care se referă la acest aspect sună așa:

Astfel, profesorii maghiari sunt văzuți de către subiecții din interviurile de grup ca fiind mai corecți, indiferent de etnia elevilor, dar în general stricți, în timp ce profesorii români ar fi mai indulgenți. Aceasta duce la un dezavantaj în obținerea de rezultate școlare pozitive de către elevii de etnie maghiară, aceștia având note mai mici decât elevii români, ceea ce îi defavorizează în situațiile de selecție în care mediile la învățătură constituie criteriu de evaluare. Această apreciere diferențiată a echității docimologice a profesorilor, în funcție de etnie, pare a fi un mit destul de răspândit în rândul populației de etnie maghiară investigată.

În contradicție cu această teorie generală, părinții din grupul de interviu amintesc cu plăcere despre profesorul de limba română de la Liceul Arany Janos, a cărui atitudine severă o apreciază pozitiv din prisma rezultatelor în final pozitive pe care copiii lor le-au obținut la examenul de capacitate.

Mai încolo, redactorul repetă acest abuz scriind: „Un alt argument pentru segregare este faptul că deși școala se numește Arany Janos…maghiarii sunt deranjați de amplasarea la palierul dintre cele două etaje a bustului poetului Mihai Eminescu." Nu zice nicăieri în raport că aceasta ar fi un argument pentru separare. Este doar una dintre nemulțumirile exprimate, de către unul dintre participanții la interviul de grup, tratat ca atare în raport.

De altfel, exagerarea de acest fel este unul din instrumentele argumentative ale articolului din Bihoreanul. Astfel, deși chiar elevii participanți la grupul de discuție au remarcat faptul că multe dintre probleme au fost rezolvate recent de către conducerea liceului, lucru care reiese în mod clar din textul raportului – de pildă cea a muzicii difuzate în pauze sau cea a codificării claselor – autorul articolului ignoră și aceste elemente de echilibru din textul raportului și deschide calea unor discuții inoportune.

Iată ce zice redactorul „Bihoreanului" despre tratarea experiențelor reieșite prin discuțiile de grup: „Practic, toate amintirile maghiarilor despre școala mixtă sunt umilitoare și dureroase, singurul avantaj fiind că învață mai ușor limba română".

Autorul se face că nu vede partea din raport care trece în revistă amintirile pozitive pe care participanții la grupurile de interviu le-au depănat și care au fost menționate ca atare în raportul cercetării. Iată paragraful respectiv din raport:

Elevii maghiari amintesc de faptul că au interacțiuni pozitive cu românii: au prieteni din această etnie sau participă la activități comune reușite cu aceștia.

 

Elevi

(8) La concursuri elevii români sunt întotdeauna gata să sară în ajutor (nu sunt colegii din școală neapărat)

(7) Am de ceva timp o prietenă româncă. Acum am și note mai bune la limba română.

(5) Am jucat baschet cu elevi români foarte bine. Sunt foarte buni colegi de echipă. Altfel nu mă prea amestec cu românii.

 

Părinți

(1)Copilul meu a venit mulțumit acasă că se înțelege bine cu colegii români.

Un exemplu relevant de relație pozitivă este cel al unui profesor de limba română din Oradea care a fost singurul profesor pe care elevii din clasa unuia dintre părinții din grupul de discuție au vrut să-l viziteze.

(2)Ai mei, la sfârșitul clasei a 8-a doar cu profesorul de limba română de la Oradea au vrut să se întâlnească.

 

Despre victimizare în școală: a fost sau nu a fost?

În ceea ce privește tema generală a victimizării în școală și cea, mai specifică, a victimizării cu substrat etnic, trebuie să subliniez că existența acesteia nu poate fi negată iar ignorarea ei sau, mai rău, negarea existenței fenomenului, nu ajută cu nimic la îmbunătățirea climatului din nici o școală. Oricum, ar fi reprezentat o gravă încălcare a normelor metodologice specifice cercetării și chiar și a obligațiilor etice – prin reprezentarea deformată a vocilor subiecților mei  – să trec cu vederea ipostazele de victimizare pe care elevii și părinții mi le-au dezvăluit. Absența problematicii victimizării într-o discuție despre atmosfera din școală ar fi fost chiar neprofesionistă având în vedere premise cu care orice cunoscător al domeniului ar fi de acord.

Astfel, violența în școală este un fenomen universal iar incidența sa sporește către finalul gimnaziului. Cele mai frecvente situații de violență școlară implică elevi aflați în diferite situații de inferioritate (fizică sau socială) confruntați cu elevi turbulenți care își susțin poziția în fața grupului propriu prin acte de bravură îndreptate împotriva unora mai slabi. Elevii aflați în minoritate ajung adeseori să fie victime ale unor astfel de situații nu numai în România dar peste tot în lume. Este important de notat faptul că, potrivit studiilor comparative internaționale dedicate violenței școlare România se numără, din păcate, printre țările cu o incidență foarte ridicată ale acestui fenomen.

În ceea ce privește lipsa reclamațiilor față de eventuale situații de victimizare aș sublinia faptul că violențele la care face referire raportul – menționate de către elevii din grupul de interviu – nu constituie cazuri excepționale de violență extremă ci exemple de violență „cotidiană", mai ales relațională, care ajung foarte rar să fie raportate. Ele fac parte din țesătura fină a experiențelor cotidiene ale elevilor, cu care aceștia de cele mai multe ori se resemnează ca parte naturală a  vieții de adolescent.

Practic, nu există școală în România care să se poată lăuda cu absența fenomenului, nedorit, de victimizare iar acolo unde avem diferențe categorice de putere, datorită apartenenței la categorii minoritare din punct de vedere etnic este de așteptat ca violența – relațională, verbală și chiar fizică – să capete și o coloratură etnică.

Tratamentul de bună-credință al pasajelor referitoare la experiențele neplăcute ale elevilor maghiari din Liceul Arany Janos ar fi trebuit să pornească de la metodologia folosită și de la statutul atribuit de autorul raportului acestor date. Studiul prin interviu de grup nu este realizat, îndeobște, pentru a obține o descriere reprezentativă statistic a situației, cum mi se reproșează că nu aș fi făcut, ci pentru a produce o colecție de păreri și istorisiri relevante pentru un anumit subiect. În cazul studiului meu, ținta a fost descrierea relațiilor interetnice din școală, așa cum sunt ele văzute de elevi maghiari și de părinți ai acestora. Nu pot avea pretenția nici de exhaustivitate nici de reprezentativitate iar astfel de deziderate nu s-ar fi realizat nici cu mai multe grupuri. Discuțiile cu grupuri de elevi sau părinți români nu ar fi schimbat cu nimic concluziile relative la experiențele elevilor maghiari aflați în situație de minoritate. Din interviurile realizate a reieșit că în școala din Salonta, unii elevi de etnie maghiară au trecut și trec, din cauza apartenenței etnice, prin situații neplăcute pe care ei le atribuie statutului lor etnic. Înregistrarea audio a discuțiilor de grup poate proba oricând rezultatele analizei și mai ales poate infirma ceea ce se sugerează în articolul Bihoreanului, anume că aceste concluzii ar fi fost măsluite de mine la comanda cine știe cui.

Din fericire, nici elevii, nici părinții și nici eu nu am făcut din victimizare tema principală a studiului. Din 9 concluzii una se referă la această problemă iar din 46 de pagini ale raportului am dedicat victimizării doar una, la fel și relațiilor de putere dezechilibrate din școală. Acestei socoteli putem să-i mai adăugăm încă o pagină dedicată modurilor în care interlocutorii mei au explicat relațiile cu majoritatea cât și strategiilor prin care elevii maghiari „negociază" relațiile cu românii din școală. În raport a încăput și descrierea experiențelor interetnice pozitive, fie cu elevii fie cu profesorii, foarte apreciați de altfel de către participanții la discuțiile de grup.

În loc de încheiere

Din păcate, pretenția autorului articolului din Bihoreanul de a face un bine sau justiție prin articolul incriminat este ipocrită. Limbajul și conținutul articolului incită în mod evident la violență, având consecința firească de a induce un climat de neîncredere și tensiune între elevii români și maghiari de la Liceul Arany Janos din Salonta. Modul în care conducerea școlii Arany Janos și redacția Bihoreanului au hotărât să reacționeze la raportul meu nu e în nici un caz de natură să calmeze spiritele. Dimpotrivă, s-ar putea presupune că cineva pescuiește în ape tulburi în acest caz. Sondajul de opinie realizat pe un eșantion aleatoriu reprezentativ de 300 de adulți din municipiu indică o stare de toleranță etnică, semnalată și de majoritatea românească care a acceptat înființarea școlii românești. Probabil că acest rezultat, trecut și el, evident, cu vederea de redactorul Bihoreanului, a deranjat pe mulți. Realitatea e complexă, ar zice un clasic, și adevărul sau sinceritatea ajung întotdeauna să deranjeze pe unii, ba chiar să umble cu capul spart.

Recunosc faptul că investigatea realității sociale este, adeseori, o întreprindere riscantă. Sociologii și alții asemenea lor se văd în roluri de Casandre, urâte de cei mulți sau de cei puternici, pentru că le arată o altă față a realității decât cea pe care ar dori să o vadă. Este costul pe care îl plătim pentru că ne punem de partea adevărului științific, susținut cu rigoarea metodei, împotriva confortabilei adeziuni la normă, la corectitudinea politică sau la „bunul simț" vulgar. Ca și majoritatea colegilor mei, nu aștept admirație, nici măcar cine știe ce recunoaștere publică, ci doar minima decență de a îmi fi judecate corect rezultate.

În ceea ce  mă privește sunt gata să port orice discuție civilizată, dacă se poate profesionistă, despre premisele, datele sau rezultatele studiului elaborat la cererea Primăriei din Salonta.

Adrian Hatos

23 noiembrie 2010

Alerta

Update: reactia e cea mai de sus. Romanul fluviu il pastrez pentru opera de senectute.

In curand, o reactie la jegul care s-a intins pe mii de caractere in Bihoreanul.

07 noiembrie 2010

Saw


Sâmbătă seara oamenii se distrează. De multe ori se trezesc a doua zi cu regrete. La fel am pățit și eu: sâmbătă seara am fost la Multiplex să văd Saw 6 (sau 7?). Nu mă întrebați cum am ajuns acolo.

Pentru început, doi băieți frumoși, din genul celor care mor repede în filmele de groază cu adolescenți, se trezesc într-un fel de skanderbeg mortal și moral, în care fiecare trebuie să împingă o țirculă către celălalt pentru a nu fi tăiat la rândul lui. Aflăm imediat că cei doi sunt șogori și că au de ales între viața lor și cea a femeii care îi înșela pe amândoi, suspendată deasupra lor, cu un ferăstrău circular în funcțiune sub ea. Problema morală este rezolvată rapid, cei doi decid să o pedepsească pe târfuliță, salvându-și astfel pielea. În câteva secunde iubita lor e despicată în zona abdomenului într-o explozie de mațe și sânge.

De aici, și din restul filmului, am înțeles că filmul horror din categoria Saw este doar o specie mai puțin obscenă, aparent, a celui porno. Dacă la porno vezi doar orificiile către viscere, aici ai ocazia să le contempli în cele mai profanatoare ipostaze. Finalurile sunt similare în ambele cazuri: dureroase, lichide, gălăgioase.

Destul de repede își dă seama spectatorul ce i se oferă: scene sadice succesive între care sunt intercalate momente dintr-o poveste polițistă plată, făcute special pentru a-l pregăti fiziologic pe privitor pentru următorul episod de sfârtecări sau dezmembrări. Tehnica de montaj este, prin urmare, una care se regăsește la filmele pornografice cele mai banale. Chiar superficialitatea intrigii, comparată cu complexitatea tehnicilor de asomare și tranșare umană ne sugerează în ce direcție a mers efortul scenaristului. Personajul negativ este un mastermind care, dacă nu ar fi bolnav mintal, ar fi fost un excelent inginer. La fiecare moment anatomic al filmului ni se oferă alte soluții de aparate de omorât cu declanșare contracronometru. Această cursă a creativității asasine devine însă, pentru publicul nepasionat, din care fac și eu parte, rapid plicticoasă.

La final, după scenele de sacrificare a soțiilor – una prăjită, cealaltă cu oasele capului rupte de un aparat cu cronomentru care nu merita efortul (orice rangă ar fi rezolvat problema) și deznodământul așa-zis surprinzător (ce mai poate surprinde după ce ai contemplat vreo 30 de feluri de a omorî un om) nu mi s-a părut că lumea a plecat șocată sau extaziată dar nici măcar îngrețoșată ci mai mult plictisită.

Câteva considerații generale despre film.

Mie mi se pare însă că, încercând să acopere cât mai multe gusturi și preferințe, producătorii ratează, în cele din urmă, obiectivul unui film de groază: acela de a îngrozi. Amalgamul de teme morale și polițienești care se suprapune cu povestioarele sângeroase îi oferă spectatorului un pretext de reîncadrare a spectacolului în alt gen decât cel evident. Spaima de a vedea moartea sau suferința extremă este deranjată de discursul etic sau de intriga de film cu polițiști corupți. Pentru ce atâtea instalații infernale dacă tot ceea ce dorea eroul negativ este să scape de urmăritori?

Pe de altă parte, producătorii au făcut exces de scene din episoadele anterioare. E apreciabil că au subliniat că desfășurarea din film e produs inevitabil al evenimentelor anterioare dar dezolant că au economisit bani în acest mod.

În fine, filmul este 3D dar asta nu îl ajută cu nimic. Nu pentru că nu ar fi avut potențial tehnica ci pentru că este destul de clar că elementele 3D au fost adăugate filmului în ultimul moment doar pentru a atrage mai mulți spectatori. Mare parte din film este 2D iar fazele tridimensionale au fost alese pe considerente numai de producători înțelese.

Verdict: demult nu am mai folosit atât de aiurea 25 de lei.

22 octombrie 2010

Gastroblog: pizzeria David's

A început prin situația că cineva de mare respectabilitate ne-a laudat-o: aia e Pizzeria! Am testat home-delivery-ul si am fost mai degraba multumiti. Pizza delicioasă, păcat că cele 30 de minute promise la telefon au fost mai mult de 45 și că, pe lângă felul principal, nu ni s-a oferit nici un sos. Defecte minore! am zis. Așa că de-abia am avut răbdare să vizităm locul, împreună cu toată gașca. M-am așteptat, având în vedere reclama pe care am suportat-o, să fie un loc înțesat de lume și corespunzător pizzeriilor cu staif din oraș. Când colo, la momentul înălțător al vizitei - vineri de la 7 seara, în local erau 4 consumatori (plus vreo 4 angajați) și atmosferă de farmacie. 
Pentru că pizzeria David's  arată ca o spițerie de-a noastră modernă, de lanț.S***blu, dacă nu înțelegeți la ce mă refer. Pereții, podelele, mesele și scaunele sunt din materiale și în culori puternice pe care în nici un caz nu le-aș fi asociat unui loc de mâncat pizza și băut vin (adică local cu multă lemnărie și cărămizi). E ca o c[su'[ din plastic, gresie si sticla. Copiilor le-a plăcut, nu degeaba seamănă cu MacDonalds sau cu orășelul copiilor. Ne-a plăcut și nouă, în cele din urmă, pentru că nu am stat mult, așa că nu am cheltuit mai mult decât ar fi fost necesar. 
Nici acum nu înțeleg câteva lucruri. Patronul a vrut să facă gelaterie și doar așa i-a ieșit sau se bazează exclusiv pe livrările de pizza la domiciliu și încearcă să descurajeze clienții care vor să mănânce pizza în oraș?

17 octombrie 2010

Gastroblog: Vechiul Sibiu

Acest articol nu este pentru turiștii de categorie medie sau profesioniști nici pentru sibieni. Pentru că aceștia sigur au auzit de Crama Vechiul Sibiu și dacă se apucă să îmi cunoască uimirea o zică doar: Uite-l și pe retardul ăsta! În ce peșteră a trăit oare până acum? Din 1986 când purtam încă cravata roșie cu tricolor, și concuram la olimpiade naționale de istorie, nu am mai ajuns la Sibiu. Mi-e rușine, da, dar compensez cu SUA, Spania și alte locuri visate de migranții din Mărginimea Sibiului. 
Revenind la locul cu pricina, ajunge să spun că mâncarea e bestială, servirea așijderea. Dacă vreți indicii de calitate, ajunge să spunem că la ora cinei adeseori se întâmplă să nu fie locuri iar clienții să aștepte eliberarea unei mese, ca în localurile populare din localitățile turistice. Pentru aceiași snobi care nu se mulțumesc cu un cotlet cu cartofi prăjiți, subliniez că în fiecare din cele două ocazii în care am fost acolo vreo treime din clienți erau străinezi. 
Încercați pieptul de pui umplut, sau vita ciobănească. Nu o să vă pară rău! Salata de crudități conține și țelină răzuită, ceea ce e un plus! 
Un minus: vinul casei e într-un singur sortiment - alb sec. O deficiență care poate fi trecută ușor cu vederea.

13 octombrie 2010

Gastroblog

Auzisem ca restaurantul de la Nevis - știți hotelul ala din Ioșia - ar fi excelent. Când am oprit acolo, cu sucul clocotind in duoden, mă așteptam la o agitație specifică localurilor populare. Nici vorbă! În afara a doi elevi de liceu care discutau filosofie în loc să se mozolească - așa că am tras cu urechea - tot stabilimentul părea pustiu. Impresia mea: un simplu loc de nunți, botezuri, parastase și pomeni care se populează doar între vineri și duminici.
Ciorba de burtă a venit după o îndelungată, mult prea îndelungată, așteptare. Noroc cu îndrăgostiții reflexivi și cu televizorul pus pe Realitatea. 
Am primit o cisternă de ciorbă destul de lungită, semn că dozatorul restaurantului e dereglat. Gustul fad, care a invocat broaște în burtă. 
Un loc în care nu voi reveni prea curând. 

12 octombrie 2010

Șansele ratate ale Oradiei

Lectura simplă a evoluției demografice a orașului nostru din secolul trecut ne arată că aceasta s-a produs aproape constant în circumstanțe nefavorabile. Înaintea primului război mondial Oradea era, ca mărime a populației, egala Clujului. În timp ce Marea Unire producea bucurie pentru majoritatea românilor, pentru Oradea a adus o oarecare stagnare, marcată de stoparea creșterii populației și de o evidentă concentrare a atracției urbane regionale către orașul de pe Someș care cunoaște un având puternic. Un pic mai târziu, Holocaustul izbește necruțător populația evreiască din oraș, într-o măsură mai cruntă decât în alte părți ale Ardealului ocupat, și îi tarează pe mai departe perspectivele, inclusiv prin reducerea diversității etnice.

Cu judecățile mele negative mă aștept să fie, totuși, în dezacord unii dintre cei care se lăfăie în frumoasele locuințe burgheze eliberate în cea mai mare catastrofă a veacului al 20-lea.

Neașteptat, ar zice unii, perioada comunistă a însemnat reluarea creșterii pentru oraș, care s-a transformat într-un centru industrial fiind unul dintre beneficiarii politicii de industrializare forțată a regimului comunist la fel ca majoritatea centrelor urbane din țară.

Răsturnarea regimului comunist nu a adus doar beneficii locuitorilor orașului. Dezindustrializarea bruscă nu a fost compensată printr-o viziune și o politică coerente, corespunzătoare. Lipsa strategiilor de dezvoltare și politicile locale aparent haotice - un șir de răspunsuri tactice la provocări și ispite prea puțin relevante pentru majoritatea locuitorilor - au permanentizat o stare de stagnare pe care o cunoaștem și acum. Dincolo de rapoartele triumfaliste ale edililor, Oradea nu este specială nici din punctul de vedere al dinamismului economic nici din cel al calității vieții în comparație cu municipalitățile de rang similar din zonă precum Aradul sau Clujul.

Cum s-a întâmplat o astfel de situație neplăcută este un vast și fascinant subiect de cercetare pentru urbaniști sau politologi, mai ales că, așa cum toată lumea se grăbește să sublinieze, orașul are un potențial deosebit. Mi-am propus doar să atrag atenția asupra a două aspecte prea puțin subliniate de criticii administrației locale din toate legislaturile.

În primul rând, politicile favorabile creșterii necesită acord cu privire la ținte și la instrumente între actorii importanți - administrație și oamenii de afaceri. Deși marea majoritate a întreprinzătorilor, mai ales a celor activi în servicii și comerți, aveau tot interesul în dezvoltarea economică a localității, alții s-au opus în mod sistematic deciziilor care ar fi putut atrage investitori importanți în oraș. În realitate, creșterea competiției pe piața muncii și, în consecință, a salariilor, nu este pe placul celor care fac profituri pe seama lipsei de alternative a angajaților. Aceștia, faceți socoteala care ar fi putut fi, au reușit, se pare, prin reprezentanții lor politici, să împiedice în bună măsură investițiile productive ajungându-se prin 2007-2008 la transformarea orașului într-un soi de mall imobiliar.

O regularitate a politicii locale a fost, pe de altă parte, contratimpul cu cea națională ceea ce nu face bine accesului la resursele centrale. În mod ironic, Oradea pare a fi un oraș de opoziție. Rareori s-au potrivit majoritățile din Consiliul Local cu cele din Parlament. Când la putere în municipiu era PD-ul (sau FSN-ul, pentru o perioadă), guvernul era alcătuit în jurul PSD-ului (PDSR la începuturi). Acum avem guvernare locală liberală în ciuda guvernării naționale pedeliste iar majoritatea din consiliu atârnă de un fir de ață. Perioadele de convergență - din 1996 până în 2000 și din 2004 până în 2007 - nu au putut recupera deficitele acumulate în perioadele de marginalitate poate și pentru cauzele amintite mai sus.

Bineînțeles că majoritățile reieșite din alegeri nu sunt subiect de manipulare decât într-o măsură limitată și, oricum, creșterea unui oraș de mărimea Oradiei nu trebuie să fie la mila redistribuirilor de la centru. Critică pentru oraș este implementarea unui plan de creștere realist care să plaseze la loc central atragerea investițiilor productive, mai ales în industrii cu înaltă valoare adăugată care să valorifice și să potențeze resursa umană locală. Succesul unui astfel de proiect depinde de funcționarea unor coaliții viabile, atât în legislativul local cât și între elita politică, cea economică și societatea civilă. Dar pentru aceasta este nevoie de leadership și expertiză, resurse care, deocamdată, par absente.

04 octombrie 2010

Aeroport ep. 3

Avionul pleaca cu intarziere de 30 de minute, neanuntate, asa ca am timp sa observ lumea din sala de asteptare. Relatiile micro dintre parlamentarii care merg la luni dimineata la serviciu ne dau o sugestie despre situatia macropolitica. Grupati pe partide, par a fi pierdut capacitatea de dicutie de acum cativa ani. Desi se aseaza pe locuri apropiate, cei de la psd si pnl abia daca isi vorbesc. Mang si Cornel popa se ignora zeci de minute cu toate ca stau fata in fata la nici 2 metri. Cel mai trist este insa Bot, exilat in alt colt al incaperii, pe care il ignora toti cu emfaza. Primeste doar priviri dispretuitoare din partea colegilor de parlament. Este o dimineata trista, ca toata politica romaneasca.


Adrian Hatos

01 octombrie 2010

Ce am in cap

Cate ore poate munci un angajat in Romania/zi? In cate contracte? Si daca institutia sa e partenera intr-un proiect pe fonduri structare omu' nostru trebuie musai angajat in proiect cu contract la institutia cu pricina? Contract de munca sau conventie? Cum se echivaleaza functiile din echipa de implementare cu cele din organigrama propriei institutii? Cum sunt universitatile publice institutii finantate in totalitate din venituri proprii? Si care dintre manualele de implementare se aplica: cel in vigoare sau cel in vigoare cand am semnat contractul?
Si ce daca?

20 septembrie 2010

Adrian Hatos invited you to Dropbox

Adrian Hatos wants you to use Dropbox to sync and share files online and across computers.

Get started here.

- The Dropbox Team

23 august 2010

Neprihănitul (sau Robin Hood-ul lui Felix) - text vechi de mai bine de un an, la fel de actual


PDFImprimareEmail

În timp ce producţii extrem de costisitoare, copiate adeseori dupã poveştile de succes mediatic de pe-afară, dau chix pe bandã rulantă, Mircea Badea, cu un pupitru, un scaun şi alte câteva detalii minore de recuzitã reuşeşte să bată cu emisiunile lui toate socotelile de audienţă pe intervalul lui orar. Pălăvrăgeala lui solitară este urmărită cu nesaţ de milioane de oameni. Surprinzător este că îşi găseşte mulţi dintre fani în rândul publicului educat din mediul urban. Este, deci, un personaj al cărui succes merită analizat chiar mai mult decât alte exemple similare, precum Dan Diaconescu sau, odinioară, Florin Călinescu.


Plecăm de la constatarea care sare imediat în ochi, că eroul nostru este un fel de prototip de băiat cuminte, de erou pozitiv din filmele comuniste cu liceeni: frumos, sportiv, deştept, curajos şi, totuşi, formal. Este alternativa la tânărul de succes al zilelor noastre căruia, cu prost disimilată invidie, majoritatea îi găseşte o sumedenie de defecte morale în spatele semnelor reuşitei. MB se construieşte ca opusul juventuţii păcătoase, atât ca imagine cât şi ca discurs.
Are o alură atletică pe care o asortează cu o vestimentaţie standardizată. Mă întreb chiar, dacă şi-ar atârna o cravată roşie cu tricolor la gât, ar remarca cineva? Figura sa adolescentină este încadrată de o frizură regulamentară – tuns scurt, cărare pe o parte, care face să tresalte inima oricărui adult supărat pe viciile tinerei generaţii. Ni se comunică, din când în când, că în spatele imaginii este chiar mai mult, un trup călit în antrenamente. Iar dacă cei mai mulţi sportivi amatori de vârsta lui preferă fie sălile de fitness, combinate cu distracţia de mall, pe de o parte, fie câte un meci de fotbal urmat de o bere rece, Badea este diferit: el practică arte marţiale. Nu are sens să insistăm pe mitologia ţesută în jurul acestor sporturi chiar în perioada în care prezentatorul nostru era pionier: trecem direct la lectura judocanului sau karatistului ca armonie dintre un caracter spartan şi un trup de oţel.
Cealaltă tuşă care îl califică pe Badea ca premiant al clasei este anturajul pe care ni-l sugerează. Din care reiese imaginea unui tânăr auster, sensibil la impuritatea culturală şi, în cele din urmă, morală, a lumii în care trăim. Băşcălia şi echidistanţa cu care tratează obiceiurile majorităţii tineretului urban cât şi atacurile permanente la lipsa de autenticitate a furnizorilor industriei divertismentului pentru tineret îl fac foarte iubit în rândul cârcotaşilor vieţii noastre capitaliste de zi cu zi. Nici alăturarea cu o altă vedetă discretă specializată în comercializarea purităţii şi a autenticităţii nu este, aici, de prisos. Cei care se strâmbă la stridenţele industriei consumului fără a ajunge la subtilitatea lui Patapievici se regăsesc cu brio în acest tânăr modest, dar inteligent şi pur. Prin atacurile zilnice la piţipoance şi cocalari, până la ironiile faţă de Răduleasca, şi-a loializat un public care, în restul intervalelor orare, urmăreşte cu nesaţ reality-show-uri în căutarea unor experienţe autentice pe care viaţa nu le mai oferă. Revenind la imagine, să o finalizăm, regăsind portretul unui tânăr care evită şi chiar dezavuează locurile şi oamenii periculoşi din punct de vedere caracterial, exact ca personajele pozitive din povestirile educative citite în copilărie în „Cutezătorii”.
Înţelegem, digerând interpretările de mai sus, că succesul lui Mircea Badea se datorează unei potrivite combinaţii de discurs şi vehicul al discursului. El se adresează unui vast public care trăieşte, faţă de lumea din jur, o adâncă nemulţumire. În altă parte, aceştia ar fi putut să fie tineri fumători de marijuana, protestatari antiglobalizare (SUA) ori intelectuali marxişti (tot pe acolo) sau ţărani care luptă pentru dreptul de proprietate asupra terenurilor (Mexic, de exemplu). La noi, este vorba de toţi cei care consideră experimentul democratic şi capitalist un eşec în primul rând datorită eşecului lor personal, care este, în mod evident, relativ.
În spatele nemulţumirii se află, cred cei mai mulţi, o patologie morală generalizată. Scuza tuturor frustraţilor este corectitudinea lor şi, evident, lipsa de scrupule a celor care profită de situaţia de acum. Badea însuşi a trăit o astfel de păţanie, cea cu eşecul din Gherla. Diagnostice de acest fel nu pot fi puse, credibil, decât de cineva virgin din punct de vedere etic. Mircea Badea se vrea un astfel de neprihănit, prin felul în care îi este construită imaginea. Iar imaginea este cea schiţată mai sus: o altoire de pionier-comandant de detaşament cu puritatea, încruntarea şi dârzenia protestantă. Adăugaţi la aceste ingrediente umorul şi spontaneitatea şi avem reţetarul unui one-man-show politic reuşit.
Iar dacă nici argumentele astea nu sunt suficiente putem să dăm foc laptopului în mijlocul emisiunii. Ce, Diaconescu nu s-a lăsat băgat în container?

Update

Am argumentat in articolul de acum un an cum se identifica suparatii de varsta a doua cu acest pionier de frunte sau Robin Hood al criticismului social (cam tot asa mi-l inchipui si pe dizidentul Ion Iliescu in anii 70).

Restul, pana la obtinerea efectelor de manipulare, e simplu: Badea face digestul (analiza, sinteza, interpretare) stirilor zilei pentru cei care cauta asa ceva si nu au timp, rabdare sau chef sa judece cu capul lor. Incet, incet s-a construit o patura consistenta de oameni care au aparent capul pe umeri care gandesc societatea si politica cu creierul televizual al lui Badea. E un fenomen, sa recunoastem.

17 august 2010

Catastrofa metafizică

Catastrofa de la maternitate ne readuce aminte ca suntem o tara de structuralisti fatalisti in care „sistemul" e tot timpul de vină și dacă e să fie cineva lapidat trebuie să fie întruchiparea sa, Guvernul. Bineînțeles că forțele metafizice invocate de analiștii-filosofi au luat mintile oamenilor care au legat niste sarme aiurea prin spital sau au facut-o pe asistenta responsabila cu salonul de terapie intensiva a prematurilor sa plece de la locul de munca pentru vreo ora, in care focul a ars bine mersi in spatiul bine izolat. Evident ca a fost falsa constiinta sau revoltă impotriva sistemului care duce la alienare sau simpla pierdere a cunostintei din cauza inanitiei induse de scaderile de salariu sau de suprasolicitare...Apoi a stat o zi intreagă în stare de șoc, numai bine pentru a-și pregăti alibiul, în cârdășie cu partea cealaltă a sistemului. 
Toti nesimtitii de prin institutiile publice care fac viata nasoala - sau imposibila uneori - cetatenilor au ca scuză sistemul, subfinanțarea, guvernul, parlamentul, președinția. Nimeni nu stă vreodată să se uite în oglindă pentru că oricum, realitatea e o iluzie. Întrebați-i pe părinții copiilor de la maternitatea Giulești dacă le arde de considerații filosofice, totuși.

12 august 2010

Avanpremiera - segregarea etnică a școlilor și rezultatele la învățătură


Datele CNCSIS 2007 - 1800 de elevi din clasele 8, 10-12, 115 clase, 32 de școli

Etnia

Limba de predare in școala

Limba de predare in clasă

Media la învățătură în semestrul anterior.

Român, alta

romana

romana, alta

8,33

maghiara

.

mixt

romana, alta

8,68

maghiara

8,34

maghiara

romana, alta

.

maghiara

8,60

Maghiar

romana

romana, alta

8,02

maghiara

.

mixt

romana, alta

8,58

maghiara

8,41

maghiara

romana, alta

.

maghiara

8,81

07 august 2010

Morfopatologia șpăgii. Despre dinamica și anatomia sistemului sanitar din Românica

Sondajele arată că domeniul de activitate în care se oferă cel mai frecvent șpăgi – așa zise „plăți informale” pentru cei mai pudici – este cel medical. Este adevărat, la mare concurență cu cel vamal. Diverse sondaje pe care nu le mai citez aici pomenesc de o frecvență între 40-50% a atențiilor la interacțiunea pacient-medic sau de sute de milioane de euro cheltuiți anual pe astfel de plăți. Evident că în sistem există mari variații din acest punct de vedere și, așa cum voi arăta, fațetele fenomenului sunt puternic corelate cu dinamica internă a sistemului medical. Plățile informale sunt o problemă pentru că:

1. Scapă înregistrărilor contabile, prin urmare reprezintă venituri realizate pe o piață „gri”, pentru cei care le realizează. Problema legalității veniturilor nu ar fi atât de gravă dacă acestea nu s-ar realiza prin utilizarea resurselor publice (spitale, aparatură, facultăți de medicină, medicamente, reguli, legi etc.) care există prin contribuția celor care plătesc taxe. Toate câștigurile informale despre care vorbim sunt imposibile fără suportul statului, care furnizează infrastructura, o bună parte din consumabile și serviciile auxiliare. Gândiți-vă apoi la costurile enorme de recrutare, formare, de management ale sistemului. Odată ajunși însă în poziții, angajații din sistem, în măsura posibilităților și a conștiinței se comportă precum rentieri ai statului. Din acest punct de vedere veniturile de care vorbim sunt incorecte. Mai mult, ele reprezintă o formă de corupție. Din punctul de vedere al echității sociale astfel de venituri trebuie taxate.

2. Reflectă dramatice inegalități de acces la servicii de sănătate așa-zis publice. Plata informală este în fond chiar marca accesului inegal la aceste servicii. Dacă ești membru al academiei, fost profesor la facultatea de medicină, cunoscut parlamentar, vreo mare vedetă sau cine știe cine din vârful ierarhiei sociale este posibil să beneficiezi de cele mai bune tratamente în spitalele publice, unele de altfel cu regim special (vezi Elias), fără șpagă. Pentru restul, accesul la intervențiile de vârf se plătește – chiar dacă, așa cum vom vedea, nimeni nu ți-o cere.

Ca să se înțeleagă semnificația șpăgii o sa dau un exemplu, imaginar – dar cu o doză mare de plauzibilitate (J). De pildă, într-o clinică particulară, o operație x costă, per ansamblu, undeva în jurul a 1500 de euro. În spitalul public, pacienții plătesc informal pentru aceeași intervenție, un total de 1000-1500 de lei, adică în jur de 300 de euro. Scăzând vreo 500 de euro profitul clinicii particulare – exagerat aici cu nesimțire de către mine – stabilim că, plătind 300 de euro, pacientul mai beneficiază de servicii publice în valoare de 500-700 de euro. Nu ar fi nici o problemă dacă această subvenție ar fi disponibilă pe criterii transparente – egale sau echitabile, în funcție de contributivitate. Din păcate nu este așa ci, în mod evident, unii sunt cu totul excluși de la acest ajutor (diverse categorii de excluși sociali), unii se exclud singuri – preferând serviciile clinicilor particulare din diverse motive sau pe ale unor clinici din străinătate – astfel că accesul este limitat la o mare categorie de „mijlocași” atent normalizați și selectați, precum se va vedea.

3. Nu se poate înțelege dinamica sistemului medical, evaluarea situației și elaborarea unor politici corecte fără aplecarea asupra problemei șpăgilor. După 20 de ani de capitalism am învățat să trăim cu inegalitatea dar nu am învățat să o recunoaștem să o oficializăm și să ne ocupăm onest și pragmatic de cei mai puțin norocoși. Pe de o permitem existența unei sumedenii de mecanisme informale (cum e șpaga la medic sau pilele în alte domenii) care instituționalizează inegalitatea socială dar insistăm, în continuare, în dezbaterea publică, pe principii egalitariste nerealiste în elaborarea politicilor din diverse domenii.

4. Cvasiuniversalitatea lor generează o atmosferă generală de ilegalitate în sistemul medical. Cu alte cuvinte integritatea sistemului este într-o stare dubioasă. La umbra șpăgilor primite de medici au proliferat scandalurile din facultățile de medicină, managementul dezastruos al spitalelor, corupția enormă din sistemul achizițiilor de medicamente, echipamente sau servicii. Toate aceste probleme de integritate și de management public catastrofal sunt în interdependență. Cine poate crede că funcționarii din Case de Asigurări de Sănătate sau din Minister vor admite senin ca un chirurg să câștige informal din operații câte 20000 de lei pe lună, folosind infrastructura statului, iar ei să se achite conștiincios și corect de atribuțiile lor făcând posibile aceste câștiguri fabuloase?

Terenul

Două săptămâni de experiență în unități spitalicești din Sfântu-Gheorghe și Târgu-Mureș mi-au permis câteva constatări cu privire la problema plăților informale și la temele corelative acesteia cum ar fie macro-tema crizei din sistemul sanitar sau problemele de rang mediu de genul deficitului de resurse umane sau chestiunea salarizării personalului medical. În această perioadă am stat destule ore prin secții, pe holuri, am vorbit cu pacienți, asistenți și medici. Evident că cu pacienții doar sau cu aparținătorii lor am povestit despre plățile informale. Cu medicii, asistenții am avut doar conversații profesionale – de la profan la specialist. Contextualizând prestațiile de care am beneficiat, în funcție de condițiile din fiecare loc, sunt mulțumit atât de modul în care se lucrează la Sfântu-Gheorghe cât și la Târgu-Mureș. Observațiile din rândurile de mai jos privesc în mare măsură situația din spitale, nu din clinici sau din cabinetele de medicină de familie. În plus, problemele de care a trebuit să mă ocup m-au pus în legătură cu secții chirurgicale destul de sofisticate. Nu m-aș hazarda să generalizez tot ceea ce enunț pentru cazul unor secții precum recuperarea medicală sau pneumoftiziologie (alese la întâmplare).

Plata informală: fapt social?

Plățile informale revelează o organizare cu caracter de veritabile fapte sociale durkheimiene – exterioare, constrângătoare, cu evidentă consistență ontologică. Toată lumea din sistem le cunoaște mărimea normată, intervalele de variație sunt extrem de limitate și le practică toți deși nu există, tehnic, nici un sistem de monitorizare și sancțiune. De multe ori plata se realizează înaintea tranzacției dar la fel de bine se poate achita și post-operator. Se aplică foarte bine încrederea generalizată între medici și pacienți – eu știu că tu știi că eu voi plăti, așa că mă aștept să mă tratezi bine. Probabil că sunt și pacienți care nu achită onorariile informale sau oferă atenții semnificativ mai mici decât mercurialul dar, după observațiile mele, acestea sunt, la marile clinici, accidente pe care medicii și asistenții le acceptă ca pierderi calculate sau sub diferite justificări morale.

Pentru exemplificare, în chirurgie plățile informale au o compoziție simplă, alcătuită câteva componente „fixe”, un parametru de specificitate al intervenției în primul rând și altele, mai puțin importante, cred eu, care reflectă variațiile dintre medici. La aceasta se adaugă componentele care depind de pacient: posibilitățile monetare și gravitatea, apreciată evident subiectiv, a situației. Există, evident, diferențe între unități, diferențe care urmează și ele un anumit pattern. Formula se aplică similar, cu alți parametri, în cazul anesteziștilor. Oricum, este remarcabilă lipsa de ambiguitate a mărimii acestor onorarii, care funcționează în regim de mercuriale tacite, pe care toată lumea implicată le cunoaște. Pacienții și/sau aparținătorii lor au ca activitate inițială importantă în spitale, printre altele, informarea cu privire la valoarea onorariului pe care îl au de plătit.

Context. Anatomia sistemului și dinamica lichidităților în acesta

Sistemul medical este unul puternic stratificat. Stratificarea această însăși merită o analiză detaliată, deoarece permite înțelegerea dinamicii sistemului medical din România. Ierarhizarea sistemului este, în principal, în dependentă de capacitatea de accedere la mizele cele mai importante ale competiției în câmp. Aici, ca și în alte locuri, este vorba despre bani și prestigiu. Banii vin din multe părți – de pildă nici activitatea universitară nu este de ici colea – dar un rol important îl joacă și accesul la plățile informale și mărimea acestora. Iar plățile sunt în funcție nu doar de „merit” – adică o evaluare a „valorii” serviciilor ce rezultă din evaluarea combinată a costurilor pentru pacient, talent, durata pregătirii de specialitate – dar și de ofertă, adică de capacitatea și disponibilitatea pacienților de a plăti pentru serviciile pe care le plătesc.

Așa se face că există variații mari de la un spital la altul dar și de la un oraș la altul sau între secții. Sunt unități în care probabil că o mare parte a pacienților nu dau nici un fel de șpagă în timp ce în alte unități frecvența acestora depășește 90% dintre clienți. Din ultima categorie fac parte, în mod evident, diferitele secții de chirurgie. Din prima, o categorie eterogenă compusă din spitale orășenești sau județene periferice ori de secții cu specialități cu miză mică ori cu pacienți din categorii deprivate – cabinete de planificare familială, dermatologie, primiri urgențe.

Evident că în acestea din urmă apar cele mai multe probleme cu resursele umane. În ciuda distribuției grilei de salarizare, o simplă analiză ar evidenția că deficitul de medici, asistenți medicali etc. este cu atât mai mare cu cât mărimea plăților informale este mai mică. Mă îndoiesc că se pleacă la muncă în Franța de pe la Spitalul Universitar din București. În schimb, fenomenul este de masă în spitale pârlite, cum este cel din Sfântu-Gheorghe.

Morfopatologia șpăgii și consecințe anatomice

Cum se explică remarcabila organizare, stabilitate și structură, a sistemului de plăți informale din cadrul sistemului de prestații medicale? Vorbim aici de un aparat normativ instituționalizat informal care suferă foarte puține încălcări în pozițiile sale superioare. Părerea mea este că sistemul foarte stratificat despre care vorbesc acționează implacabil ca 1) un instrument de socializare a normelor de plată informală 2) filtru/selecție, a celor care sunt eligibili pentru nivelurile superioare. Ambele mecanisme sunt relativ clare pentru oricine a avut de-a face cu sistemul medical deși investigarea ambelor procese cred că ar fi necesară.

Prin urmare, durkheimianismul sistemului de plăți informale este doar aparent chiar și în locurile în care acestea afectează 90% dintre pacienți. Realitatea este că la nivelurile acestea ajung doar care au resurse, au arătat că au resurse și că sunt dispuși la plățile „așteptate”. Acesta este rostul funcției de selecție a unităților aflate la marginea sistemului. Cei care nu se califică rămân la baza ierarhiei sistemului medical – aspirină și ceaiuri de la medicul de familie, internări repetate la servicii de urgență aglomerate ori internări la servicii de specialitate ale unor spitale periferice și ele aglomerate.

Observațiile mele confirmă faptul că presiunea este cea mai mare în unitățile periferice. Pe de o parte, deoarece sunt în linia întâi a frontului luptei cu pacienții. O săptămână de observație a spitalului județean de la Sfântu-Gheorghe mi-a relevat o unitate asediată de pacienți „nenormalizați”. Normalizarea este de fapt funcția pe care un astfel de spital o joacă în cadrul sistemului, ceea ce face activitatea atât de dificilă. La poarta spitalului, pe alei, pe holuri, întâlnești în timpul zilei, permanent, grupuri de persoane din categorii deprivate – de cele mai multe ori romi. Gestiunea acestor pacienți este un exercițiu dificil și nemotivant, mai ales că majoritatea acestora nu oferă nici o atenție neavând de unde sau considerând că tratamentele pe care le primesc nu justifică o astfel de atenție.

M-a frapat exemplul unui medic de la o anumită secție de la Sfântu-Gheorghe care, așa cum este normal, are și ore de clinică. La clinică, unde l-am vizitat, l-am găsit ținând piept unei mulțimi de vreo 30 de pacienți care se îmbulzeau în fața ușii sale – majoritatea din clasele muncitorești - pe care trebuia să îi consulte în cele 2 ore de consultații clinice. Primea câte 5-6 în micul lui cabinet și îi consulta pe rând într-o atmosferă greu respirabilă. Ce șpăgi, ce atenții? Sincer, totul avea aerul de Congo sau de spital de război.

Situația este făcută mai dificilă de faptul că aceste spitale sunt într-un deficit cronic de resurse umane (puțini specialiști vor să lucreze în astfel de locuri, mulți vor să plece de aici) și materiale (spitalul e periferic și în raport cu accesul la resurse – capitalul simbolic, politic sau social al angajaților, și de orice alt fel sunt la cote minime, spitalul se mulțumește strict cu minimumul distribuțiilor bugetare). Mai mult, în astfel de locuri probabilitatea ca managementul să nu fie dintre cele mai performante este destul de mare.

Ce se poate face?

Este posibil să se „albească” plățile informale din medicină? Destul de greu, dacă avem în vedere că ele scapă de orice taxare. A le impozita în orice fel nu va face decât să crească povara pe umerii pacienților. Nici un medic nu va fi fericit să câștige mai puțin datorită unor contribuții la stat așa că, probabil, indiferent de soluția aleasă, va prefera – în bună înțelegere cu pacientul – să primească în continuare plățile în mod informal. Să legalizăm plățile informale este, cu alte cuvinte, aproape imposibil, iar a le scoate la suprafață fără a le taxa nu are nici o noimă și nici nu e etic.

Simpla mărirea a salariilor din domeniu, dublarea sau triplarea acestora nu va rezolva nimic iar acuzarea permanentă a problemei subfinanțării sistemului este fie mioapă fie demagogică. Pacienții vor o garanție personală că „totul va fi bine” pe care o cumpără, iluzoriu, prin plata informală. De partea lor, medicii, chiar cu salarii de trei ori mai mari, nu vor avea nici un motiv să refuze șpăgile, care ar veni, în continuare ca un binevenit bonus. Mai mult, datorită salariilor generoase, medicii vor putea fi mai selectivi și mai pretențioși crescând, astfel, de fapt, șpăgile.

Evident că se pot imagina tot felul de soluții, care mai de care mai istețe. Se pot pune afișe contra-șpagă în spitale - au încercat unii de la un ziar și rezultatul a fost demn de tot hazul. Sau se poate apela la conștiința medicilor, la jurământul la Hipocrate sau la curajul civic al pacienților (lol).

Cred că o linie de atac promițătoare ar putea pleca urmărind ținte precum legalizarea plăților, scoaterea la suprafață a tuturor costurilor din sistem, inclusiv a celor publice și generarea de competiție în sistem. Aceste obiective s-ar putea rezolva prin câteva mari reforme în sistem:

- Plata serviciilor medicale prin cupoane (vouchere). Fiecare cetățean ar trebui să primească cupoane publice de tratamente/investigații în funcție de contribuția sa la bugetul de sănătate. Pentru cei care nu contribuie ar trebui să se asigure un pachet minim (să îi zicem social).

- Încurajarea asigurărilor private de sănătate și a concurenței dintre acestea și cu asigurările publice.

- Introducerea concurenței și eficientizarea managementului s-ar putea stimula prin privatizarea tuturor unităților medicale de stat (cu unele excepții). Aceasta ar însemna nu atât vânzarea spitalelor ci trecerea spitalelor în management privat. Bugetul acestor spitale s-ar realiza prin decontarea tratamentelor efectuate pentru pacienți care „valorifică” cupoanele publice sau asigurări private. În plus, spitalele ar putea beneficia de granturi – publice sau private - pentru servicii pentru categoriile defavorizate.

Cam atât acum (am obosit să mai caut soluții). Evident, că putem să ne mutăm toți în Suedia (și să plătim taxe și impozite ca acolo) și să beneficiem de un sistem comprehensiv, egalitarist mirific cum îl visează gânditorii socialiști – care nu prea apucă să stea pe holurile infernale ale unor spitale orășenești ci își scot pietrele din colecist cu mâna augustă a unor academicieni de la Elias iar apoi vituperează despre racilele capitalismului.

02 august 2010

Prostia nu doare. Dimpotrivă

Cercetarea Stisoc realizată de o echipă a Universității din București și promovată cum puține astfel de cercetări au norocul ne spune un lucru care era ușor de bănuit: la extemporalul de cultură științifică al națiunilor europene România este codașa clasei.

Sunt mai mult lucruri interesante legate de acest studiu, de conținutul său dar și de receptarea sa.

În primul rând, coverage-ul apreciabil al sondajului în media comercială trădează o anumită voluptate a scârbei sociale, practicată atât de televiziuni și de posturi de radio și, pe de altă parte, așteptată de realizatori de la publicul propriu. Publicul a ajuns să se fie desfătat cu peisajul propriei ignoranțe! Mai mult, modul de tratare a știrii de către comentatori a fost ceva de genul: „ vai în ce popor de idioți trăim, dar ce bine că noi – eu comentatorul și voi publicul – suntem excepția de la această vastă stupizenie națională!”. Pe de o parte, o știre cu adevărat catastrofică a fost transformată într-un banal exercițiu de reality-show, în care publicul consumă cu minim de empatie și participare dramele cotidiene ale cetățenilor aparent medii. Pe de altă parte logica decodării știrii o face acceptabilă folosind un raționament ilogic, de tipul celor denunțate de rezultatul cercetării însăși – e adevărat că majoritatea românilor sunt proști, dar asta nu e valabil pentru mine și cei apropiați sau asemenea mie, care suntem excepții fericite! Ca să îl parafrazez pe Dâncu – trăim în țara telespectatorilor fericiți că nu sunt proști! Cu mici excepții, presa a dovedit cu vârf și îndesat că nu este decât unul dintre instrumentele de producere și perpetuare a ignoranței și iraționalității de masă, pe care o valorifică comercial pe unde apucă, fiind incapabilă să trateze un studiu statistic serios cu responsabilitate. Cei mai mulți „vectori” din media au ratat, încă odată, ocazia de a oferi publicului un material din care acesta să tragă concluzii folositoare, atât la nivel individual cât și la cel social.

Cu siguranță că sunt destui cei care vor vedea adevărate calități acolo unde cei mai mulți sesizează un handicap. Romanticii de toate coloraturile vor lăuda primitivitatea norodului confundând-o cu o oarecare virginitate spirituală și etică. Unii l-au citat pe Carl Sagan care vorbea de o revenire în masă la un mod de gândire premodern, medieval, sugerând că prostia românească e o fericită, și rară, ipostază de sincronism româno-global. Dacă globalizarea înseamnă și planetarizarea prostiei, noi suntem deja acolo, ar zice acești comentatori de bodegă! Adevărul este, ca de atâtea ori, la suprafața lucrurilor, simplu și dezarmant: la medie, românii sunt printre cei mai puțin cultivați cetățeni ai Europei. Adăugați la asta valorile cele mai înalte ale religiozității și ale adeziunii la credințe religioase sau para-religioase și avem imaginea unui decalaj semnificativ și deloc încurajator față de media europeană.

Aș putea spune că, în condițiile în care viețuiesc românii ignoranța este, ironic, o condiție a sănătății mintale. Realitatea românească este deprimantă pentru cei care chiar depun efortul să o și înțeleagă. Într-adevăr, pentru prea mulți români universul are organizare fantastică și irațională sau este pur și simplu opac la orice efort de colonizare cognitivă. Omul despre care vorbim nu vede dincolo de credințele sale, nu are încredere în știință și se teme de tot ceea ce ține de un cadru de referință mai vast decât relativa sa proximitate. Norocul, divinitatea și superstițiile sunt, de cele mai multe ori, singurele forțe invocate pentru a simula un dram de control asupra propriei vieți iar aparentul hazard din existențele celorlalți îi vin în sprijin.

Dar ar fi facil și prea eseistic să rezum totul la un simplu mecanism de apărare. Prostia românească nu se justifică prin faptul că realitatea este dureroasă ci se explică prin faptul simplu că școala românească a fost și este în mare măsură neputincioasă în fața asalturilor culturii vulgare.

Corelațiile la nivel de țară între PIB și nivelul culturii științifice indică o parte a problemei: sărăcia e stratul pe care perpetuează iraționalul și aversiunea față de știință. Mecanismele cauzale sunt simple, atât cele instituționale cât și cele individuale. La nivel instituțional, e clar că țările sărace au școli mai proaste, mai puțin dotate, biblioteci mai sărace și profesori mai slab pregătiți și insuficient motivați. Copiii din familiile sărace – mai mulți în țările sărace – au nenumărate opreliști cărora trebuie să le facă față până la a ajunge să își însușească cultura științifică transmisă prin școala. De aceste mecanisme se ocupă sociologia educației, așa că nu insist. În absența unei acțiuni eficiente a școlii, cultura populară se reproduce de la o generație la alta fără probleme. Spre fericirea etnografilor și a altor vânători de superstiții „autentice”!

Dar lipsa de efect a școlii are surse un pic mai profunde în cultura românească și în curriculumul școlar. În primul rând, rădăcinile romantice adânci ale culturii școlare (asociate cu ignorarea iluminismului sau altor curente de gândire moderniste și progresiste) de la noi predispun intelectualii din școli la o glorificare fără discernământ a culturii populare. La aceasta se adaugă grefele de național-comunism sau de naționalism pur și simplu care, prin specificul zonal al etnocentrismelor s-a sprijinit, pe de o parte, pe tradițiile și instituțiile religioase, pe de om parte și, pe de alta, a esențializat cultura populară.

Aceste constatări nu fac decât să sublinieze, încă o dată, faptul că simplul acces la școală nu e suficient pentru accesul la cunoaștere. Cifrele autohtone, rezonabile, de participare școlară (oricum printre cele mai mici din Europa) și de alfabetizare, nu feresc de ignoranță poporul. Cu alte cuvinte, nu ajunge doar să rezolvăm problemele statistice ale fluxurilor școlare, trebuind să se lucreze la nivelul de detaliu al conținuturilor și al calității. Ori, într-o țară ca România, furnizarea de educație de calitate pentru toată lumea e o uriașă provocare.

În loc să proslăvească prostia în forme estetizate sau chiar oficializate – cum ar fi orele de prozelitism religios mascate sub titulatura de ore de religie - școala ar trebui să își asume din nou o funcție de cultivare a spiritului științific, critic și reflexiv. Asta înseamnă, în varianta tehnic cea mai simplă, extinderea numărului de ore dedicate științelor naturii – fizică, chimie, biologie în primul rând – în curriculumul de bază. În plus, acestor discipline ar trebui să li se aloce o pondere mai mare decât actualmente în diversele evaluări realizate pentru promovarea etapelor carierei școlare. Mai complicat va fi ca marea majoritate a celor care predau aceste discipline să fie competenți și dedicați din motive bine cunoscute de cei care îi formează, prin facultăți și departamente de pregătire a personalului didactic. Pe de altă parte, umanioarele – dominate încă copios de istorie și literatură – ar trebui reformate radical prin reducerea exagerărilor anti-moderne, pășuniste și etnocentrice la nivelul meritat – de simple paragrafe într-o istorie a ideilor - și prin încurajarea gândirii autonome în locul însușirii mecanice a unei doxe care și-a consumat demult posibilitățile.

Până să se înfăptuiască aceste visuri să ne bucurăm că prostia nu doare. În unele cazuri, dimpotrivă.