| Obamismul |  |  |  |
| de Adrian Hatos |
| Se iau nemulţumirile relativ convergente ale unor pături semnificative din populaţie şi se articulează în câteva fraze revelatoare. La acestea se adaugă câteva afirmaţii sau chiar îndemnuri mobilizatoare. Rezultatul este ataşat imaginii imaculate, atent construite a unui outsider care întruchipează personajele pozitive din mitologia locală. Dacă se poate, găsim şi câteva istorisiri cu iz de basm care atestă calităţile eroice ale celui ales să mântuie electoratul de problemele sale. Aţi recunoscut tema? Da, este Obama, senatorul cu ascensiune meteorică, cu legături cu tot ceea ce întruchipează marginalitatea americană, pe care l-au îmbrăţişat toate grupurile de nemulţumiţi anticapitalişti, de la homosexualii radicali, la intelectualii de stânga de pe ambele ţărmuri ale SUA. Obama a făcut să se audă vocea unei majorităţi pestriţe de nemulţumiţi a cărei simfonie era, de altfel, greu de imaginat. Dar aceasta nu s-ar fi putut întâmpla fără simpatia deschisă a presei şi a unei bune părţi a establishmentului politic şi economic care i-au asigurat finanţarea şi, implicit, vizibilitatea în campanie. Specularea abilă a radicalismului antisistem, a tendinţei de a da cu cotul convenţiilor şi birocraţiei, s-a dovedit din nou, ca şi la alegerea lui Kennedy, un formidabil vector de marketing politic. Experienţa românească recentă confirmă eficienţa strategiei obamiste. Nu altfel au cucerit puterea, la noi, Constantinescu sau Băsescu. Chiar şi alegerea lui Bolojan la Primăria Oradea poate fi interpretată în această cheie. Toate exemplele reuşite de mai sus subliniază importanţa completitudinii mixului de imagine obamist: nemulţumiri reale, sinergia acestora şi un erou credibil – dacă se poate, din afara sistemului. Acest din urmă rol l-au jucat foarte bine, la vremea lor, Constantinescu – profesorul universitar purtat de valul unei mişcări civice şi Băsescu – primarul capitalei victimizat vreo trei ani şi jumătate de un consiliu ostil şi, nu-i aşa, hoţ. Lecţia lui Obama este repetată la alegerile prezidenţiale de la noi de cei doi challangeri (nu, îmi pare rău, Duda nu se numără printre ei), într-o parodie hazlie. Nemulţumirile pe care ei marşează sunt emoţii contrafăcute, mucavale menite să mascheze adevăratele surse de frustrare ale populaţiei, pe care ei nu pot pretinde să le suprime. Atât Băsescu, cât şi Bolojan au câştigat glosând pe tema corupţiei, temă stânjenitoare pentru toată clasa politică care încearcă să ne convingă, de ceva vreme, că e o preocupare falsă. În plus, atât lui Mircea Geoană, cât şi lui Antonescu le lipseşte fecioria politică, pe care şi-au pierdut-o demult, în aşternuturile puterii. Din tot Obama, strategii lor de campanie au rămas doar cu ambalajul, cu combinaţia de retorică şi gestică atât de convingătoare pentru o congregaţie americană dar destul de puţin potrivită pentru publicul consumator de manele. Susţinerea mediatică sensibilă pentru fostul ministru cederist al tineretului nu îi va fi suficientă pentru a suplini handicapurile de mai sus. Şansele celor doi la prezidenţialele din toamnă par acum mai degrabă o marfă de vânzare pentru iluziile unor posibili sponsori naivi gata să investească în niscai protecţie politică. Vor constitui, în cele din urmă, noi exemple româneşti de reţete bune aplicate prost. |
Articol publicat in Informatia de Vest
