29 august 2013

Romul din oglindă



Psihologia populară - nu cea a poporului ci vulgata psihologică transmisă prin școală dar mai ales prin mass - media - întrețin o înțelegere schematică a relațiilor majorității cu minoritatea: e o chestie de stereotipuri, de prejudecăți, de atitudini denumite în fel și chip - toleranță, autoritarism etc.

Din perspectiva asta, în ceea ce îi privește pe români și pe romi e un lucru bine știut: românii nu îi iubesc pe romi, dimpotrivă. Adică au tot felul de automatisme cognitive și emoționale nasoale vis-avis de romi.

(În paranteză fie spus, nu prea știm ce părere au romii despre români - pentru că subeșantioanele care îi cuprind în sondaje sunt prea mici. Poate e mai bine așa, nu avem nevoie de gaz pe foc în contextul ăsta flambat).

Când vine vorba să explice de ce nu îi suportă pe romi și crede că Hitler sau Antonescu au greșit în politicile lor rasiale majoritarul apelează la stereotipuri: romii sunt hoți, violenți, murdari, puturoși etc. Sugestia e clară: noi (majoritarii) suntem cinstiți, pașnici, curați, harnici etc.

O să propun o perspectivă un pic mai nuanțată.

Eu cred că faptul că majoritatea face palpitații când se gândește la romi are legătură cu faptul că aceștia sunt atât de strident/calificat/ostentativ diferiți de ceilalți.

E frustrant să vezi că sunt colectivități întregi care nu consideră că modul tău de viață este cel mai frumos sau cel mai dezirabil. Că pentru a fi fericit nu trebuie să te trezești zilnic la 5 dimineața pentru a prinde autobuzul de navetă să ajungi sub comanda unor brute abuzive și dezabuzate pentru ca la final de lună să primești bani cât pe un transport de fier vechi. E provocator de scrâșnete aprige din dinți să vezi că se pot face afaceri și averi importante fără a da vreodată pe la școală și fără a te umili aproape zilnic în fața șefilor, funcționarilor statului sau a băncilor.

Dincolo de asemenea judecăți este însă înțelegerea, poate subconștientă, a faptului că așa zisa civilizație a majorității și așa-zisul lor stat nu merită respectul și supunerea pe care o revendică. E logic deși aparent sofistic: dacă ar fi demni de respect romii nu le-ar râde în toate felurile în nas. Disprețul romilor față de acestea e defapt meritat iar majoritatea nu e pe departe așa de civilizată, de europeană și de modernă pe cât se pretinde. Trei motive din milioanele la îndemână: munca asiduă și talentul nu par a fi ingredientele reușitei sociale în România, și nu din vina romilor, infracționalitatea romă e întreținută și de ineficiența autorităților - un amestec de incompetență și corupție pe care nu l-au produs romii, iar romii par a fi indispensabili la fiecare dintre alegeri, pentru că avem un simulacru trist de clasă politică.

Ca să sintetizez: ura majorității față de romi nu este altceva decât disprețul majorității față de sine însăși.


25 august 2013

Optimism



China e a doua economie a lumii cu o creștere de neoprit. De ceva vreme mârâie la japonezi, la filipinezi sau la indieni pentru teritorii. Rusia a depășit Germania ca volum al economiei. Nu a avut nici o reținere a trimite tancurile în Georgia când a simțit că autoritatea îi este pusă la îndoială. Statele Unite încearcă să se convingă pe ea însăși că mai e jandarmul mondial - o poziție temporară și circumstanțială la care e greu să renunțe. Pare din ce în ce mai probabil că, pentru siguranța viitoare, va face compromisuri azi greu de imaginat și care ne vor privi și pe noi. UE nu mai contează ca agent politic și nu e clar cât va mai conta și ca actor economic global. Fără identitate, fără leadership și fără creștere poate să fie doar un teritoriu numai bun de ocupat.
În orice caz, centrul de greutate al lumii e mai departe de noi decât a fost vreodată în ultimii 500 de ani.
Iată cum răspundem noi: înmormântăm bulibașe autoîncoronate, urmărim fascinați spectacolul bandelor de infractori autointitulați oameni politici care conduc statul și ne înghesuim la apă sființită și icoane făcătoare de minuni. Sau evadăm în reverii monarhiste sau revizioniste.

17 august 2013

Elysium





Contra stângiștilor nemulțumiți de faptul că personajul principal (jucat de un Matt Damon destul de convingător în rolul de macho obosit mai mult de viața lui de luzăr decât de radiațiile care i-au scurtat biografia la 5 zile) e scandalos de indiferent politico-ideologic o sa îl parafrazez pe Marx. Mentorul lui Engels, Lenin și Stalin pe undeva prin opera lui spunea ceva de genul „Istoria omenirii este istoria omului care își vede de ale lui”. 
Încercând să evite un deces iminent Max (nu Marx) face istorie și deschide norodului sărman de pe Pământ accesul la toate minunățiile rezervate clasei de îmbuibați de pe Elysium – o colonie de lux, cu gravitație, atmosfera și de toate, plasată pe orbită geostaționară, pentru cei mai potenți financiar și social reprezentanți ai speciei.
Știu că este ceva contradicție chiar în sânul gândirii marxiste, cea dintre rolul individualităților și cel al maselor în făurirea istoriei, dar regizorul scenarist a socotit probabil că publicul mâncător de popcorn este mai degrabă liberal-democrat și că nu va înțelege o revoluție altfel decât făurită prin gesturi eroice ale unor personaje de altfel egoiste și chiar antipatice.
Altfel, în film sunt îngrămădite o sumedenie de stereotipuri din poveștile cu super-eroi americani (visurile frânte ale copilăriei, infractor de nevoie, iubirea pură și stăruitoare, copii bolnavi pentru sensibilizare – în caz că nu suntem destul de emoționați de copilăria eroului, roboții cei răi ca simbol al tehnologiei ca instrument al asupririi de clasă, străinul cel rău – de data asta un fel de Angela Merkel cu origini franțuzești – pentru a acoperi toată ostilitatea planetară față de imperialismul european).  Conflictul social este subliniat caricatural prin diverse tușe psihologice – proletariatul (eminamente latino!) e solidar, curajos și plin de înțelegere în timp ce exploatatorii de pe Elysium au toate semnele caracterologice criticate  ale burgheziei – ipocrizie, cruzime amestecată cu lașitate, lipsă de empatie și vanitate. Mă întreb câte din aceste contraste  sunt inspirate din dezgustul regizorului față de lumea din care provine (Africa de Sud).
Pentru publicul de vacanță – cel căruia I se adresează de fapt în calitate de material propagandistic și de consum – pelicula are de toate: o poveste destul de simplă, personaje stereotipe dar accentuate prin regie și montaj, violență dozată corect, efecte speciale și panorame pe măsura gusturilor epocii. Povestea te ține cu sufletul la gură iar pentru cei care își dau la minim tendințele criticiste este chiar o experiență agreabilă. Mie mi-a plăcut mai mult decât războiul cu zombii purtat de Brad Pitt, par examplu. 
Cârcotașii din clasa burgheză vor pleca de la film cu o oarecare stare de nedumerire și sentimente contradictorii. Istoria revoluționară a omenirii nu este neapărat una fericită așa că în momentul în care bogățiile de pe Elysium devin accesibile tuturor nu ne e greu să ne închipuim că distrugerea și dispariția lor este pe aproape. Pe de altă parte, nu poți să rămâi indiferent la suferințele celor mulți și nevinovați și, pe de altă parte, trebuie să te temi că, în absența unor semne de generozitate, destinul celor bogați, izolați încă în țările sau cartierele lor, nu poate fi unul fericit, aidoma celor de pe Elysium care nu au înțeles că trebuie să împartă multul pe care îl au.
Avantaj vor avea din această producție organizațiile filantropice tiermondiste – aceste cutii ale milei pentru occidentalii măcinați de sentimente de vinovăție, industria culturală a stângii – un imens aparat de producție și consum al religiei civile a eliberării și, bineînțeles, producătorii filmului. Morala filmului este, totuși, una mai puțin marxistă: că istoria e un efect neașteptat (pervers pentru unii) al nervilor, pasiunilor sau angoaselor unora care fac altceva decât au fost învățați să facă și care nu au fost împușcați la momentul potrivit.