Introducere: optimismul penal românesc
Sistemul nostru penal este unul optimist. Presupunem că
închisoarea este un loc unde infractorii pot fi reeducați astfel încât la
ieșire să fie capabili să acționeze ca cetățeni bine ajustați normelor noastre
morale și legale. Este o concepție bună pentru coeziunea societății noastre:
trebuie să dăm fiecăruia o șansă pentru reabilitare nimeni nefiind rău de la
natură cei mai mulți dintre infractori fiind victime inocente ale
circumstanțelor, ale anturajului, ale lumii nedrepte. Concepția alternativă,
pesimistă în ceea ce privește natura umană, este cea în care pedeapsa urmărește
să descurajeze potențialii infractori, sancționându-i și îndepărtându-i pe un
termen cât mai îndelungat din societatea normală, în același timp, pe cei
prinși.
Așa putem să înțelegem și legile prin care pedepsele
privative de libertate pot fi scurtate ca urmare a elaborării unor lucrări
științifice. Cel care a redactat și a aprobat un asemenea articol de Cod Penal
a avut în gând „gulerele albe” care s-ar putea nimeri în activități
infracționale. Aceștia merită îngăduința societății pe care o pot dobândi
făcând în închisoare ceea ce știu mai bine și anume redactând lucrări
științifice. Îngăduința le este oferită pesemne din mai multe motive, fie
pentru a nu risipi resursa umană de calitate fie ca recunoaștere a faptului că
atunci când „gulerele albe” calcă strâmb o fac de multe ori în calitate de
victime ale situației...
Din câte înțeleg, modul care un cadru didactic universitar
ajunge să aibă numele legat de o operă de penitenciar este următorul: autorul
prezumtiv depune o cerere care include și numele profesorului a cărui
coordonare o solicită. Cererea aceasta ajunge la profesorul respectiv care dacă
este de acord trebuie să recomande sprijinirea autorului pentru redactarea
lucrării alături de o tematică. Dacă există această recomandare penitenciarul
trebuie să îi creeze ofere propice de lucru savantului încarcerat inclusiv
pentru întâlniri cu îndrumătorul. Reducerea perioadei de detenție este
condiționată de publicarea lucrării la o editură recunoscută. Universitarul
coordonator are libertate de decizie și este deplin responsabil de implicarea
într-o astfel de manevră.
Nu o să lungesc introducerea. Merg direct la învățămintele
actualei istorii cu infractori-savanți și cadre universitare îndrumătoare ale
acestora. Lista completă a acestora poate fi descărcată în format pdf de la http://www.romaniacurata.ro/iata-si-dovada-cum-universitarii-si-criminalii-isi-dau-mana-in-tara-lui-becali/
Bandiți și profesori de vânzare
Dezvăluirile din spațiul public au făcut vizibilă permeabilitatea
insuportabilă a mediului universitar la avansurile celui infracțional. Două
situații tipic-ideale sunt deranjante
având în vedere compoziția populației de autori și îndrumători descrisă în
tabelele puse la dispoziție de Ministerul Justiției:
a) Universitarii bandiți. Cei care sunt din mediul academic
îi cunosc sau le recunosc poveștile. Numeroși autori din tabel au fost cadre
didactice universitare înainte de a ajunge condamnați penal. Pretenția lor la
autorat de lucrări științifice este prin urmare legitimă de multe ori fiind
vorba, probabil, de lucrări preexistente sau de unele elaborate poate chiar în
pușcărie, de ce nu. Problema lor în fond este problema mediului academic care
este fie este excesiv de ospitalier cu persoane cu un eșafodaj etic dubios fie
nu dispune de mecanismele de motivare și control necesare pentru a preîntâmpina
eșuarea unor profesori și cercetători în traiectorii infracționale. Iar colegii
care le-au îndrumat cred că au destul de multe scuze fiind adesea vorba de
colegialitate sau chiar de prietenie.
Rezumând,
povestea acestor universitari infractori este aceea a unor cadre didactice
universitare întreprinzătoare care fie în mediul privat fie în cel public (de
obicei în zona de intersecție a acestora) se pun pe agoniseală ajungând să
încalce legea. Așa ceva este posibil pentru că criteriile academice de angajare
și promovare în universități sunt prea lejere astfel încât persoane care nu au
nici o vocație academică ajung uneori chiar în funcții în universități. Pentru
mulți descurcăreți (citește întreprinzători) cariera academică e doar o
investiție (care se rezumă la câteva articole prin reviste obscure), aceștia
având portofolii diversificate iar când ajung la pușcărie aceasta arareori se întâmplă pentru ce au scris sau
predat ci pentru restul afacerilor lor, din mediul public, politic sau privat.
Dar ce bine că să avem grade universitare care să ne ajute să obținem funcții
publice. Și ce rentabil e apoi să avem colegi la universitate care să ne ajute
cu girarea unei cărți, nu?
b) Universitarii de vânzare. De vreo 2 ani, mai ales după
condamnările răsunătoare ale unor politicieni și așa-ziși oameni de afaceri cu
conexiuni politice (în realitate o simplă mafie care a ținut ostatecă țara vreo
15 ani) volumul literaturii științifice de penitenciar a sporit exponențial.
Dacă la început vorbeam de universitari infractori grafomani sau bine sfătuiți
de avocații lor, în ultimii doi ani tot felul de bandiți precum Gigi Becali sau
Dan Diaconescu au ajuns să publice lucrări așa-zis științifice sub îndrumarea
generoasă a unor cadre didactice universitare. Girarea unor agramați de soiul
ăsta nu este nimic altceva decât o formă de prostituție de cea mai murdară
speță, în care coordonatorii abdică de la orice demnitate profesională. Cel
care girează așa ceva, indiferent dacă e prea-fericit sau profesor universitar
la UB (pe care Gigi l-a și dat de gol, culmea, că ar fi scris în locul lui) nu
e cu nimic mai bun decât cel care vinde note sau teze de licență...
Și aceștia
sunt un fel de rentieri ai mediului academic. Într-un fel sau altul au ajuns în
proximitatea infractorilor și au consimțit să își pună reputația academică gaj
pentru ca anumiți bandiți gata să
cumpere orice ca să facă mai puțină pușcărie. Fiind capabili de așa ceva putem
să ne închipuim ce au mai făcut sau sunt capabili să facă. Nu pot decât să mă
îngrozesc de cinismul și potențialul infracțional al unuia ca numitul Viorel
Cojocaru de la INEFS.
Diferența
dintre aceștia și cei din categoria a) este că pe universitarii de vânzare nu
i-a prins încă nimeni cu ceva ilegal. Ei sunt în continuare în învățământul
superior, mulți în poziții de decizie. Probabil că mulți dintre universitarii
de vânzare sunt cei care decid angajarea bandiților în universități, cei care
decid criteriile de angajare pe posturi, listele de edituri „recunoscute” etc. Fără
b) nici a) nu ar fi posibili. Nu e exagerat dacă spun că ei sunt realul cancer
al învățământului superior. E adevărat că ecosistemul acesta academic tinde să
se reproducă și cineva va trebui să ia serios problema în analiză.
Ce trebuie făcut?
În primul rând este clar că optimismul legii penale de la
noi este neîntemeiat: în locul descurajării sau reeducării le oferă
descurcăreților promisiunea unei pedepse scurtate și lejere, o motivație în
plus pentru a te apuca de infracțiuni specifice gulerelor albe. Către necesara abrogare
a acestei aberații din legea penală Ministerul Justiției se pare că se mișcă
repede.
În al doilea rând trebuie făcută curățenie rapid în mediul
universitar. Pentru început trebuie analizate toate lucrările din tabelele cu volume
științifice de penitenciar de către comisii independente care trebuie să ia în
calcul și CV-ul autorului. E penibil să admitem pretenția unor bătăuși, chiar
cu studii superioare, că i-a apucat brusc vocația științifică odată ajunși la
răcoare. Dacă admitem că un fotbalist bun se creează în mulți ani de
antrenamente, pornind din copilărie, trecând prin diversele etape ale
profesionalizării nu înțeleg de ce ar trebui să admitem că oamenii de științe
pot răsări din spatele oricărui tip de biografie, de contrabandist, evazionist
sau corupt fără nici un semn anterior de interes sau vocație pentru activitatea
științifică? Sau noi, cei din mediul academic, avem o părere atât de proastă
despre noi înșine? Iar argumentul salariilor e penibil: majoritatea celor care
au coordonat literatură penitenciară sunt dintre cei care constituie oligarhii
academice, sunt universitari care câștigă îndestulător astfel încât să califice
practicile lor în cel mai eufemistic mod lacome.
N-ar strica sancțiuni severe pentru coordonatorii care au
girat lucrări care dintr-un motiv sau altul sunt îndoielnice din punctul de
vedere al caracterului științific și al integrității. Comunitățile științifice
și profesionale ar trebui să se sesizeze și să demareze acțiuni de protejare a
reputației unor întregi corpuri profesionale și instituții. Cazuri precum cele
de la INEFS, ASE sau de la Universitatea din Craiova (sunt și altele) sunt
contribuții semnificative nu doar la decredibilizarea respectivelor instituții
dar și ale întregului mediu academic românesc. Senatele universitare și
Comisiile de etică ale universităților ar trebui să își intre în roluri. La
fel, asociațiile profesionale (juriștii și economiștii par a fi cei mai
afectați) ar trebui să înceapă demersuri auto-critice și reflexive de apărare a
respectabilității profesiilor lor.
Ei na, au mai fost probleme iar universitățile sau
asociațiile profesionale nu au mișcat nici măcar un deget, veți spune.
Evident că Ministerul Educației și instituțiile asociate
sunt cele care dețin pârghiile cele mai importante în acest caz. Multe
ciudățenii se întâmplă sub protecția autonomiei universitare dar Ministerul are
capacitate de decizie în ceea ce privește finanțarea universităților publice
iar ARACISUL dispune asupra criteriilor de autorizare și de acreditare. Ce-ar
fi dacă finanțarea și acreditarea ar fi condiționate, printre altele, și de
astfel de incidente etice neplăcute documentate de comisii de specialitate
independente?
