Romanian Prosecutor

„De ce eu” e departe de a fi o capodoperă cinematografică. Dimpotrivă, ineditul lui rezidă chiar în opoziția față avangardismul căznit al cinematografiei românești recente. După diverse drame cu tâlc socio-politic (vezi deja clasicele „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile” sau „Moartea domnului Lăzărescu”) construite de producătorii și regizorii lor cu gândul la critici, festivaluri și premii, filmul despre ultimele săptămâni din viața procurorului Cristian Panduru e un exercițiu de educație civică destinat unui public relativ larg. Zic „relativ” pentru că, cu siguranță, fanii seriilor inspirate de Marvel nu vor gusta filmul lui Tudor Giurgiu. În schimb minoritatea activă din punct de vedere politic de la noi va căpăta lejer răspunsuri la câteva dintre  întrebările care, la incitarea mass media sau a filmului însuși, o frământă. Povestea e liniară, personajele sunt schematice precum în orice fabulă, istoria e condimentată cu ceva erotism, foarte puțin suspans și aproape insesizabile surprize.

În rezumat, filmul ne transmite mai multe idei simple, menite a ne limpezi înțelegerea mersului lucrurilor patriei în care trăim. Mai ales a modului în care se distribuie bogățiile și puterea și a felului în care mulți am ajuns să nu ne regăsim în viețile pe care le trăim. Una dintre acestea ar fi că destinele țării sunt conduse încă de moștenitorii fostului regim, așa-zisul „sistem” pe care îl pomenea dl. Giurgiu în discuția cu publicul, în realitate o oligarhie ocultă, arbitrară și violentă, compusă din membri ai serviciilor secrete de ieri și de azi, din politicieni și din oameni de afaceri care sunt deasupra tuturor regulilor valabile pentru plebe și care controlează viețile tuturor, dacă e necesar chiar prin violență.  A doua lecție este că rezistența față de acest sistem este inutilă astfel de întreprinderi naive fiind degrabă și fără scrupule zdrobite. În fine, cine se opune totuși „sistemului” e nebun sau, în cel mai bun caz, va înnebuni în lupta cu plutocrația. Cele câteva sugestii despre caracterul suspect al activităților serviciile secrete sau despre impunitatea lui Adrian Năstase care închid filmul ne arată că tezele de mai sus explică România contemporană și nu doar epoca Năstase.

Oricine cât de cât priceput sesizează imediat elementele de tragedie greacă (în care sistemul – metaforă a determinării absolute -  înlocuiește cu brio divinitatea iritată), inclusiv funcția de katharsis, de educare a publicului. Cristian Panduru, un Cristi Panait foarte bine interpretat de Emilian Oprea - un procuror fără experiență, talentat dar mai ales zbuciumat de ambiție și vanități adolescentine de justițiar- își ridică în cap mafia de partid și de stat și sfârșește ca orice personaj tragic. Povestea lui Panait, Lele, Tărău, Năstase cu misterele ei cu tot e bine bine-cunoscută, n-are sens să o recapitulăm aici. 

Deși pretinde că e o operă de ficțiune filmul lasă de la un capăt la altul o impresie teribilă de tezism, cam ca și JFK al lui Oliver Stone. Lucrurile prea puțin cunoscute din împrejurările sinuciderii lui Panait sunt completate cu scene ficționale, firav sau deloc susținute de evidențe, care în cele din urmă construiesc un tablou coerent al unor presupuse mașinațiuni ale plutocrației de stat din epoca lui Adrian Năstase: tragicul personaj este hăituit de serviciile secrete, toți cunoscuții săi (cu excepția logodnicei și a mătușei) sunt de fapt parte a complotului și, în cele din urmă, se frânge supus fiind unui șantaj cu conotații sexuale chiar de către șeful lui, procurorul securist de stil ceaușist Codrea, magistral jucat de Mihai Constantin. Nu e greu să ne închipuim că publicul pesedist și nostalgicii epocii Năstase nu au înghițit cu plăcere morala filmului. La fel de clar e că fanii DNA vor considera pelicula lui Tudor Giurgiu o descriere fidelă și bine venită a capturii statului, inclusiv a justiției, din perioada de tristă-amintire. 

Împotriva ermetismului din limbajul cinematografiei românești contemporane, cu origini și justificări în cenzura ceaușistă, filmul lui Giurgiu e un mare și curajos pas înainte: își asumă o poziție ideologică și se ambiționează să o promoveze cu instrumentele specifice fără a se ascunde cu falsă pudoare în spatele artei. Un istoric al cinematografiei românești de masă ar putea sublinia faptul că perioada propagandei naționaliste a la Sergiu Nicolaescu a fost depășită odată cu filmul inspirat de cazul procurorului Panait.

Din fericire, sau din păcate, evenimentele din ultimele luni contrazic flagrant tezele lui Giurgiu: politicienii, magistrații și oligarhii corupți se îngrămădesc în pușcării iar procurorii anti-corupție sunt acum eroii națiunii. Se pare că „sistemul” care l-a zdrobit pe Panait nu era în realitate atât de implacabil și/sau nebuni ca el sunt suficient de mulți încât să nu fie niște ciudați singuratici. Evident că putem interpreta această inoportunitate ca semnal al unui posibil offside în care a fost prins realizatorul filmului care se aștepta să lanseze pelicula în altă realitate politică (la fel ca majoritatea adulatorilor DNA). 

Sau să nu ne lăsăm pradă tentației de a face procese de intenție și să lecturăm filmul ca o metaforă mai amplă a tragismului eroului care face ce face împotriva vântului....Mai ales că poate arestările și condamnările recente sunt doar un semn al reorganizării sistemului. Și DNA e doar o parte a sistemului...Și poate...etc.

Una peste alta, merită văzut. 

Podcast: procese demografice și criza demografică din România

Despre procese demografice și criza demografică din România

O dezbatere, bun podcast pentru studenții de la științe sociale. Mai ales că e dialog cu un preot.

Emisiunea de la Radio Maria Oradea 9 ianuarie 2015

Avem arme, bani și alianță. Condiții excelente pentru simpozioane și defilări!

Update:
Ultimele dezvoltări - tratativele inițiate de Merkel și Hollande, pe de o parte și cugetările americane pe de altă - îmi dau dreptate. Cum Putin se dovedește încăpățânat (http://www.hotnews.ro/stiri-international-19312831-merkel-nu-este-sigur-discutiile-pace-avute-vladimir-putin-vor-functiona-trimitere-arme-ucraina-nu-ajuta-hollande-daca-nu-gasim-acord-pace-durabil-stim-urmeaza-razboi.htm) se înăsprește tonul aliaților americani (http://www.hotnews.ro/stiri-international-19312457-generalul-philip-breedlove-comandant-nato-occidentul-nu-trebuie-excluda-optiunea-militara-ucraina.htm) păstrând însă și impresia că rușii au de ales între împăciuitorismul continental și beligeranța nord-atlantică. Ucrainienii ar fi mai isteți dacă ar mima mai serios opoziția față de planul Merkel-Holland http://www.hotnews.ro/stiri-international-19312146-ucraina-petro-poroshenko-spune-planul-pace-franco-german-putea-functiona.htm. 


Nu sunt un mare specialist în relații internaționale sau în geopolitică. Chibițez uneori dar unele lucruri se văd și în absența unor acreditări oficiale. Iar în ceea ce privește situația războiului din estul Ucrainei clare sunt doar misterul obiectivelor Kremlinului și brambureala general-strategică a Vestului. 

Relativ la acțiunile lui Putin și ale aparatului lui, înțelegerea obiectivelor agresiunii împotriva Ucrainei a fost de la început foarte limitată cu toate că aici e cheia soluțiilor logice. Bun strateg, Putin nu a arătat nimănui ce urmărește Rusia - aserțiune valabilă evident dacă ignorăm propaganda oficială a Moscovei. Dar poate cheia misterului este că nu există nici un mister: Rusia nu a avut la început decât un obiectiv limitat - securizarea Crimeii, a bazelor miiltare de acolo și a controlului asupra Mării Negre - extinzându-și ambițiile odată ce a sesizat slăbiciunea reacțiilor occidentale. Stilul Hitler în 1939 ar zice unii. 

După aproape un an de război hibrid știm, totuși, câteva chestii: 1) sancțiunile internaționale  sau protestele nu au oprit înaintarea rusească; 2) e clar că ținta rusească e acum mai mult decât obținerea Crimeeii, nefiind limpede totuși care e ordinul de mărime al ambițiilor pe teren: tot estul Ucrainiei, îngenuncherea vecinului și reîntoarcerea în sfera de influență rusă? 3) Moscova insistă pe conservarea capacității de negare a implicării directe în conflict (deniability) 4) Moscova a acționat în pași foarte restrânși și cu resurse limitate, în ciuda copleșitoare ei superiorități militare 5) Moscova poartă un agresiv război propagandistic care este în mod evident țintit către proprii subiecți și nu către opinia publică internațională. 

(foto: ukraineatwar.blogspot.com)

Cu atâtea necunoscute e greu să iei decizii câștigătoare. În momentul de față evoluțiile strategice în tabăra occidentală sunt determinate de intenția declarată a unor oficiali SUA de a livra armament Ucrainei și de opoziția germană la această propunere sau de propunerea radicală a excluderii Rusiei din sistemul bancar mondial prin blocarea accesului la sistemul SWIFT. Mai mult, în contrapartidă Angela Merkel propune crearea unui spațiu economic comun UE-Uniunea Eurasiatică. Aparent, americanii merg pe strategia confruntării în timp ce Germania pare a încerca să îmblânzească ursul cel rău. Belicoșii ulii americani belicoși contra pacifismul european, nu?

Pentru orice cunoscător, propunerea germană e total nerealistă: economiile dependente de exporturi de materii prime ale țărilor de Uniunea Euroasiatică nu au nici o șansă în competiția cu economiile UE. În cazul în care barierele comerciale dintre aceste blocuri economice ar fi anulate, Rusia și restul țărilor ar deveni rapid colonii economice ale giganților europeni. Unul din motivele conflictului ucrainian e chiar decizia Ucrainei de a solicita asocierea la UE, ceea ce presupune eliminarea barierelor comerciale ale acestei țări cu blocul comunitar, moment în care Ucraina trebuie să iasă din Uniunea Eurasiatică, dacă nu se dorește sufocarea pieței interne a Uniunii conduse de Rusia de produse mai ieftine și mai bune importante din UE via Ucraina. Oferta germană nu e una serioasă, a fost făcută din motive propagandistice, pentru a sublinia că occidentul încearcă toate variantele pașnice. Polițistul rău și cel bun. În schimb, reacțiile Moscovei arată că sunt înfricoșați de-a dreptul de eventualitatea pierderii accesului la finanțarea prin sistemul financiar global. Excluderea din SWIFT va fi, probabil, arma atomică pe care occidentul o va folosi împotriva Rusiei, în cazul în care alte metode nu vor funcționa. (O confruntare militară directă e exclusă de ambele părți, deocamdată - dar lui Putin trebuie să i se ofere o ieșire onorabilă din manualele de istorie, altfel…). 

Înarmarea oficială a Ucrainei incumbă, pe de altă parte, riscuri dar trebuie să ne întrebăm dacă acestea sunt mai mari decât cele ale refuzului de a ajuta Ucraina. Până unde vor merge rușii în cazul unei Ucraine vizibile incapabile să se apere? Se vor mulțumi cu Donețk și Lugansk? Mai mult, înfrângerea militară coroborată cu lipsa de suport internațional poate precipita o răsturnare de regim în Ucraina și revenirea întregii regiuni (incluzând Moldova și Georgia) în stare de vasalitate față de Rusia. Pe de altă parte, se pare că Rusia e mulțumită atâta vreme cât i se recunoaște supremația militară, i se acceptă interesele zonale „legitime” și statutul de super-putere, pe de o parte, dar i se tolerează și participarea (ne)onorabilă în politica internațională.

Cred că obiectivul imediat trebuie să fie stoparea câștigurilor teritoriale ale insurgenților și înghețarea conflictului prin câteva succese militare suficient de limitate încât să nu provoace o escaladare similară celei din august anul trecut (când Ucraina era cât pe ce să elibereze teritoriul afectat de rebeliune printr-o ofensivă de proporții încheiată într-o baie de sânge provocată de intervenția directă a trupelor ruse). Mie îmi este clar că Putin nu se va opri atât timp cât consideră că prin tactica forței poate obține din ce în ce mai mult. NATO și UE trebuie să transmită un mesaj clar că nu vor lăsa Ucraina pradă Rusiei. Pentru aceasta este nevoie de echipamentul militar și de sprijinul logistic și de informații propus de americani. Pe termen lung, un efort masiv de asistență pentru Ucraina va trebui să contribuie în primul rând la îmbunătățirea guvernării din țara vecină, având ca ținte alături de dezvoltare economică și creșterea calității vieții.