Ghidul alegătorului din UO

 

-->

Alegerile pentru funcția de rector al UO se apropie cu repeziciune și, fiind generos din fire, vreau să ajut lumea să nu fie luată pe nepregătite. Argumentele mele sunt: 1) liniștea de până acum a fost în mod evident cea obișnuită, de dinaintea furtunii - sper să mă înșel; 2) având în vedere candidații, mulți dintre universitari vor fi puși în fața unei opțiuni dificile – nu va candida nici Pico della Mirandola nici Albert Einstein (deși dacă ar candida vreunul dintre aceștia nu cred că ar lua mai mult de 3-5%).

Scriu acest articol nu pentru cohortele de alegători cu loialitățile deja stabilite, pe care cu greu îi mai scoți din setările lor, ci pentru majoritatea nehotărâtă, vag nemulțumită dar conservatoare în același timp căreia ar trebui să i se adreseze campania care urmează și care, dincolo de calculele simpliste, va stabili cine va fi următorul rector al Universității din Oradea. M-am gândit să compun pentru aceștia un mic îndreptar de evaluat oferta electorală, necesar în situații de incertitudine și cu miză destul de mare, cum se prefigurează a fi cea care urmează.

1. Programul. Știu, e ridicol, nu ține cont nimeni de programe, nu le respectă nimeni, nu le citește nimeni. N-ar trebui să fie așa.

Programul este modul de transmitere a unei viziuni și a unei strategii de implementare pe care candidatul trebuie să ne-o propună. Despre capacitățile unui candidat și ale echipei sale ne spun destul de multe câteva aspecte legate de program: Identifică probleme relevante? Identifică soluții fezabile, acceptabile? Se angajează pentru îndeplinirea programului? Este capabil să urmeze în mod consistent anumite principii, anumite valori? Are curajul unui punct de vedere?

Personal, prefer liderii vizionari, alții pot avea preferințe pentru abordări mai degrabă conservatoare. Ar trebui să respingem categoric însă orice ofertă neangajantă, mascată chiar și sub forma evitării ideilor și a confruntărilor de viziuni („am program, e pe site, dar hai să vorbim despre lucruri concrete bla, bla”). Cel care încearcă să țină dezbaterea la nivelul practicalităților și al descurcărelii nu doar că dă dovadă de lipsă de anvergură conceptuală dar mai ales evită responsabilitatea pe care angajarea în numele unor obiective, planuri, idei, valori sau principii o presupune. Și da, obiectivele să fie SMART, realiste dar suficient de îndrăznețe încât să merită să îi acordăm promotorului cea mai înaltă funcție din universitate.

2. Omul. Aici e simplu: studiezi CV-ul și alte documente (articole de ziar etc.) și afli dacă respectivul/respectiva are suficiente performanțe academice, profesionale și manageriale încât să simți că: 1) e capabil să ducă la bun sfârșit ceea ce promite; 2) e suficient de serios parcursul profesional încât să nu fie totul doar o păcăleală pentru funcții; 3) te poate reprezenta în relații cu alți actori cu care universitatea trebuie să aibă relații fructuoase: ministerul, celelalte universități, ARACIS, Consiliul Național al Rectorilor, autoritățile municipale și județene; presa, instituții și universități internaționale etc. Nu trebuie ignorată ținuta sau stăpânirea limbilor străine. Un plus de charismă de partea rectorului nu poate face decât bine universității.

3. Echipa. Cei care sunt alături de candidat în lupta electorală vor fi cei cu care acesta va împărți puterea iar în ceea ce îl privește pe candidat se aplică zicala „spune-mi cu cine te întovărășești…” Alegerile pe care le facem spun despre noi mult mai mult decât alte gesturi la fel cum de fiecare dată când alții ne aleg pe noi beneficiem de o caracterizare. Să nu uităm totuși că nu doar candidatul își alege colaboratorii aceștia, la rândul lor, au libertate de decizie. Judecățile de integritate și profesionalism trebuie aplicate la fel de serios pentru fiecare dintre cei care îl susțin ca și pentru candidat în sine. Pesimist fiind, aș zice că valoarea echipei este dată de valoarea celui mai slab membru al acesteia dar știu că alegătorii nu judecă așa…

Pe de altă parte, alegătorul trebuie să fie alert la orice indiciu de sectarism (i.e. sunt toți fani Steaua, toți atei, toți de stânga etc.). Stabilirea programului și a echipei pe criterii sectare e un pericol mortal pentru coeziunea universității unde singurele criterii de promovare în funcții ar trebui să fie competența managerială, performanța academică și integritatea. Echipele ar trebui să se coaguleze în jurul unor lideri și a unor viziuni despre dezvoltarea universității. Dacă ajungem să alegem rectorii pe criterii extra-academice, cum ar fi afilierea politică, religia sau etnia, am vorbit și crezut degeaba în  autonomia universitară sau în profesionalizare.

Update
Criteriul calității echipei trebuie ponderat după poziția administrativă și reputația anterioară candidatului. Incumbent-ul (actualul rector) are un avantaj, de pildă, putându-se baza pe echipa de prorectori și decani care îi alcătuiesc echipa. Tentați fiind de varianta tineretului salvator trebuie să reflectăm totuși dacă vrem să fie în poziția de rector cineva fără vreo experiență administrativă sau fără suficientă reputație încât să își poată alcătui o echipă cât de cât credibilă.  

4. Campania. O echipă profesionistă va face o campanie profesionistă: va identifica nevoile segmentelor de electorat și va încerca să vină în întâmpinarea acestora iar accentul va cădea pe comunicarea transparentă și concertată cu alegătorii. O campanie murdară (atacuri la persoană, etc. – rețeta cunoscută local sprijinită de obicei de presa de scandal) prefigurează modul în care se va desfășura și managementul odată ce alegerile vor fi trecut. Poate că strategia de genul acesta funcționează la împărțirea funcțiilor în universitate dar sigur va fi falimentară în relațiile cu celelalte părți interesate amintite deja. În plus, tacticile de genul acesta arată o înclinație spre cinism și arbitrar care nu are cum să ducă la soluții și efecte bune pentru universitate pe termen lung.

Dacă toate acestea vi se par prea complicate ca să fie aplicate nu aveți de făcut mai mult decât să evaluați candidaturile după cele 4 dimensiuni detaliate mai sus: programul, omul, echipa și campania și eventual să realizați un sistem de notare pentru fiecare dintre candidați.  Mi-e greu să propun o ierarhie care să ajute la ponderarea criteriilor prin prioritizarea lor dar mă liniștește faptul evident că dimensiunile ar trebui să fie corelate între ele. Orice nesincronizare între elementele celor 4 dimensiuni în cazul unui candidat este indiciul a ceva ciudat – gen echipă disfuncțională, candidatură neserioasă (celebri iepurași, candidați manciurieni), etc. Vi s-ar părea plauzibil ca un candidat cu o reputație profesională și morală bună etc. să apară în fața alegătorilor fără program, cu o echipă mediocră sau să practice o campanie murdară?  Nici mie.

Pe de altă parte, dacă nu sunteți de acord cu vreunul dintre punctele de mai sus probabil că toată argumentația mea nu are nici un sens: sunteți dintre aceia care nu văd nici o problemă în a face o universitate „liberală” sau „socialistă”, ortodoxă ori patriotică, oricum doar să fie „a noastră” nu „a lor”. Aceia știți foarte bine cum să vă alegeți candidatul.

An Nou Fericit!

Masterat didactic vs. modul pedagogic. False și reale probleme

Recent, reformatorii de profesie ai învățământului românesc concentrați într-o facultate din Cluj au repus pe tapet o temă inclusă în Legea 1/2011 dar amânată prin măsuri succesive de guvernele post-2012: formarea cadrelor didactice prin masterate didactice în locul actualelor DPPPD-uri din universități (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20665773-coalitia-pentru-educatie-obligativitatea-masteratului-didactic-este-vitala-pentru-profesori-mai-buni-intre-sistem.htm). Totul în numele calității învățământului românesc, deplâns în cele mai groaznice tonuri. Gândindu-mă la ce se întâmplă prin DPPPD-uri mai că îmi vine să sar în barca lui Miclea. Ceea ce mă reține este mai puțin scepticismul al lui Daniel David (http://www.romaniacurata.ro/despre-masteratul-didactic/) cât reducționismul suspect și hei-rupismul apelului modernizatorilor de la UBB.

Un sistem de învățământ de calitate este unul care reușește să scoată o performanță cât mai bună – o carieră școlară cât mai îndelungată și o poziționare socio-ocupațională cât mai satisfăcătoare, indiferent de condițiile sociale și economice ale mediului din care provine copilul. Cu alte cuvinte, un sistem performant este acela în care șansele sunt egalizate iar potențialul elevilor este valorificat la maximum. Cadrele didactice sunt o verigă esențială dar nu unică într-un asemenea mecanism. Pentru a fructifica optim înzestrarea și motivația copilului, profesorul trebuie să fie la rândul lui bine pregătit dar și dăruit muncii sale, să dea permanent senzația unei combinații bune de competență și entuziasm.

Știm bine că învățământul românesc este departe de performanțe precum cele descrise de imaginea dezirabilă de mai sus: inegalitățile de șanse în educație sunt semnificative și în creștere iar o parte din ce în ce mai importantă a generațiilor de copii sunt excluși din locurile unde se face performanța, constituind diverse fațete ale eșecului școlar. Cunoaștem, pe de altă parte, că, prin ideologia sa, învățământului românesc este preocupat obsesiv de reproducerea elitelor sociale – este evident prin acentul pe performanța scolastică în sine, care susține ierarhizarea regidă a școlilor, și prin ignorarea programatică a egalizării șanselor sociale. Pot detalia aceste teze dar nu e locul aici.

Distribuția resurselor umane și materiale în interiorul sistemului joacă un rol important în acest carusel al avantajelor și dezavantajelor. Salariile profesorilor din mediul rural sau ale celor din școlile „slabe” – diverse licee tehnologice ori școli cu concentrație mare de copii din categorii vulnerabile – sunt nemotivante comparativ cu costurile materiale, psihologice și de status ale activității în astfel de școli aflate la periferia sistemului. În timp ce în câteva colegii naționale sau clase de „elită” se concentrează „crema învățământului” majoritatea cadrelor didactice trebuie să îndure lipsa de aspirații și angajament a tuturor actorilor din majoritatea marginală a educației, începând de la părinți și terminând cu lucrătorii din minister.

A compensa aceste handicapuri care lovesc din toate părțile – regulamente care recompensează în principal participarea la olimpiade, directori mai atenți la capriciile conducerii politice decât la realizările copiilor din școală, părinți care și-au pierdut iluziile privind bunele intenții și capacități ale cadrelor didactice și elevi pentru care profesorii au șanse infime de a deveni modele – cere eroi greu de găsit printre suplinitorii sau titularii fără catedră care fug dintr-un sat în altul și navighează într-o panică permanentă între curricule, norme, obligații birocratice și suspiciuni balcanice.

Declinul învățământului românesc (dar a exista vreodată o perioadă de aur a acestuia, un trecut paradisiac pe care ne place să ni-l amintim?) a început cu siguranță în momentul în care catedrele au început să fie ocupate masiv de persoane fără vocație și fără motivație. Poate că dezastrul s-a declanșat la sfârșitul anilor 70 și în anii 80 ai secolului trecut, când cohortele imense de decreței au forțat educația comunistă să accepte numeroase compromisuri, inclusiv în selecția și pregătirea cadrelor didactice. Și dacă aceasta nu a fost de ajuns, capacul a fost pus la expansiunea învățământului superior din anii 2004-2009: universitățile au fost asaltate de persoane dornice de o diplomă de studii superioare pe care, în mod cu totul de așteptat, universitățile publice și cele de stat au fost dispuse se le ofere în condiții din ce în ce mai facile. Normal: și la privați și la publici salariile universitarilor depind de numărul de studenți. Valul a trecut dar calitatea studenților nu și-a revenit: cei buni nu mai vin la universitățile noastre sau, în orice caz, nu la facultăți relevante pentru învățământul preuniversitar: numărul absolvenților universităților din Anglia sau ale programelor de IT ori medicină din România care ajung să predea în școlile și liceele din România este asimptotic cu zero. Specializările devalorizate în perioada de expansiune vor avea  nevoie de un purgatoriu îndelungat până tinerii talentați vor reveni la ele. Iar faptul că exigența în universități este și mai scăzută chiar decât în perioada de expansiune, tot datorită dependenței de numărul de studenți, nu ajută la nimic.

Și atunci se pune întrebarea: care e miza discuției despre regimul de pregătire al cadrelor didactice – prin modul psiho-pedagogic vs masterat pedagogic? Aș zice că aceasta este aproape inexistentă, deoarece rezultatul nu poate fi în nici unul din feluri mai bun decât calitatea medie a învățământului superior. Profesorii pot contribui cu foarte puțin la îmbunătățirea sistematică și durabilă a sistemului. Pentru ca totul să se îmbunătățească trebuie studenți mai buni și profesori mai buni. Un detaliu din soluția legală a masteratului didactic este, totuși, încurajator: salariu de debutant în învățământ pentru masteranzi pe perioada studiilor, ceea ce ar stimula cererea pentru aceste poziții și, prin urmare, ar determina o creștere a calității aspiranților la un certificat didactic. Dar cine poate garanta că absolvenții masteratului vor rămâne la catedre în învățământul preuniversitar și nu vor alcătui încă un contingent de privilegiați din interiorul universităților? După un stagiu de pregătire universitară stimulat cu un venit semnificativ a pretinde titularizarea în cine știe ce post uitat printr-un liceu din țară pe un salariu doar un pic mai mare decât bursa din timpul masteratului didactic este pur și simplu o aiureală.

Mie îmi este evident că, concomitent cu reformarea formării personalului didactic trebuie făcute modificări fundamentale în finanțarea învățământului (finanțare progresivă mai accentuată, prin care resursele publice să fie mai puternic orientate către egalizarea șanselor în învățământ) dar și în selecția și salarizarea personalului didactic. Indiferent de orice altă măsură de îmbunătățire a managementului didactic, a curriculei etc. Câteva intervenții îmi par imperative pentru orice reformă cu adevărat eficientă a sistemului de învățământ: 1) finanțare semnificativ mai bună pentru școlile din mediul rural cât și pentru copiii din categorii defavorizate prin ajustări ale actualului sistem de finanțare per capita; 2) salariu diferențiat cu bonusuri substanțiale pentru cadrele care lucrează cu categorii vulnerabile și cu reduceri corespunzătoare ale normelor didactice; 3) sporirea semnificativă – un 50% în plus ar fi un început acceptabil - a salariului de bază pentru debutanții din învățământ; 4) desființarea actualului sistem de gradații de merit și înființarea unui mecanism de premiere care să recompenseze valoarea pedagogică adăugată, precum și implicarea în activități educative cu efect evident precum organizarea de activități extrașcolare și participarea la stagii de formare continuă etc.; 5) întărirea autonomiei profesionale a celor care activează în învățământ prin încurajarea funcționării critice, reflexive și creative a asociațiilor profesionale.

Lista ar putea continua cu măsuri de politică importante, printre care ar putea fi și înființarea masteratelor didactice în forma prevăzută de lege dar care, fără celelalte intervenții, precum cele enumerate mai sus, nu ar avea nici un efect.

Și da, ați înțeles, trebuie renunțat la modelul de finanțare și de recompensare simbolică regresiv practicat actualmente, în care premiile financiare și cele reputaționale se concentrează în școlile de „elită”, de olimpici, sere în care categoriile înzestrate cultural și material transmit privilegiile generațiilor viitoare.

Altfel, brusca igniție a problemei masteratului în spațiul virtual pare a fi motivată doar de tema controlului în cadrul universităților asupra banilor dedicați formării cadrelor didactice în condițiile aparent favorabile ale schimbării guvernamentale și, poate, și al alegerilor academice.

Grecia și teama de federalizarea Europei

Știm toți de dilema morală care înconjoară situația unor sectanți care refuză transfuziile pentru că acestea ar contraveni doctrinei lor. În situații limită membri sectei au de ales între puritate doctrinară și viață și, de multe ori, aleg calea pe care ei o denumesc a demnității. În asemenea situații suntem aproape toți de acord că dreptul la viață excede libertățile individuale și solicităm autorităților să intervină chiar împotriva voinței iraționale a celui care e dispus să moară în numele sfințeniei.

La nivel planetar mulți dintre analiști sunt alarmați de rezultatul negocierilor dintre Troika și Grecia, pe care îl consideră în diverse feluri care mai de care mai nefrecventabile: diktat, capitulare necondiționată, umilire, absurd etc. Ceea ce au făcut oligarhii europeni, reprezentanți ai complexului financiar-industrial cu nucleul în Nordul industrializat, este imoral, abject, respingător. Ce contează că au ajutat Grecia să supraviețuiască deși oarecum împotriva voinței acesteia exprimată în referendum?

Realitatea evidentă este, însă, mult mai tulburătoare pentru câteva argumente dintre care cel mai important este acela că Uniunea Europeană, mai ales uniunea monetară, face pași decisivi în direcția federalizării. În consecință statele naționale pierd din suveranitate, pe o parte, dar pe de alta câștigă din plusul de resurse pe care o asemenea construcție îl promite.

Dacă o asemenea evoluție este una negativă sau pozitivă este subiect de multă incertitudine. Politicienii europeni au arătat la recentele negocieri privind situația Greciei că federalizarea li se pare opțiunea mai bună. Duritatea discuțiilor a arătat, pe de altă parte, că sunt înghețați de spaimă în fața mutantului geopolitic simbolizat de un grup de actori supranaționali care dictează elementele fundamentale de politică economică ale unui partener care țipă că îl doare la libertate și la demnitate. Așa ceva nu a fost încercat de nimeni până acum în istorie așa că e normală o oarecare anxietate.

Avantajul opțiunii federalizării este că alternativa a părut Greciei și aliaților ei și mai înfricoșătoare. Într-un acces de responsabilitate nesperat, de ultim moment, premierul grec a cedat acceptând că varianta unei Grecii demne dar falită nu e cea mai roză. Perspectiva de a rămâne singuri, a pierderii suportului economic și politic al aliaților europeni, a transformării într-un fel de Tunisie mai răcoroasă, a ajungerii la cheremul altor actori geopolitici poate mai puțini răbdători într-o regiune care e departe de a fi liniștită și sigură nu cred că i-a surâs. Cu bune cu rele, Uniunea Europeană asigură stabilitate – citește pace și promisiunea bunăstării – pentru toate statele membre. Deși poate le surâde pervers gândul unei salvări inflaționiste nici politicienii din Italia sau Spania nu au insistat prea mult pe o variantă de ieșire din zona Euro a Greciei. La o reflecție mai adâncă probabil că înțepenesc de spaimă. E de subliniat, măcar în paranteză, faptul că victoria Uniunii în fața șantajului grec i-a întărit poziția pe plan geopolitic și a cam lăsat cu buzele umflate vecinii care se unduiau languros la răsărit mizând pe strategia „dezbină și stăpânește”.

Federalizarea Europei e un proiect care provoacă, pe drept, multă angoasă. Nu mă refer la isteriile care rezultă dintr-o fetișizare bizară a suveranității naționale – subiect de psihoterapie politică care e în responsabilitatea politicienilor și a aparatelor ideologice. Pericolul oligarhizării deciziei europene, a pierderii naturii democratice a guvernării datorită omnipotenței unei birocrații care devine stat în stat este însă unul acut și solicită dezbateri urgente și la fel de serioase precum cele pe tema Greciei. Este următoarea temă de discuție decisivă pe care dacă nu o soluționăm în favoarea democrației ceea ce am câștigat prin renunțarea la unele puteri locale în favoarea deciziei europene s-ar  putea să ne aducă mai multă pagubă decât beneficii.

Cancan vopsit

Cronica de Cotroceni am citit-o ca mai toată lumea dintr-o pornire perversă, voyeurism cred că se cheamă, de a afla ce se întâmplă dincolo de perdeaua de PR oficială prin culisele puterii. Iar când e vorba de alde Traian Băsescu, Andrei Pleșu și mai ales Elena Udrea motivația e înzecită, se înțelege. Înșiruirea pare nevererosimilă dar da, toți, și mulți alții, au lucrat la un moment dat la Palatul Cotroceni. Cu diferența că nici unul, cu excepția Adrianei Săftoiu, nu au publicat volume de amintiri cu iz de scandal din respectiva epocă.

Cine pretinde altminteri, că lectura volumului recent al Adrianei Săftoiu este justificată de interese de istorie recentă sau de știință politică are un viciu suplimentar curiozității lubrice și anume ipocrizia. Scuza funcționează doar în cazul unei minorități care poate invoca în apărarea ei că nu a fost afectată de asaltul de marketing al producătorilor cărții care a marșat cu flamura personajului principal al volumului. Da, ați ghicit, e vorba de Elena Udrea-Cocoș căreia I se datorează atât decăderea personajului Băsescu cât și suferințele inocentei purtătoare de cuvânt.

Volumul e la bază o înșiruire de istorisiri cu iz de bârfă la prima mână, multe în ideea de a face justiție unor personaje și evenimente rămase controversate, din perioada de vreo 2 ani și ceva petrecută de autoare la Cotroceni. Pretexul narațiunilor e dat de câteva sărăcăcioase însemnări de jurnal din aceea perioadă. Paginile de jurnal nu pot decât să mă facă să mă întreb asupra intențiilor și loialității unui înalt și foarte ocupat funcționar care își consumă o parte din timpul liber cu înregistrarea unor note de autoobservație de la locul de muncă…Aluatul se dorește ținut laolaltă și injectat pseudo-academic cu interminabile considerații de psihologie politică a la Tony Poptămaș (no offence Tony!) care au cam același rol ca și burtologia cu care un student leneș completează o teză de licență până la numărul necesar de pagini.

Cine poate pretinde că a avut vreo revelație citind volumul probabil că a urmărit evenimentele politice din ultimii 10 ani din România doar de prin Evenimentul Zilei. Despre Traian Băsescu aflăm ceea ce știam în principiu despre majoritatea politicienilor români: că a fost cinic, îmbătat ușor de putere, violent, grobian, nerespectuos, și ingrat cu cei apropiați. Ăia din spate care v-ați trezit: credeți că se poate face carieră în politică fără aceste calități? Alăturarea de alte personaje similare (intelectualii lui Băsescu erau toți o adunătură de oportuniști de exemplu, cu tușe pe Baconschi și Cristian Preda) din politica românească estompează liniile groase ale amintirilor despre fostul președinte.

În schimb, aflăm destul de multe, și nu bune, despre Adriana Săftoiu unele inferențe fiind deja sugerate mai sus. Cele spuse – numai cuvinte de laudă la adresa actualei conduceri a PNL (Blaga de exemplu apare ca un mucenic al politicii românești, mai că îți vine să îi cauți icoana la Prislop), elogiu discret în formă continuată pentru Tăriceanu (la un moment dat la începutul volumului dna Săftoiu afirmă că doar două sunt personajele față de care păstrează o amintire agreabilă – dl. Pleșu și dna Maria Băsescu – simpla lectură a cărții arată că ori a greșit numărătoarea ori laudele la adresa altora sunt mincinoase) – precum și cele nespuse – de exemplu o liniște stridentă despre condițiile plecării lui Elwis din funcția de director SIE, sau absența referirilor la mulți inamici redutabili ai președintelui din timpul celor două mandate - ne arată clar cam pe unde se situează autoarea în raport cu actorii politici actuali dar și cu obiectivitatea și adevărul. Despre alcătuirea caracterului autoarei nu prea mai avem ce discuta având în vedere că decide să facă publice după nici 10 ani informații potențial compromițătoare despre oameni alături de care a împărțit și relele și bunele unui loc de muncă nejenându-se să divulge conversații private (cazul Baconschi) sau să încarce textul de insinuări libidinoase despre rolul Elenei Udrea la Palatul Cotroceni. Iar Elena Udrea apare ca o obsesie pentru Adriana Săftoiu, așa cum au remarcat răutăcios toți criticii cărții.

Una peste alta, ca să o spunem pe șleau, textul nu iese defel din logica vulgatei anti-Băsescu gen Antena3/RTV. Este evident că publicului lor se adresează, că redactarea și marketingul au fost planificate inclusiv cu un ochi la problemele de justiție ale celor din anturajul prezidențial. Din partizanatul textului, învăluit pornografic în naïve considerații pseudoștiințifice, deducem și obiectivele producerii volumului: o declarație de loialitate față de o anumită parte a establishmentului politic, contribuția la o dezbatere pe o falsă temă și, în fine, câștigul pecuniar, cât mai mare și cât mai repede. Poate că dna Săftoiu a urmărit și un necesar efect terapeutic, având în vedere neîmplinirile, nefericirea care urlă din aproape toate paginile cărții.

Pentru cine se aștepta la o lucrarea de memorialistică la care istoricii viitorului vor face referire s-a înșelat. Cine a înțeles că e literatură de scandal politic pentru cei cu mintea odihnită a prins cârligul de marketing și poate și beneficiul social neașteptat al volumului: acesta se poate citi în întregime de către un absolvent de 12 clase în 3-4 ore, cam cât durează o așteptare la buletine sau un drum cu trenul de la Craiova la București. La cât de mare a fost succesul sigur aveți un prieten care să vi-l împrumute. Dacă nu, nu ați pierdut nimic.

Ce facem după 14 iunie?

Vă propun un exercițiu pozitiv prin care să extragem câteva învățăminte din eșecul de la 14 iunie al inițiativei de fuziune a localităților Oradea și Sânmartin. Adică să vedem partea bună din acest referendum din perspectiva celor care poate cred că ar trebui să fie foarte mâhniți

Unu – relația cu cetățenii trebuie refăcută

Administrația Bolojan și primarul însuși au primit un mesaj clar de la electorat: nu v-a fost dat un cec în alb nelimitat, există un maxim la ceea ce puteți face în/cu Oradea pentru ceea ce ne oferiți. În loc să condamne electoratul pentru lipsa de înțelegere sau de adeziune la mărețele viziuni ale leadershipului local, inițiatorii referendumurilor ar trebui să arate că au înțeles semnalele electoratului și să înceapă consultări cu populația privind politicile publice locale pentru a înțelege nemulțumirile care mocnesc și pentru a arăta că sunt dispuși la dialog. Pornirile frustrate și infantile care împart orașul între „noi” – cei buni care dorim creșterea orașului și „ei” – cei răi, care se pun în calea prosperității sunt calea sigură spre o ostilitate din ce în ce mai mare a părților și un viitor eșec.

Doi – PNL Oradea trebuie deschis

PNL Oradea și-a arătat limitele de mobilizare și de comunicare. Dominată pe partea de activiști de un nucleu de tineri de clasă mijlocie, organizația a pierdut total contactul cu mari categorii de electorat – mai ales pensionarii, maghiarii și clasa muncitoare. Da, e OK, ăsta este profilul pe care și-l dorește partidul liberal din Oradea, dar nu poți spera la mai mult de 30% într-un oraș precum al nostru cu o imagine care se învârte în jurul unor tineri de succes. Entuziasmul, energia și disponibilitatea noii clase mijocii nu pot să compenseze imposibilitatea de comunicare reală – adică de empatie, înțelegere și răbdare – cu categorii mai puțin energice sau optimiste. Este o organizație aflată într-un moment de cumpănă pe care recentul eșec poate să o deschidă sau, din contră să o forțeze să se închidă speriată într-o mai cruntă oligarhie de pretorieni. Nu cred că mai e cazul să subliniez că trebuie să vină din partea lui Bolojan și a liderilor locali inițiativa de a deschide organizația către figuri noi și mai ales către categorii socio-profesionale mai îndepărtate cu care există compatibilitate de interese și valori.

Trei – managementul public și cel de campanie sunt chestii deosebite

Oricâte scuze s-ar căuta, dublul eșec  al referendumului din Oradea a fost determinat și de erori în strategia de comunicare a echipei din jurul primarului. Nu o să discut problemele de conținut (am mai făcut referire la acestea - https://www.facebook.com/BusinessNewsRo/photos/ms.c.eJwzt7A0NrA0NTK3MDa2MLTUM4fwTSB8cwBnfQZz.bps.a.788446694586769.1073741838.680071312090975/789309527833819/?type=1 ) ci la cele de organizare: cred că s-a înțeles că o echipă dominată, dacă nu chiar castrată, de o singură persoană este incapabilă să rezolve eficient și creativ – cu curaj cu alte cuvinte - probleme complexe precum cea ridicată de referendumul din Oradea. Evident că problema este una mai vastă și ține de stilul de management al primarului care poate fi excelent pentru administrarea de zi cu zi a orașului dar nu atât de eficientă pentru înfruntări politice complexe. Să nu ignorăm nici faptul că superficialitatea strategiei de comunicare este parțial explicabilă și prin iluzia invulnerabilității pe care victoriile din campaniile politice din ultimii ani au produs-o și care au lăsat echipa de campanie cu garda jos. Un optimist ar putea zice că din greșeli învață omul și, din fericire, iluzia infailibilității nu mai e de actualitate.

Mai mult cred că la lipsa de eficacitate a campaniei din primul tur a contribuit, pe de altă parte, și lectura naivă a sondajelor care anterior referendumului anticipau o participare la vot mult mai mare: fuseseră avertizați însă de faptul că prognoza ratei de participare pe bază de sondaje este o întreprindere deosebit de imprecisă iar în cele două săptămâni dintre sondaj și referendumul din 10  mulți orădeni s-au hotărât să nu meargă la vot. Sondajele coroborate cu rezultele referendumului din 10 mai ne-au spus însă câteva lucruri clare (că majoritatea orădenilor a fost mai degrabă favorabilă ideii de fuziune dar că tema nu a reprezentat o prioritate pentru ei iar cei mai mulți din orădeni nu au vrut să gireze prin vot actuala administrație pentru realizarea acestui demers). Era treaba echipei de campanie ca în perioada 10 mai – 14 iunie să schimbe această situație. Este limpede că în viitoarele campanii ale echipei PNL Oradea managementul trebuie să fie altfel gândit.

Final - mâna pe portofel și ochii pe butelie

Bolojan le-a oferit oponenților actualei administrații nesperată muniție pentru viitoarele campanii plus alte bătălii politice. Neîndoielnic, demersurile făcute pentru unirea Oradiei cu Sânmartinul, mai ales cheltuielile ocazionate de campaniile pentru referendumuri vor fi invocate insistent în 2016. În primul rând de către candidatul PSD la Primăria Oradea (nu știm care va fi). Nici în interiorul PNL Bihor lucrurile nu par a fi chiar roz – chiar dacă au încercat să păstreze unele aparențe liberalii din jurul Cornel Popa nu au fost susținători trup și suflet ai proiectului unirii iar acum probabil se pregătesc să își întărească poziția în interiorul organizației județene și la nivel național profitând de pasul greșit al echipei lui Ilie Bolojan. Aceasta trebuie să fie pregătită pentru aceste posibilități sporite de recentul eșec. Pentru aceste confruntări  ar fi cazul să aibă argumentele și alianțele mai bine pregătite decât cele pentru susținerea cauzei fuziunii Oradea-Sînmartin. 

Cu Hirsch, fără Hisch, epoca intelectualilor tot a apus

Pentru că se încinge lupta de idei și interese iscată de ciorba reîncălzită a evaluărilor performanțelor în cercetare îmi permit să public pentru posteritate câteva idei prin care vreau să îi fac dreptate lui Hirsch, să enervez filosofii și să avertizez că, în mare, toată știința se duce rapid de râpă iar isteria publicării și a numărării de citări nu este decât semnul neputinței noastre de a devia de la o traiectoria care nu pare a duce, aparent, la un deznodământ fericit.

1. Întâi și întâi, mi se par uimitor de infantili cei care pretind evaluarea valorii „reale” a operei cuiva. Pot să înțeleg faptul că acuzăm, folosind clișee mai seci decât o funcționară de la primărie, comodificarea gândirii, cuantofrenia, sau oricare din patologiile cu care ne-am pricopsit prin globalizarea educației și cercetării. Dar sugestia că în locul unor indicatori cantitativi care trebuie, pe cât se poate, să fie valizi și fideli, am putea să găsim nomenul, sâmburele metafizic ... e un indiciu că publicul-țintă al mesajului este unul nu prea educat în ale epistemologiei. În fond, „valoarea” se măsoară prin recunoaștere în câmpurile epistemice iar toate variantele alternative, insinuate numai, sunt doar versiuni mult mai slabe decât cele oficiale ale judecării prin sistemul de peer-review. Da, indicii Hirsch sau factorii de impact sunt tot măsuri ale recunoașterii, manipulabile și discutabile (vezi mai jos) dar mult mai fidele, totuși, decât eventuala judecată într-un conclav colegial sau unul în care pontifi ai gândirii ar înmâna certificate de consacrare academică.

2. Să nu ignorăm, totuși, potențialul distructiv al actualului sistem de evaluare întemeiat pe principiul „publish or perish”. Manipulabilitatea indicilor scientometrici este dovedită de realitatea românească (sunt autori și editori români în științe sociale și în umanioare care au constituit adevărate ganguri care dopează factorii de impact etc. prin citări reciproce pe care sistemele de indexare le ignoră în mod suspect) dar și de cea internațională - pe net găsim numeroase istorii cu reviste, editori și autori cu comportament neonest. Motivația pentru fraudă este suficient de mare pentru a ne teme pentru viitorul a ceea ce am considerat mai sus o calitate. În plus, goana după reviste indexate omoară editorii independenți și micile reviste care rămân fără portofolii. În Social Science Citation Index deja este destul de greu să găsești jurnale care să nu aparțină uneia din marile edituri internaționale. În al treilea rând, tot goana după citări impune o masivă presiune spre conformism, spre teme și abordări „actuale”, paradigme nescandaloase și liste de referințe „cuminți” care permit rapid recunoașterea și ...punctarea. În fine, cursa după kilogramul de publicații produce în mod clar o inflație de studii, cu alte cuvinte devalorizarea științei, cu efecte negative anticipabile asupra prestigiului întregii comunități academice. Toate acestea impun o nouă politică a științei și mai ales o regândire a moriștii perverse în care autorități de finanțare a universităților, a cercetării și marii editori joacă o frumoasă horă a prieteniei care, în curând, va lăsa știința, mai ales știința socială, în fundul gol.

3. Să admitem că citarea este cel mai bun semn la îndemână al recunoașterii operei dar este departe de a fi și unul perfect. Anonimii care flutură scorurile lor Hirsch cu doi digits ca și cum ar fi conturi în bancă sau mărimea la pantofi sunt la rândul lor destul de penibili iar multe argumente prodomo suferă dureros de eroare de atribuire de dreapta. Cei din științele sociale ar trebui să o evite atribuirea de stânga/dreapta măcar când e vorba de propriile persoane. Știm că accesul la publicații și la citări e subiect de efect Matei, astfel că în nici un caz relațiile dintre indicii scientometrici și coeficienții de finanțare sau alte practici redistributive nu ar trebui să fie liniare. Aici a fost, zic eu, unul dintre defectele importante ale tuturor sistemelor de evaluare experimentate recent în România la nivel de finanțare a învățământului superior.

4. Cei din domeniul umanioarelor ar trebui să înțeleagă că indicatorii lor scientometrici relativi pot indica destul de corect poziția lor în câmpurile specifice de producție mondială cât și poziția marginală a umanioarelor în ansamblul cîmpului academic, pe care scorurile mult-hulite o obiectivează. Filosofii, criticii literari, teatrologii, etnografii, istoricii sunt cei mai supărați, pe drept cuvânt, că punctajele lor, pozițiile în universități și în societate nu sunt pe măsura așteptărilor și expunerii lor. Sorry  dar țările demult nu mai sunt conduse de aristocrați care țineau pe lângă curțile lor compozitori, poeți, pictori sau filosofi care, uneori, reușeau chiar să influențeze istoria. Ați eliberat spiritele și ați adus domnia cunoașterii astfel încât astăzi, din păcate, pentru orice domeniu cât de mic - precum relațiile publice sau resursele umane - există acum o specializare tehnică în care nu mai e suficientă abilitatea de a dezbate despre istoria ideilor. O fi indicele Hisch și factorul de impact specifice domeniilor dar ar rezista scorurile medii din România unei comparații cu cifrele similare din țări cu care ne place să ne comparăm, de exemplu Ungaria, Polonia sau Serbia? Cultura română înaltă este, dincolo de pretențiile etnocentrice, nu numai mică dar și una periferică iar „marile confruntări de idei” de la noi, să recunoaștem, nu interesează pe mai nimeni, nici în România nici în străinătate. Ăsta e și motivul pentru care mulți astfel de intelectuali sunt tentați să producă pentru publicul larg - pe bloguri (sic), în ziare sau chiar în mișcări cu substanță politică. A confunda notorietatea publică cu reputația academică ar fi totuși o naivitate neașteptată pentru niște persoane inteligente, nu-i așa?

5. Supărările sunt neașteptat de mari comparativ cu miza dar sper că nu e vorba de hybris. Indicatorii de calitate ai cercetării, printre care și cei bazați pe infamul Hirsch contribuie doar la stabilirea finanțării suplimentare, care nu poate fi mai mult de vreo 25% din alocarea bugetară publică. Faceți socotelile și veți constata că vă enervați pentru fracțiuni de procent din bugetele universităților. Facem abstracție de vanități, care sunt cu atât mai mari cu cât alte recompense care sunt de împărțit sunt mai mici.
 

Romanian Prosecutor

„De ce eu” e departe de a fi o capodoperă cinematografică. Dimpotrivă, ineditul lui rezidă chiar în opoziția față avangardismul căznit al cinematografiei românești recente. După diverse drame cu tâlc socio-politic (vezi deja clasicele „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile” sau „Moartea domnului Lăzărescu”) construite de producătorii și regizorii lor cu gândul la critici, festivaluri și premii, filmul despre ultimele săptămâni din viața procurorului Cristian Panduru e un exercițiu de educație civică destinat unui public relativ larg. Zic „relativ” pentru că, cu siguranță, fanii seriilor inspirate de Marvel nu vor gusta filmul lui Tudor Giurgiu. În schimb minoritatea activă din punct de vedere politic de la noi va căpăta lejer răspunsuri la câteva dintre  întrebările care, la incitarea mass media sau a filmului însuși, o frământă. Povestea e liniară, personajele sunt schematice precum în orice fabulă, istoria e condimentată cu ceva erotism, foarte puțin suspans și aproape insesizabile surprize.

În rezumat, filmul ne transmite mai multe idei simple, menite a ne limpezi înțelegerea mersului lucrurilor patriei în care trăim. Mai ales a modului în care se distribuie bogățiile și puterea și a felului în care mulți am ajuns să nu ne regăsim în viețile pe care le trăim. Una dintre acestea ar fi că destinele țării sunt conduse încă de moștenitorii fostului regim, așa-zisul „sistem” pe care îl pomenea dl. Giurgiu în discuția cu publicul, în realitate o oligarhie ocultă, arbitrară și violentă, compusă din membri ai serviciilor secrete de ieri și de azi, din politicieni și din oameni de afaceri care sunt deasupra tuturor regulilor valabile pentru plebe și care controlează viețile tuturor, dacă e necesar chiar prin violență.  A doua lecție este că rezistența față de acest sistem este inutilă astfel de întreprinderi naive fiind degrabă și fără scrupule zdrobite. În fine, cine se opune totuși „sistemului” e nebun sau, în cel mai bun caz, va înnebuni în lupta cu plutocrația. Cele câteva sugestii despre caracterul suspect al activităților serviciile secrete sau despre impunitatea lui Adrian Năstase care închid filmul ne arată că tezele de mai sus explică România contemporană și nu doar epoca Năstase.

Oricine cât de cât priceput sesizează imediat elementele de tragedie greacă (în care sistemul – metaforă a determinării absolute -  înlocuiește cu brio divinitatea iritată), inclusiv funcția de katharsis, de educare a publicului. Cristian Panduru, un Cristi Panait foarte bine interpretat de Emilian Oprea - un procuror fără experiență, talentat dar mai ales zbuciumat de ambiție și vanități adolescentine de justițiar- își ridică în cap mafia de partid și de stat și sfârșește ca orice personaj tragic. Povestea lui Panait, Lele, Tărău, Năstase cu misterele ei cu tot e bine bine-cunoscută, n-are sens să o recapitulăm aici. 

Deși pretinde că e o operă de ficțiune filmul lasă de la un capăt la altul o impresie teribilă de tezism, cam ca și JFK al lui Oliver Stone. Lucrurile prea puțin cunoscute din împrejurările sinuciderii lui Panait sunt completate cu scene ficționale, firav sau deloc susținute de evidențe, care în cele din urmă construiesc un tablou coerent al unor presupuse mașinațiuni ale plutocrației de stat din epoca lui Adrian Năstase: tragicul personaj este hăituit de serviciile secrete, toți cunoscuții săi (cu excepția logodnicei și a mătușei) sunt de fapt parte a complotului și, în cele din urmă, se frânge supus fiind unui șantaj cu conotații sexuale chiar de către șeful lui, procurorul securist de stil ceaușist Codrea, magistral jucat de Mihai Constantin. Nu e greu să ne închipuim că publicul pesedist și nostalgicii epocii Năstase nu au înghițit cu plăcere morala filmului. La fel de clar e că fanii DNA vor considera pelicula lui Tudor Giurgiu o descriere fidelă și bine venită a capturii statului, inclusiv a justiției, din perioada de tristă-amintire. 

Împotriva ermetismului din limbajul cinematografiei românești contemporane, cu origini și justificări în cenzura ceaușistă, filmul lui Giurgiu e un mare și curajos pas înainte: își asumă o poziție ideologică și se ambiționează să o promoveze cu instrumentele specifice fără a se ascunde cu falsă pudoare în spatele artei. Un istoric al cinematografiei românești de masă ar putea sublinia faptul că perioada propagandei naționaliste a la Sergiu Nicolaescu a fost depășită odată cu filmul inspirat de cazul procurorului Panait.

Din fericire, sau din păcate, evenimentele din ultimele luni contrazic flagrant tezele lui Giurgiu: politicienii, magistrații și oligarhii corupți se îngrămădesc în pușcării iar procurorii anti-corupție sunt acum eroii națiunii. Se pare că „sistemul” care l-a zdrobit pe Panait nu era în realitate atât de implacabil și/sau nebuni ca el sunt suficient de mulți încât să nu fie niște ciudați singuratici. Evident că putem interpreta această inoportunitate ca semnal al unui posibil offside în care a fost prins realizatorul filmului care se aștepta să lanseze pelicula în altă realitate politică (la fel ca majoritatea adulatorilor DNA). 

Sau să nu ne lăsăm pradă tentației de a face procese de intenție și să lecturăm filmul ca o metaforă mai amplă a tragismului eroului care face ce face împotriva vântului....Mai ales că poate arestările și condamnările recente sunt doar un semn al reorganizării sistemului. Și DNA e doar o parte a sistemului...Și poate...etc.

Una peste alta, merită văzut. 

Podcast: procese demografice și criza demografică din România

Despre procese demografice și criza demografică din România

O dezbatere, bun podcast pentru studenții de la științe sociale. Mai ales că e dialog cu un preot.

Emisiunea de la Radio Maria Oradea 9 ianuarie 2015

Avem arme, bani și alianță. Condiții excelente pentru simpozioane și defilări!

Update:
Ultimele dezvoltări - tratativele inițiate de Merkel și Hollande, pe de o parte și cugetările americane pe de altă - îmi dau dreptate. Cum Putin se dovedește încăpățânat (http://www.hotnews.ro/stiri-international-19312831-merkel-nu-este-sigur-discutiile-pace-avute-vladimir-putin-vor-functiona-trimitere-arme-ucraina-nu-ajuta-hollande-daca-nu-gasim-acord-pace-durabil-stim-urmeaza-razboi.htm) se înăsprește tonul aliaților americani (http://www.hotnews.ro/stiri-international-19312457-generalul-philip-breedlove-comandant-nato-occidentul-nu-trebuie-excluda-optiunea-militara-ucraina.htm) păstrând însă și impresia că rușii au de ales între împăciuitorismul continental și beligeranța nord-atlantică. Ucrainienii ar fi mai isteți dacă ar mima mai serios opoziția față de planul Merkel-Holland http://www.hotnews.ro/stiri-international-19312146-ucraina-petro-poroshenko-spune-planul-pace-franco-german-putea-functiona.htm. 


Nu sunt un mare specialist în relații internaționale sau în geopolitică. Chibițez uneori dar unele lucruri se văd și în absența unor acreditări oficiale. Iar în ceea ce privește situația războiului din estul Ucrainei clare sunt doar misterul obiectivelor Kremlinului și brambureala general-strategică a Vestului. 

Relativ la acțiunile lui Putin și ale aparatului lui, înțelegerea obiectivelor agresiunii împotriva Ucrainei a fost de la început foarte limitată cu toate că aici e cheia soluțiilor logice. Bun strateg, Putin nu a arătat nimănui ce urmărește Rusia - aserțiune valabilă evident dacă ignorăm propaganda oficială a Moscovei. Dar poate cheia misterului este că nu există nici un mister: Rusia nu a avut la început decât un obiectiv limitat - securizarea Crimeii, a bazelor miiltare de acolo și a controlului asupra Mării Negre - extinzându-și ambițiile odată ce a sesizat slăbiciunea reacțiilor occidentale. Stilul Hitler în 1939 ar zice unii. 

După aproape un an de război hibrid știm, totuși, câteva chestii: 1) sancțiunile internaționale  sau protestele nu au oprit înaintarea rusească; 2) e clar că ținta rusească e acum mai mult decât obținerea Crimeeii, nefiind limpede totuși care e ordinul de mărime al ambițiilor pe teren: tot estul Ucrainiei, îngenuncherea vecinului și reîntoarcerea în sfera de influență rusă? 3) Moscova insistă pe conservarea capacității de negare a implicării directe în conflict (deniability) 4) Moscova a acționat în pași foarte restrânși și cu resurse limitate, în ciuda copleșitoare ei superiorități militare 5) Moscova poartă un agresiv război propagandistic care este în mod evident țintit către proprii subiecți și nu către opinia publică internațională. 

(foto: ukraineatwar.blogspot.com)

Cu atâtea necunoscute e greu să iei decizii câștigătoare. În momentul de față evoluțiile strategice în tabăra occidentală sunt determinate de intenția declarată a unor oficiali SUA de a livra armament Ucrainei și de opoziția germană la această propunere sau de propunerea radicală a excluderii Rusiei din sistemul bancar mondial prin blocarea accesului la sistemul SWIFT. Mai mult, în contrapartidă Angela Merkel propune crearea unui spațiu economic comun UE-Uniunea Eurasiatică. Aparent, americanii merg pe strategia confruntării în timp ce Germania pare a încerca să îmblânzească ursul cel rău. Belicoșii ulii americani belicoși contra pacifismul european, nu?

Pentru orice cunoscător, propunerea germană e total nerealistă: economiile dependente de exporturi de materii prime ale țărilor de Uniunea Euroasiatică nu au nici o șansă în competiția cu economiile UE. În cazul în care barierele comerciale dintre aceste blocuri economice ar fi anulate, Rusia și restul țărilor ar deveni rapid colonii economice ale giganților europeni. Unul din motivele conflictului ucrainian e chiar decizia Ucrainei de a solicita asocierea la UE, ceea ce presupune eliminarea barierelor comerciale ale acestei țări cu blocul comunitar, moment în care Ucraina trebuie să iasă din Uniunea Eurasiatică, dacă nu se dorește sufocarea pieței interne a Uniunii conduse de Rusia de produse mai ieftine și mai bune importante din UE via Ucraina. Oferta germană nu e una serioasă, a fost făcută din motive propagandistice, pentru a sublinia că occidentul încearcă toate variantele pașnice. Polițistul rău și cel bun. În schimb, reacțiile Moscovei arată că sunt înfricoșați de-a dreptul de eventualitatea pierderii accesului la finanțarea prin sistemul financiar global. Excluderea din SWIFT va fi, probabil, arma atomică pe care occidentul o va folosi împotriva Rusiei, în cazul în care alte metode nu vor funcționa. (O confruntare militară directă e exclusă de ambele părți, deocamdată - dar lui Putin trebuie să i se ofere o ieșire onorabilă din manualele de istorie, altfel…). 

Înarmarea oficială a Ucrainei incumbă, pe de altă parte, riscuri dar trebuie să ne întrebăm dacă acestea sunt mai mari decât cele ale refuzului de a ajuta Ucraina. Până unde vor merge rușii în cazul unei Ucraine vizibile incapabile să se apere? Se vor mulțumi cu Donețk și Lugansk? Mai mult, înfrângerea militară coroborată cu lipsa de suport internațional poate precipita o răsturnare de regim în Ucraina și revenirea întregii regiuni (incluzând Moldova și Georgia) în stare de vasalitate față de Rusia. Pe de altă parte, se pare că Rusia e mulțumită atâta vreme cât i se recunoaște supremația militară, i se acceptă interesele zonale „legitime” și statutul de super-putere, pe de o parte, dar i se tolerează și participarea (ne)onorabilă în politica internațională.

Cred că obiectivul imediat trebuie să fie stoparea câștigurilor teritoriale ale insurgenților și înghețarea conflictului prin câteva succese militare suficient de limitate încât să nu provoace o escaladare similară celei din august anul trecut (când Ucraina era cât pe ce să elibereze teritoriul afectat de rebeliune printr-o ofensivă de proporții încheiată într-o baie de sânge provocată de intervenția directă a trupelor ruse). Mie îmi este clar că Putin nu se va opri atât timp cât consideră că prin tactica forței poate obține din ce în ce mai mult. NATO și UE trebuie să transmită un mesaj clar că nu vor lăsa Ucraina pradă Rusiei. Pentru aceasta este nevoie de echipamentul militar și de sprijinul logistic și de informații propus de americani. Pe termen lung, un efort masiv de asistență pentru Ucraina va trebui să contribuie în primul rând la îmbunătățirea guvernării din țara vecină, având ca ținte alături de dezvoltare economică și creșterea calității vieții.