Consumatorii sunt din nou nervoși

Activiștii de pe internet se agită în zilele astea pentru o cauză oarecum bizară: împiedicarea iminentei dispariții a posturilor trustului Discovery de pe platforma Digi. Spun că motivul supărării lor este bizar pentru că pornește de la câteva premise care diferențiază această cauză de nemulțumire de altele care au provocat mobilizare, cum este problema exploatării gazelor de șist sau cea a aurului de la Roșia Montană.

Situația este făcută specială în acest caz de faptul că atât RDS-RCS cât și Discovery sunt operatori privați, astfel încât redifuzarea documentarelor canalului american este rezultatul unei înțelegeri comerciale dintre doi operatori care vor să facă profit. În plus, accesul la canalele Discovery este tot atât de mult de utilitate publică precum este autorizarea restaurantelor fast-food sau a unor supermaketuri.

Primul aspect ne arată că funcționarea Digi este condiționată de capacitatea de a fi rentabilă, logică în care intră cu siguranță și decizia de referitoare la canalele cu documentare cu pricina. Cred că argumentul că operatorul de cablu nu poate profita de poziția de piață în dauna intereselor publicului trebuie să fie circumstanțiat și de interesele comerciale ale unui agent care, în cele din urmă, este un producător direct și indirect de bunuri publice (prin viteze foarte bune de trafic de date, prin servicii de telefonie foarte accesibile, prin acces ieftin la posturi de televiziune, prin numeroase locuri de muncă și sume mari plătite ca impozite la stat). Reducând la absurd, putem obliga furnizorii dominanți pe piață să facă orice ar cere piața, indiferent de eficiență economică, doar pentru a nu fi acuzați de abuz de poziție dominantă? Pe de altă parte, nu se poate echivala situația RDS-RCS cu cea a unor furnizori de utilități care operează în regim de monopol natural: nimeni nu oprește alte firme să intre în teritoriile în care lucrează forma orădeană, la fel cum ea însăși a făcut în situațiile în care nu a putut achiziționa operatorii locali. În plus, există tehnologii care pot să facă irelevant avantajul actual al celor de la RDS-RCS, avantaj care, să nu uităm, a fost obținut prin investiții private și fără a beneficia în vreun mod sau altul se susținere din partea statului.

Faptul că în nici un caz nu se poate vorbi despre utilitate publică sau interes public în cazul Discovery (nici măcar cât în cazul Antena 3) ne indică că avem de-a face cu o situație inedită în România: o mișcare a consumatorilor. E important să recunoaștem particularitatea situației pentru a nu o confunda cu acțiunile civice care vizează lucruri care interesează pe toți precum pacea pe pământ sau sănătatea planetei, etc (evident că nu avem mișcări civice care să solicite o administrație eficientă sau un sistem sanitar de calitate, aceste teme fiind acaparate de partide politice și ignorate de partea activă a publicului care pare a se descurca foarte bine în cloaca sectorului public). Confuzia este persistentă în aceste zile, fiind întreținută mai mult sau mai puțin intenționat inclusiv de către cei de la Discovery care se vaită că sunt nedreptățiți. Mulți susținători naivi ai tot felul de cauze care mai de care mai nobile s-au grăbit să se alăture corului de protestatari inițiind sau semnând petiții pe net, afișând bannere, trimițând mesaje etc. Nu e prima oară când inocenții din noua clasă mijlocie se lasă pradă unor interese private, iluzionându-se că stau călare pe armăsari albi ai dreptății.

În zilele următoare cei de la RDS-RCS vor transmite probabil, la fel cum au făcut și în cazul Intact, informații seci care vor arăta care este defapt miza financiară a acestei mici tulburări de pe piața media. Vom vedea atunci câte milioane de euro costa restransmiterea unor programe în regim de heavy rotation, în care greu mai găseai vreun documentar care să nu fi fost difuzat de nenumărate ori. 

Copilul problemă

Până recent Bulgaria cheltuise 27% din fondurile de coeziune care i-au fost alocate pentru perioada 2007-2013. Noi am reușit sub 10% în aceeași perioadă. Căutați cifrele corespunzătoare pe internet, comparați succesele noastre cu cele ale celorlalți parteneri de integrare din est și o sa vă umpleți de mândrie patriotică. Nu doar că am cheltuit în cei 6 ani de integrare mai puțin decât dobânda potrivită sumelor rezervate României (care oricum nu au fost foarte generoase, comparativ cu alte țări, precum Polonia sau Cehia), dar am reușit să ne alegem și cu suspendări și presuspendări care mai de care mai jenante.

Cred că rata de absorbție a fondurilor europene este un indicator standard destul de sensibil al capacității unei țări din zonă de a-și pune administrația în slujba bunului public și a cheltuirii normale a bunului public. Din acest punct de vedere statul nostru este aproape trei ori mai penibil decât cel bulgar, și de vreo 5 ori mai incapabil decât cel grec sau cel portughez.

Situația este atât de gravă încât nici nu mai merită să fie investigate cauzele, fiind limpede că stăm foarte bine toate posibilele surse de eșec: avem personal puțin, prost pregătit și nemotivat, resursele de antreprenoriat sunt mult mai mici decât cele necesare, infrastructura organizațională preexistentă era insuficientă pentru oportunitățile și provocările programelor de coeziune, managementul fondurilor europene este incompetent și fraudulos, legislația în domeniu este aiurea, redactată de tot felul de giboni care exercită suvernitatea poporului cu mintea la pedeandărătul. Din punct de vedere UE, acum când toată federația se chinuie în zbaterile crizei, România apare probabil ca un copil problemă care nu doar că dă semne serioase de retard dar e și extrem de dificil de educat. Și în plus, se pare că are înclinații deviante destul de serioase: nu doar că nu e în stare să rezolve problemele simple care i se ivesc dar face și un tărăboi teribil de fiecare dată  când i se atrage atenția asupra problemelor de comportament. Cică nu acceptă politica de dictat, că nu e colonie, că e tratată injust etc.

Dragi compatrioți, am cheltuit sub 10% din sumele planificate pentru noi. Ironic, dacă sumele planificate ar fi fost de două ori mai mici, aveam o rată de absorbție de aproape 20% și era mai puțin rușinos. Într-adevăr, dacă am fi cheltuit măcar cât bulgarii în perioada asta, am fi trăit perioade mai lungi de creștere economică în miez de criză, am fi contemporanii unor instituții și unei infrastructuri ceva mai suportabile și poate și am fi beneficiat de părere de sine mai pozitivă în mod realist. Toți vânzătorii de gogoși de la noi exprimă speranța către un fel de miracol prin care în perioada imediat următoare rambursările de la UE vor crește în mod exponențial așa încât dacă pentru bugetul viitor al UE ni se reduc alocările pentru fonduri de coeziune riscăm să rămânem la un moment dat fără bani. Am auzit deunăzi de la unul din păcăliții lui Sima ceva bălmăjeală cu curba învățării care ne situează la capătul rampei de lansare în stratosfera capacității de absorbție. După logica asta, vecinii noștri de la Sud unde se află pe curba învățării?

Să fim serioși: miracole nu se vor produce. Decât dacă nemții sau polonezii mută câteva autorități de management de la ei la noi, alături de guvernările locale aferente. Capacitatea de absorbție se va îmbunătăți, evident, că doar mai prost decât până acum e greu să îmi închipui că se poate lucra dar în nici un caz spectaculos. Nu suntem în nici un caz în pericol pentru anii viitori dacă ni se reduc fondurile de coeziune cu câteva miliarde de euro să ne trezim pe al jumătatea perioadei cu rezervele europene goale. O sumă mai mică ne va motiva în schimb, poate, să fim mai atenți cu modul în care ne raportăm la ele. În plus, înainte de a vedea paiul din ochii altora, ar trebui să scoatem noi bârna din ochii proprii și să fim mai atenți când amenințăm cu veto-uri și insultăm oficiali europeni în dreapta și în stânga.  

De ce o să piardă ARD-ul alegerile în mod lamentabil

…deși USL-ul a făcut suficiente erori deja încât să se ceară singură în opoziție?

1.Pentru că a aplicat strategia minimax-ului în stabilirea obiectivelor și a candidaților: a luat simulările bazate pe scrutinuri care nu au nici o legătură cu alegerile parlamentare (locale și referendum), a stabilit care sunt colegiile în care au șanse și au plasat candidați de sacrificiu care nu au, aparent, șanse dar mai ales nu au motivația să încerce să schimbe predicțiile simulărilor în colegiile socotite fiefuri USL. Astfel, indiferent de intențiile inițiale, simulările tehnic complicate, logic simpliste, a tot felul de corporații de consultanță politică, au produs un efect de profeție creatoare care va fi rentabil mai ales pentru producătorii lor (v-am spus, v-am spus, acum dați cash-ul, data viitoare va fi și mai bine) și pentru USL care s-a trezit că opoziția s-a retras din fața lor, fără măcar să pârjolească ogoarele sau să otrăvească fântânile.

2. Pentru că în urma convulsiilor de final de epocă în care au apărut tot felul de contorsiuni și mutații (PNR, Forța Civică, Comisii de Etică etc.) învingători au ieșit mogulii PDL prea puțin dispuși să lase din mână vrabia imunității parlamentare și a celorlalte privilegii  atașate funcțiilor de deputat și de senator în schimbul vreunei cauze nobile sau înnoirii mișcării de dreapta. Aplicând logica isteață de la punctul de mai sus liderii PDL, obsedați de ideea supraviețuirii politice individuale au făcut un gest banal de iraționalitate colectivă și au privat mișcarea lor de un posibil succes național pentru micile lor succese locale. Figurile uzate ale PDL-ului (cu frunza ARD pusă stângaci pe locurile rușinoase) nu vor reuși în nici un caz să  mobilizeze electoratul de dreapta care va sta (ne)liniștit acasă în timp ce liberalo-socialiștii vor avea un motiv în plus să se ducă la vot.  

3. Există și o explicație structurală a diferenței aparente dintre calitatea candidaților USL și a candidaților PDL (ok, ARD) iar aici mă gândesc mai ales la exemplul din Bihor, pe care îl cunosc destul de bine. Numărul mare de locuri virtual eligibile pentru USL a deschis calea spre candidatură pentru figuri cu adevărat respectabile – precum Cherecheș și Cupșa – care în condiții de criză ar fi avut mici șanse să încapă de oligarhii partidului. Situația este inversă în PDL unde dorința de a apuca unul din cele maximum trei locuri eligibile a împins în umbră figuri mai acceptabile pentru electorat decât cei doi cvasipesediști – unul prin traseu altul prin alianță - care conduc filiala locală. 

Peştele e, de fapt, împuţit peste tot (recycled)

Dramele politice din ultimii ani au adus în atenţie un sindrom pe care mulţi îl etichetează ca şi criză de legitimitate a clasei politice. Politicienii par a fi departe de popor, de interesele şi valorile acestuia, lucru semnalat de apatia alegătorilor, de lipsa de încredere a instituţiilor politice şi a reprezentanţilor acesteia. Se pare, dacă ne aplecăm asupra modului în care sunt reflectate acţiunile şi onorabilitatea elitei politice, că am ajuns din nou în situaţia descrisă de criticii conservatori ai parlamentarismului antebelic la situaţia în care o pătură superpusă uzurpatoare suge fără milă sângele naţiei.

                Criza de legitimitate este un diagnostic coerent şi credibil. Aparent, minoritatea aflată în vârful ierarhiei sociale şi instituţionale îşi reproduce şi extinde influenţa asupra societăţii prin mecanisme de promovare şi recrutare inechitabile. Funcţiile cele mai importante se distribuie pe criterii de clientelă sau se vând pe sume importante – situaţie din care putem afla măcar cât valorează o prietenie sau o relaţie de rudenie în elita noastră. Într-un cuvânt, statul şi grupurile care îl stăpânesc, reunite în partide politice, s-au oligarhizat, în timp ce, de pildă, specialiştii de calitate şi cetăţenii activi bine intenţionaţi sunt lăsaţi cu buzele umflate în anticamera deciziilor. Sub această elită, într-o topologie mitică, se află majoritatea oropsită, inocentă, trădată.

                Un diagnostic plauzibil nu este neapărat şi unul corect. Doar ignorarea intenţionată a peisajului intereselor private poate să susţină critica naivă a clasei politice expusă în rândurile de mai sus. Trebuie investigată şi ipoteza că majoritatea nu este imaculată iar interesele acesteia, poate altele decât cele expuse în declaraţiile ipocrite ale politicienilor, sunt reprezentate de fapt la vârf. Susţin, de fapt, că elita politică este legitimă dar că, într-adevăr, limbajul politicii este unul în criză.

 Majoritatea este virtuoasă şi infailibilă doar în declaraţiile demagogice de fiecare zi. În lumea reală, din păcate, concetăţenii noştri sunt arareori îngeraşii care se presupun atunci când îi critică pe cei de la televizor. Mii de pensionari de boală făcuţi pe şpăgi, mulţimi de locatari de bloc care şi-au modificat apartamentele fără autorizaţie sau şi-au construit garaje pe terenuri care nu le aparţin, majoritatea bugetarilor angajaţi prin concursuri măsluite sau numeroşii „întreprinzători de succes” produşi prin contracte publice în urma unor încredinţări sau licitaţii dubioase, sunt toţi copii ai acestei patrii. În toate exemplele invocate, la fel ca în atâtea altele, făptaşii au avut de ales şi au eşuat din punct de vedere etic chiar dacă practic şi social s-au „descurcat”. Este, din perspectivă etică, vreo diferenţă între asemenea cazuri şi incidentele de corupţie politică pe care le cunoaştem atât de bine?

Distanţa dintre practică şi norma explicită face să trăim acut senzaţia formelor fără fond şi să nu avem încredere în ceilalţi sau în instituţii. Critica virulentă a statului şi a elitei maschează adeseori, vinovăţia celor care fug de responsabilitate propriilor decizii adeseori discutabile. Pentru mulţi, politica nu este decât un ţap ispăşitor pentru erorile poporului. Discursul politic şi civic sunt şi ele exemple de „double speak”, de limbaj dublu, făcut pentru a masca activităţile şi orientările reale în spatele unor etichete şi fraze pompoase. Se vorbeşte prea mult despre „eficienţă administrativă”, despre „reformă” în toate domeniile, despre „democraţie” sau „poporul suveran” şi se face prea puţin în direcţiile respective…

Poporul, care de obicei pretinde onestitate doar din partea celor mai puternici şi, în general, doar în competiţiile care nu îl privesc, este bine reprezentat la vârf dacă stăm să ne gândim la blocajul susţinut al aproape tuturor încercărilor de a face imposibile situaţii de genul celor enumerate. Clasa politică nu este ilegitimă, în schimb programul real al acesteia este nedemocratic şi nemodern, în aceeaşi măsură în care poporul nu îşi vede proiectele de viaţă în termenii presupuşi de limbajul democraţiei liberale ci jalonat de oportunităţi meschine de ciupeală.

Reiese că politicienii nu trebuie să îşi facă griji în privinţa reprezentativităţii ci în ceea ce priveşte misiunea. E probabil glorios să faci educaţie civică dar aproape sigur fatal pentru cariera politică. Foarte puţini au curajul acesta. Marea majoritate a politicienilor fac ce trebuie date fiind condiţiile: teatru fără odihnă şi aranjamente.

Bostănăria poate fi salvată!

Acum câteva zile un polițist revoltat mi i-a căinat pe CFR-iștii prinși cu brațele până la umeri în banii  propriului angajator. Argumentul? Universalul „peștele de la cap se împute" și că autoritățile ar trebui să umble după marii corupți, nu după amărăștenii care fac și ei un ban cum pot. Nu cred că s-ar mira nimeni să afle că, aparent paradoxal, în opinia aceluiași simpatic inspector, Năstase nu intră în categoria marilor corupți ci în cea a victimelor politice.

Înțeleg solidaritatea purtătorilor de chipiu în războiul lor cu statul cel rău. Împotriva sistemului opresiv creat de clasele asupritoare poporul luptă, pare-se, prin măcinarea sa din interior. Îl lasă fără resurse iertând alți cetățeni amărâți de câte o amendă, decontând servicii medicale inventate sau stârpind viitorii exploatatori de mici când dau note mari unor loaze cu clare veleități haiducești în defavoarea pruncilor cu apucături burgheze precum lectura sau știința.

Personal sunt mulțumit de efectele terorismului de stat împotriva proletarilor din CFR. Acum când scriu sunt chiar într-un tren (pe ruta București Oradea) și,  spre exemplu, față de acum vreo 6 săptămâni, serviciile de la vagonul restaurant s-au îmbunătățit semnificativ. Aceiași ospătari șmecheri reușesc să întindă un zâmbet ipocrit înduioșător pe toată fața când vorbesc cu mine, porția de grătar de pui cu cartofi și salată este, apreciind grosier, cu aproximativ 30% mai mare și, culmea, iese și mai ieftină! Solnița solicitată vine într-o clipită iar cafeaua servită inițial lălâie este înlocuită urgent cu una proaspătă, aburindă.

E adevărat că în momentele de respiro cei doi lucrători de la barul restaurant șușotesc despre reținerea colegilor lor făcându-și unul altuia consultanță juridică și psihoterapie. Iar din când în când apare amabil, dar evident stingher, un purtător înalt de cozoroc cu ecuson mare pe care scrie că vine de la Timișoara. Toți lucrătorii CFR îl salută respectuos.

Deocamdată suntem la faza in care frica păzește bostănăria. Educația civică vine în timp.