Iezista esplicatii, tovarasi

De ce nu m-am făcut tinichigiu

de Adrian Hatos

Când preşedintele şi-a dat cu părerea despre dezechilibrul dintre oferta de tinichigii şi filosofi, multă lume a opinat că a executat în stilu-i atât de personal o lovitură de par în baltă. Părerea mea este că, deşi precipitat, nepremeditat, Băsescu a izbutit să atingă una dintre sensibilităţile actualei clase mijlocii din România. Mai mult, oferta de specializări şi mult clamata corelare a acesteia cu cererea pieţei muncii merită câteva minute de reflecţie. Este clar că Băsescu nu are nimic cu filosofii, cărora ar trebui să le fie recunoscător pentru susţinerea din ultimii ani, ci a intenţionat să sublinieze un diagnostic, de altfel comun în mediile burgheze convenţionale şi cele muncitoreşti, cum că şcolile din România furnizează prea puţini meseriaşi şi prea mulţi indivizi pregătiţi în mânuirea simbolurilor. Eu însumi, sociolog de meserie, trăitor într-un anturaj de alţii asemenea mie, găsesc adeseori cu dificultate un electrician, un tâmplar sau un instalator.   Am subliniat într-un articol anterior ironia şi ipocrizia acestei situaţii, în care cei din noua clasă mijlocie – funcţionari şi specialişti cu studii superioare – se lamentează că elita din care fac parte este prea numeroasă în timp ce numărul celor care ar trebui să îi servească în restaurante sau să le repare toaletele prea mic. Evident că situaţia ideală pentru cei din clasa mijlocie ar fi cea inversă, în care serviciile juriştilor, inginerilor, economiştilor sau asistenţilor ar primi recompense exorbitante, datorită rarităţii lor, iar diverşii meseriaşi s-ar autodepăşi contra unor onorarii mizere împinse în jos de supraofertă. Aşa, gânditorii noştri ar putea trăi în patria spiritului fără grija costisitoare a lipirii gresiei sau a reparării automobilului. Şi totuşi, are dreptate preşedintele? Un răspuns precis este dificil de înaintat. Neîndoielnic, piaţa muncii este saturată de absolvenţi de licee cu profil academic şi de licenţiaţi în domenii teoretice fără cine ştie ce perspective de carieră în domeniu. Pe de altă parte, dincolo de indolenţa vecină cu corupţia a instituţiilor de control ale Ministerului Educaţiei, pentru care actualul ministru îşi merită muştruluiala, situaţia actuală a ofertei de specializări este, paradoxal, rezultatul precis al corelării cererii cu piaţa muncii, dar nu de acum, ci din deceniul care a trecut. Actuala configuraţie a ofertei de calificări din şcolile medii şi cele superioare îşi are originea în criza economică şi industrială îndelungată din deceniul 90 al secolului trecut. Prăbuşirea producţiei ca şi cea a cererii de bunuri şi servicii a dus la o situaţie mizerabilă a celor specializaţi în aşa ceva şi, în general, o dependenţă masivă de stat a majorităţii populaţiei. Ne aducem aminte de inginerii taximetrişti, care deveniseră icoanele acestei crize pe la jumătatea deceniului trecut. Persistenţa recesiunii a indicat membrilor tinerelor generaţii dar mai ales părinţilor acestora că, odată cu Revoluţia, meseria a încetat să mai fie brăţară de aur, aceasta fiind înlocuită de o slujbă sigură la stat. În consecinţă, cererea pentru specializările vocaţionale s-a prăbuşit atât la nivel liceal cât şi la cel universitar, fiind înlocuită de atracţia aproape isterică pentru profesii „moderne”, care promiteau în conţinut manipularea simbolurilor (management, drept, ştiinţe politice, psihologie, comunicare), sugerând în fond potenţarea capacităţii de manipulare a oamenilor şi, în cele din urmă, realizarea pe această cale a unui status social înalt. Să nu uităm că, la legitimarea transformării radicale a ofertei de specializări, definitivată deja prin 1997, a contribuit şi cultul muncii fizice practicat fără odihnă de regimul comunist. Răsturnarea ordinii politice şi sociale a fost oglindită şi de inversarea ierarhiilor oficiale ale poziţiilor ocupaţionale. Din motive financiare dar şi cu justificare ideologică, o bună parte dintre meseriaşii cei mai buni din România au  ales calea exilului, îngreunând şi mai mult situaţia. Pe de altă parte, menţinerea specializărilor tehnice-aplicative, s-a făcut doar din motive de inerţie birocratică (aveam catedrele, profesorii, ce să facem cu ei, să-i dăm afară?!), în zonele în care sectorul industrial şi-a păstrat importanţa şi mai ales, pentru că reprezenta o bună destinaţie pentru descendenţii claselor defavorizate. S-a ajuns, astfel, ca şcolile cu profil tehnic şi specialităţile inginereşti, să rămână singurele opţiuni de carieră şcolară pentru copiii muncitorilor şi ţăranilor, chit că perspectivele de carieră erau destul de sumbre până de curând. Eu personal am ajuns la o stare spinoziană şi sunt destul de reţinut în negocierea tarifelor cu meseriaşii cu care intru în tranzacţii. În plan general, înţeleg că gestiunea fluxurilor de meseriaşi prin instrumentele politicilor educaţionale este un deziderat utopic dar un instrument ideologic numai bun de dat în cap luni după-amiaza, la oră de maximă audienţă, adversarilor politici.

Aparut amu' cateva zile in Informatia de Vest la http://www.informatiadevest.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=2819:de-ce-nu-m-am-fcut-tinichigiu&catid=89:opinii&Itemid=33

A fost sau nu a fost?

Alegeri second-hand

de Adrian Hatos

Alegerile pentru Parlamentul European sunt cunoscute de specialişti ca fiind scrutine naţionale de rangul al doilea. În ciuda discursului centrat pe politici şi mize europene, mai ales din partea birocraţilor de la Bruxelles, alegătorii refuză să înţeleagă dimensiunea continentală a acestor evenimente electorale şi le tratează, cel mai adesea, ca momente de răfuială cu guvernele locale.  Aşa se face că în mod sistematic, începând cu 1979 când a fost organizat pentru întâia oară acest fel de alegeri, partidele de opoziţie şi cele etichetate „extremiste” obţin scoruri mai bune decât în alegerile naţionale precedente. Partidele guvernamentale, în schimb, înregistrează procente mai slabe. În plus, partidele socialiste se descurcă de cele mai multe ori mai rău în aceste alegeri decât în cele naţionale. Eşecul usturător al laburiştilor britanici sau al socialiştilor spanioli poate fi înţeles destul de simplu în acest mod, la fel şi accederea în Parlamentul European a tot felul de grupări radicale, chiar cu număr mare de mandate, precum în cazul Olandei.  Psihologia alegătorului pus în faţa unui exerciţiu electoral aparent fără miză explică regularităţile de mai sus. Votantul îşi permite să opteze mai puţin raţional, mai puţin strategic şi mai corect în raport cu propriile idiosincrazii ideologice. Probabilitatea de a vota cu „inima” mai degrabă decât cu mintea este mult mai mare.  Toate acestea mă fac să zâmbesc urmărind discuţiile, uneori aiuritoare, despre „semnificaţia” rezultatelor alegerilor din 7 iunie 2009.   Cel mai edificator rezultat este, eşecul PNL-ului. În calitate de partid de opoziţie, alegerile europene ar fi fost un bun prilej de consolidare a poziţiei sale. Scăderea electorală a liberalilor poate fi explicată prin erorile de strategie din ultimele luni şi prin caracterul nerealist al scorului de la parlamentarele de anul trecut. Pe de o parte, activitatea de opoziţie a PNL-ului este puţin vizibilă, nu atât din cauza clamatei fragilităţi a grupului PNL+UDMR în Parlament, ci pentru că partidul lui Antonescu pare a avea o singură ideologie, banalul „Jos Băsescu!” şi un singur obiectiv politic: intrarea liderului în turul doi al alegerilor pentru Cotroceni. Pe de altă parte, cel puţin cinci procente din rezultatul de anul trecut sunt datorate accesului la resursele guvernamentale, ceea ce explică şi succesul fulminant al liberalilor în mediul rural în 2008. Este evident că obiectivul liberalilor pe termen lung nu poate fi altul decât conservarea scorului actual cu alternativa unui destin funest. Resurecţia intens comentată a PRM-ului pare un simplu balon de săpun, la fel ca şi mobilizarea electoratului tânăr în favoarea Elenei Băsescu. Apatia alegătorilor marilor partide coroborată cu simpatia pentru Gigi Becali a unor categorii, de altfel inactive din punct de vedere politic, l-au readus pe Tribun în marea politică. În eventualitatea unor alegeri naţionale PRM-ul ar cădea din nou sub pragul electoral. Doar greşelile de tactică ale actorilor politici importanţi, de genul unor alianţe oportuniste, cât şi pofta de scandal a televiziunilor îl pot readuce în arena politică pe Vadim, al cărui electorat nu mai există.  Rezultatele partidelor din coaliţia de guvernare din România nu pot fi tratate, însă, decât parţial în cheia teoriei „alegerilor naţionale secundare”. Pe de o parte, ambele se află la guvernare de doar câteva luni şi încă petrec o oarecare lună de miere cu electoratul. Pe de altă parte, pentru PSD şi PDL, alegerile din 7 mai au fost doar o repriză din bătălia pentru alegerea preşedintelui, motiv pentru care au mobilizat resurse imense în raport cu importanţa directă a scrutinului european. Comparând scorul relativ ale celor două partide cu cele de la parlamentarele din toamna anului trecut se poate spune că egalitatea dintre ele se păstrează, niciuna neputând clama o desprindere decisivă. Scorurile la prezidenţialele care vin depind însă prea puţin de ceea ce s-a întâmplat la recentele alegeri, concluzia fiind simplă: meciul se joacă în continuare!

Publicat in Informatia de Vest

http://www.informatiadevest.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=2773:alegeri-second-hand&catid=89:opinii&Itemid=33

In cinstea europarlamentarelor

Unde sunt banii europeni?

de Adrian Hatos

O parte dintre entuziaştii Uniunii Europene de dinaintea aderării pot fi denumiţi pragmatici sau chiar oportunişti. Nici emoţia identităţii europene, nici visul unei confederaţii europene după modelul SUA nu le-au mobilizat opiniile şi comportamentul cât beneficiile practice ale apartenenţei la Uniune. În condiţiile celei mai înapoiate ţări a organizaţiei, avalanşa de 34 de miliarde de euro nerambursabili pentru 7 ani părea, de pildă, un argument irezistibil oricărei ideaţii eurosceptice.  În ciuda optimismului debordant de dinaintea aderării, România are probleme cu folosirea finanţărilor europene nerambursabile. Dincolo de distorsiunile oricărui tip de evaluare în acest sens – nu e totuna dacă se cuantifică doar sumele de la UE efectiv decontate (indicator aflat la doar 4% în acest moment), toate sumele cheltuite pe proiecte cu finanţare europeană, sau chiar sumele contractate care, teoretic, vor fi şi ele, la rândul lor, consumate - ţara noastră nu foloseşte din plin ocaziile pe care programele europene le oferă.  Şi înainte de primirea statutului de membru au fost exprimate numeroase îndoieli privitoare la „capacitatea de absorbţie” a fondurilor de către instituţiile şi comunităţile din ţara noastră. Argumentele erau dintre cele de cel mai înalt bun simţ: lipsa expertizei, gravitatea problemelor – mai ales în zonele rurale, deficitul de resursă umană şi de motivaţie – mai ales în administraţia publică locală, dar imaginea nu era foarte roză nici pentru instituţiile de stat de genul şcolilor sau al universităţilor. Analiştii se înfiorau la perspectiva baronilor locali care urmau să paraziteze masiv fondurile europene făcând programele aferente irelevante. Pe scurt, pesimismul pornea de la diagnosticul de incapacitate administrativă  şi corupţie al autorităţilor şi instituţiilor locale.  La 2 ani şi jumătate de la aderare, realitatea este alta. Deşi nu au, adeseori, decât câte 10 clase sau profesionala, iar la primăriile lor nu lucrează experţi străluciţi în programe europene, primarii din aproape toate comunele bihorene vor depune proiecte de reabilitare a infrastructurii rurale finanţate prin Programul Operaţional Regional. La fel se întâmplă, probabil, în toată ţara. Exemplul acesta, ca şi multe altele posibile, arată că problema expertizei şi a motivaţiei a fost falsă. Pe piaţă funcţionează o sumedenie de firme sau echipe de consultanţă care suplinesc lipsa de resursă umană din partea solicitanţilor puternic montaţi – mai ales politic şi financiar – să participe la competiţia pentru banii contribuabililor europeni. Pe de altă parte, mecanismele de monitorizare şi control stricte ale UE au preîntâmpinat cazuri masive de fraudă. E drept că aici e bine să nu spunem hop până nu am sărit… Câteva discuţii cu cei care lucrează în acest domeniu vă vor dezvălui iute cine este principalul duşman al derulării finanţărilor europene. Guvernul, prin agenţiile sale de coordonare a programelor europene reuşeşte, în mod neaşteptat, să-şi faulteze dramatic performanţele în domeniul absorbţiei fondurilor europene. Lansarea unora dintre programe a fost amânată din cauza întârzierilor în elaborarea metodologiilor necesare derulării lor. Finanţarea unor proiecte contractate deja a fost, şi este încă, amânată din motive similare. În timpul desfăşurării competiţiilor de proiecte autorităţile reuşesc aproape invariabil să schimbe regulile de câte 2-3 ori, obligând participanţii să lase pentru ultimul moment elaborarea şi depunerea proiectelor. Pertractările din domeniul returnărilor de TVA descurajează mulţi solicitanţi. Urmăriţi doar scandalul permanent al subvenţiilor europene pentru agricultură gestionate prin APIA ca să vedeţi unde se află adevărata incompetenţă şi corupţie în materie de gestionare a fondurilor europene.  Efectul direct al acestei situaţii este că fondurile europene se contractează şi se cheltuiesc cu greutate. Situaţia este cea a unui meci de fotbal distrus de un arbitru incompetent. Nu numai că acesta viciază rezultatul, dar şi ucide spectacolul lăsând tuturor participanţii cu un gust amar. Efectul indirect este scăderea credibilităţii autorităţilor centrale şi al capacităţii de a exercita funcţiile administrative. În loc să fie perceput ca un partener al instituţiilor din teritoriu, guvernul este văzut ca un vătaf isteric, paranoic şi uşor oligofren care pune beţe în roatele administrării şi de care e bine să te fereşti, poate chiar să îl ocoleşti.

Publicat in Informatia de Vest: http://www.informatiadevest.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=2727:unde-sunt-banii-europeni&catid=89:opinii&Itemid=33

Campania...

Fetiţa cu flori

de Adrian Hatos

Panourile publicitare plantate dens pe marginea drumurilor, afişele lipite pe toate spaţiile vizibile, cearşafurile imense care acoperă câte o treime de bloc, clipurile video, apelurile repetate la radio plus ferestrele dinamice de pe net ne asaltează cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul European. Unele vă plac, altele nu, iar majoritatea vă sunt indiferente. V-aţi gândit care este probabilitatea ca părerea dumneavoastră să coincidă cu cea a specialiştilor în publicitate? Vă sugerez eu: de multe ori mesajele publicitare pe care publicul ţintă le vede ca fiind nereuşite, ofensatoare, insipide ori de neînţeles par în ochii „experţilor” adevărate realizări.  Acum câţiva ani trebuia să evaluez în „focus grupuri” (discuţii de grup organizate) afişele propuse pentru campania electorală locală de către o firmă de publicitate cu experienţă. Tânărul însărcinat cu partea de creaţie din partea firmei a compus, împreună cu colegii săi, mai multe variante, realizate după toate regulile meseriei. Combinaţiile de culori, simbolurile grafice, textul păreau să fie în cea mai fericită sinergie cu intenţiile de comunicare ale candidatului, iar sarcina noastră de a alege varianta cea mai bună, destul de dificilă. Cu zece minute înaintea primei evaluări, care se desfăşura, dacă îmi aduc bine aminte, cu un grup de pensionari, l-am rugat pe „creative” să încropească un afiş cât mai banal pe care să-l prezint grupului pentru a controla efectul celorlalte.  Cred că aţi ghicit ce s-a întâmplat. Nu numai în lotul de pensionari din aceea zi, dar în fiecare din grupurile care au urmat – muncitori, muncitoare, studenţi – afişul de control a fost considerat de departe cel mai bun.  E inutil să vă descriu stupoarea întregii echipe de campanie sau revolta firmei de publicitate. La unul dintre focus-grupuri s-au strâns ciopor, înghesuindu-i pe muncitori, ca să se convingă că sociologul nu-şi bate joc de munca lor. Campaniile publicitare, inclusiv cele electorale, sunt activităţi a căror eficacitate se apreciază cu mare dificultate. Produsul este lansat şi promovat pe numeroase canale, sumedenie de caracteristici influenţează rezultatul final şi este aproape imposibil să se discearnă efectul fiecărui element introdus în campanie. Aşa se face că, întotdeauna în caz de victorie, firmele de publicitate se felicită pentru realizările măreţe, în timp ce la eşec de vină este candidatul sau… starea vremii. Pe de altă parte, lumea publicitarilor este una foarte competitivă dar şi închisă în care majoritatea, mai ales cei care lucrează în creaţie, preferă să se raporteze la cei din branşă decât la publicul căruia i se adresează. În universul acestora se construiesc reputaţii pe criterii asemănătoare cu cele din lumea artistică, şi nu neapărat comerciale. Responsabilitatea pentru efectul concret căutat de beneficiar – cumpărarea produsului sau votul – păleşte astfel în faţa opiniei colegilor de breaslă, imediată şi crudă. Adeseori imperativul reputaţiei profesionale ajunge să estompeze judecăţile simple legate de adresabilitatea şi lizibilitatea mesajului publicitar. Produsele sunt, în consecinţă, adeseori potrivite pentru concursurile de creaţie, dar nu şi pentru a convinge membrii grupului-ţintă. Aşa se întâmplă şi cu actuala campanie pentru Parlamentul European. Între aprecierile specialiştilor în comunicare şi publicitate găsite pe diverse bloguri şi părerile oamenilor simpli este o prăpastie adâncă. Campania unuia dintre partide, care este de departe cea mai vizibilă şi cu cel mai mare impact la public, este făcută harcea-parcea de o armată de „comunicatori” profesionişti loviţi în mod evident de ciudă. Despre care partid este vorba? Dacă aţi urmărit cât de cât campania ştiţi deja.

Articol aparut in Informatia de Vest la http://www.informatiadevest.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=2691:fetia-cu-flori&catid=89:opinii&Itemid=33