Heterodoxie româno-maghiară

Textul asta l-am publicat acum cativa ani. De atunci nu s-a schimbat nimic. De data asta se canta ceardasul steagului secuiesc in doua limbi. Dar refrenul e acelasi.

Când niște propoziții arbitrare au forță axiomatică în construcția reprezentării lumii, într-atâta încât însăși discutarea lor este refuzată cu spaimă, vorbim despre ortodoxie, sau dogmă. Știm că universul social al oamenilor de rând este populat cu adevăruri supreme pe care nu este corect, din punct de vedere politic, să le pui sub semnul întrebării.

Face parte din dogmatica patriotică românească o doză importantă de șovinism antimaghiar. Pe scurt: nu poți să pretinzi că ești patriot român și, în același timp, să ignori defectele și amenințarea vecinilor de la apus. Pentru România profundă, tertium non datur. Nu în raport cu bulgarii, cu sârbii sau cu turcii ne-am definit ca națiune ci în dialectica cu maghiarii și, aproape în aceeași măsură, cu rușii. A elimina aceste capitole din mitologia națională înseamnă a le lăsa fără momentele sale culminante din perioada de construcție a identității românești. Împiedicarea aterizării președintelui ungar la Târgu-Mureș a fost un gest patriotic, nu-i așa?

Patrioții maghiari de la noi au și ei prințipuri nedislocabile. Cum ar fi aceea cu autonomia teritorială. Mai nimeni nu își aduce aminte cum a apărut și ce ar presupune în mod exact – credeți-mă, mătușile cu școală profesională de prin Secuime nu au fost de prea multe ori în Catalonia ori în Tirolul de Sud – dar a prins rădăcini solide în discursul politic al maghiarimii din Ardeal. Acceptarea discursului autonomist este astăzi criteriu de eligibilitate pentru elita politică maghiară locală.

Elita politică românească nu poate fi cu mult mai tolerantă decât majoritatea votantă și irascibilă. La rândul lor, liderii maghiari au ca obligatorie tema autonomiei. Ca răspuns, românii trăiesc cu izbucniri năvalnice de adrenalină orice referire la autonomie : principiile cu consistență metafizică ale statalității românești – caracter național, unitar și independent, pe care le-am tocit în orele de Constituție de pe vremea împușcatului, sunt contestate! Reacţiile nervoase ale românilor sunt, pentru patrioții maghiari, indiciu al intoleranţei, al poftei de asuprire şi asimilare, justificări foarte bune pentru solicitarea mai apăsată a autonomiei.

Aparent, conducerile politice maghiare şi româneşti sunt captive într-un dialog al surzilor. În realitate, îşi fac servicii reciproce întărind agenda politică a celuilalt şi, dându-i un os de ros. Orice acţiune autonomistă maghiară are consecinţă manifestarea patriotismului neaoş şi obţinerea de puncte electorale. Fenomenul funcţionează analog şi pentru maghiari. A fost logic ca trimiterea UDMR-ului în opoziţie să fie taxată imediat ca act antimaghiar și urmată de întărirea rândurilor în jurul figurilor emblematice și a temelor cu potențial de mobilizare emoțională ale maghiarilor.

Pe termen lung, practicarea intensivă a demagogiei populiste naționaliste va avea mai multe consecințe nefaste. Cea mai periculoasă mi se pare blocarea sau întârzierea modernizării proiectului politic românesc. România poate experimenta, de pildă, cu succes regionalizarea sau federalizarea, la fel cum o fac numeroase țări europene, dar este împiedicată de spaima de unguri. Reproducerea narațiunilor identitare cu încărcătură șovină va perpetua anacronicele naționalisme tipice pentru periferia Europei făcându-ne în continuare bizari pentru partenerii noștri occidentali. În plus, dialogul intercultural transilvănean este schilodit de suspiciunile reciproce potențate de liderii politici, viitorul părând mai degrabă al segregării în insule etnice decât cel al conviețuirii.

Dar pentru ca toate acestea să nu se mai întâmple atât românii cât și maghiarii trebuie să aibă curajul de a ieși din propriile ortodoxii.

Audentes fortuna iuvat?

Vestea plagiatului de care e acuzat Victor Ponta a produs o reacție dură din parteaUniversității din București care a prezentat cu mare tam-tam decizia și argumentația comisiei special întrunită pentru a judeca furăciunea care îi este imputată premierului. Deși cazul Universității din București este evident, Ministerul se face că plouă, pretinzând că este lipsit de instrumente juridice pentru a pedepsi actul de presupusă piraterie juvenilă al marelui lider.

Nu la fel de durăa fost reacția Universității din Oradea la dezvăluirile suficient de clare referitoare la pe atunci ministru al educației, Ioan Mang. Primul ministru, același Victor Ponta, într-un superb gest pe deplin oximoronic, și-a umflat mușchiul și l-a demis. Universitatea a discutat în comisiile ei cazul dar nu afost capabilă să adopte vreo rezoluție sau să ia o decizie acționând în realitate ca o nevastă paralizată de frica soțului cu palma grea și vorba aspră.

Două cazuri similare care au produs reacții constrastante ale universităților și aleguvernului care ne indică raporturile asimetrice cu capitalurile specifice pentru care universitățile se află în competiție. Deși tentația de a atribui discrepanța evidentă diferenței de curaj moral este mare.

Universitatea din București tânjește foarte mult să fie recunoscută ca una de elită la nivel internațional, poziția ei în câmpul universitar românesc nefiind defel contestată. Pentru a căpăta o statură internațională trebuie să acumuleze, pe lângă altele precum independența academică, puncte de respectabilitate care izvorăsc din reacțiile la situații de criză etică precum cea a mișmașului detinerețe al actualului prim-ministru. Colegii de la București nu au greșit în calculul lor: ministerul nu a retaliat cine știe ce – pentru că nu prea are cum– având în vedere că oricum ai învârti comisiile și consiliile naționale de pelângă Minister de reprezentanții Universității din București nu ai cum să scapi. Efectul mâniei guvernamentale a afectat persoane înlăturate din pozițiide putere din aparatul ministerial dar nu universitatea ca organizație.  Gesturi mari poate pentru câte unul mai slabde înger dar mici pentru o universitate de nivel european, cum se vrea cea din București.

Universitatea din Oradea nu are, în schimb, asemenea pretenții, fiind preocupată, în schimb, să își asigure o relație prietenoasă cu locul din care izvorăsc resursele care îi sunt critice: banii și certificarea. Acestea depind de evaluări  de multe ori discreționare în al căror caz absența platoșei prestigiului te face vasal al rețelelor și al reciprocităților. Forțarea dușmăniei principalului partid de guvernământ pare, astfel, aproape un gest eroic pe care greu îl putem aștepta de la diriguitorii Universității din Oradea sau de la managerii oricărei instituții de aceeași statură. În cazul foarte puțin probabil al unor gesturi epice de sancționare a unor colegi cu relații cu ‘puterea’  te poți trezi cu evaluări dușmănoase de la ARACIS, CNCS (care acordă finanțările pe proiecte de cercetare), CNATDCU (care acordă titlurile academice), oricât de independente se dau ele. Un risc pe care nu și-l asumă nimeni în locuri atât de îndepărtatede centrele puterii. Cred că sunt puțini cei de la Universitatea din Oradea care ar îndrăzni să pună în pericol salariile colegilor pentru vanități personale academice.

Așa că, până la urmă, totul se rezumă la afiliație, capital simbolic și distanța față de putere. Liniștea din ultimele luni ne arată ce săraci suntem în capital simbolic - pentru că numai pentru cineva respectat are sens să facă statementuri publice - și cât suntem de dependenți de structurile administrative.