Salvati totul!

Situația mea

În anii din urmă am plătit diverselor mâini întinse ale statului zeci de mii de lei cu titlu de impozit (pe venit mai ales) sau contribuții. Nu mă plâng, am avut venituri acceptabile. Și mi se pare sănătos la cap, obligatoriu chiar, să contribui la lucrurile comune care constituie civilizația și pentru care statul are nevoie de bani.

Mi-a venit rândul - din nou, în 3 ani! - la inspecție fiscală în urma cărora s-a ajuns la concluzia că unele din deplasările pentru care am solicitat deducere din plata impozitului pe venit nu au legătură directă cu realizarea de venituri așa că voi fi obligat la plata unui impozit suplimentar și a penalităților aferente de câteva, multe, mii de lei.

Nu discut logica în baza căreia se judecă relația dintre o cheltuială, pe care o socotesc investiție și obținerea de venit. Oamenii ANAF-ului aplică mecanic niște metodologii și instrucțiuni. Dacă Ministerului Finanțelor îi vine o altă idee trimite mâine o adresă care poate răsturna complet logica respectivă.

M-am enervat

Mi se pare penibil însă faptul că, în timp ce organele statului sunt ocupate să hingherească belească fiscal pe cei vreo 15% dintre români care chiar produc valoare adăugată, lasă să se dezvolte și să prospere o adevărată junglă mafiotă care distruge natura (dar și aici, aici sau aici) dar și umanitatea din noi (sau aici și aici). Nu e de mirare, totuși, că lucruri de genul acesta perpetuează liniștit în ignoranța totală a ochiului orb al statului. Unora din mafioții autohtoni autoritățile le organizează chiar spațiul de desfacere sau sunt protejați de rudele sau prietenii lor înfiltrați într-o poliție care seamănă prea  puțin cu ceea ce ar trebui să fie.

Clarificarea conștiinței de clasă

Nu cred că e exagerare să spui că în umbra protestelor pro- și contra RMGC se află opoziția  mocnită dintre minoritatea activă și contributoare netă la bunurile publice, pe de o parte, și majoritatea captivă în plasa rețelelor criminale a căror modalitate de producție se reduce de cele mai multe ori la exploatarea resurselor naturale sau a celor umane, activitate pentru care în mod necesar trebuie să apeleze la violență, la corupție și, cu necesitate, la protecția politică. Câteva raționamente simple sunt de ajuns pentru a demonstra faptul că cei care susțin proiectul minier de la Roșia Montană pe criterii economice sunt fie ipocriți fie dau dovadă de un caz tipic de falsă conștiință. Încercările de a asimila protestele cu conspirații de-ale lui Soros, cu cripto-legionari sau cu revizioniști unguri nu sunt decât răuvoitoare ori idioate de-a dreptul.

Situației de față putem să îi zicem, cvasi-sociologic, luptă de clasă, între clasa de mijloc și restul, sau chiar și între generații (activii din clasa de mijloc urbană și descendenții lor, hipsterii, contra restul). Faptul că celor puțini dar productivi li s-a ridicat de pe ochi vălul iluziilor în care s-au legănat într-o fraternitate absurdă cu diverșii impostori și ventriloci vreme de peste 15 ani e un eveniment extraordinar. Chiar și numai pentru acestea manifestațiile anti-RMGC constituie un moment luminos al istoriei contemporane a României.  Rămâne de văzut ce iese din situația de acum, dacă epifaniile sunt destul de clare (:-)), dacă mișcarea se permanentizează, dacă reușește să capitalizeze politic, dacă politicienii (semi-infractori) vor înțelege pericolul în care se găsesc sau vor forța un conflict deschis cu societatea bizuindu-se pe cantitățile pe care le au, teoretic, sub control. 

Care este pretul pentru care Guvernul ar ignora protestele impotriva exploatarii de la Rosia Montana?

Care este pretul pentru care Guvernul ar ignora protestele impotriva exploatarii de la Rosia Montana?

Mizantropia și zoofilia

Nu o să merg atât de departe cu sofismul încât să-i acuz pe iubitorii de câini de zoofilie, ca și CTP-ul. Este ceva excentric, totuși, în comportamentul celor care întrețin haitele de câini care ne fac, nouă ăstora care cică nu iubim cățeii, viața mai complicată decât ar fi un pic mai la vest. Câteva cazuri actualizate din memoria mea, selectivă și creativă știu, pot avea virtuți euristice.

Unul este celebrul colonel „Toma” de la Universitate. Militar pensionat, îmbrăcat permanent în costum, ursuz și marțial, tolerat pe lângă universitate ani în șir pentru cine știe ce merite. Se relaxa, prin anii 90, după terminarea programului ascultând muzică populară alături de un fișet în care improvizase un altar cu iconițe ortodoxe în mijlocul căror trona portretul lui Iliescu. Întreținea în curtea distinsei academii o haită întreagă de potăi pe care le răsfăța cu bunătăți luate de la cantină.

Al doilea caz, e tot din universitate: fost prorector, fost parlamentar PRM. Contribuia împreună cu soția la efortul de hrănire al haitei lui Toma (vezi mai sus) și mai întreținea o altă haită în fața casei personale, dintr-o elegantă zonă rezidențială a Oradiei. Și „Toma” și prorectorul erau ridicoli când erau urmați de potăile lor prin curtea universității cam ca și Ceaușescu de lingăii săi prin vizitele de lucru. Pe nici unul din ăștia nu i-a interesat vreodată dacă animalele de care se înconjurau făceau gălăgie, murdărie sau chiar mușcau pe cineva. Studenții mi-au povestit, totuși, cum erau alergați de haita prorectorului în drumul lor spre universitate.

Tocmai aici rezidă tâlcul așa-zisei iubiri de necuvântătoare: în majoritatea cazurilor oamenii ăștia vor să țină alți oameni la distanță. Își supraveghează și privatizează un spațiu de obicei public cu niște maidanezi teritoriali. Că e intersecția cartierului rezidențial, spațiul din jurul blocului ori curtea universității e indiferent dacă lor le sporește sentimentul de securitate (sic). Nu iubirea de câini îi face să îi hrănească ci ura sau frica față de semenii lor. Că e mizantropie pură sau reflecția unor păcate numai de ei știute ori amândouă prea puțin contează. Pentru ei am un singur sfat: luați-vă medicamentele, spovediți-vă sau împăcați-vă cu cei cărora le-ați greșit și lăsați-ne în pace cu ipocrizia voastră!

Majoritarismul

În timp ce protestatarii din Blvd. Elisabeta se îngrijorează de generațiile viitoare în mod generic, o generație întreagă de la Roșia Montană s-a consumat așteptând să înceapă mineritul cu cianură. Sunt victimele aparentei indecizii a politicienilor care timp de 15 ani nu au zis nici că-i bălaie nici că ar fi laie lăsând oamenii să se caftească în jurul drobului de sare. Indecizie la suprafață, strategie politică la adâncime – să părem că suntem cu toți și cu nimeni, să neutralizăm tema din punct de vedere comunicațional și, eventual, să beneficiem de sprijin mai mult sau mai puțin material și electoral din ambele tabere. Cuvântul popular potrivit aici e demagogie.

Micuțul Ionuț e victima aceleiași demagogii a politicii în toate luntrile: luptăm cu câinii vagabonzi dar nu-i stârpim că se supără apărătorii necuvântătoarelor și rămânem și fără obiectul muncii – atribuirea contractelor de sterilizare, adăpostire etc. Apoi când suntem luați la întrebări dăm vina pe natură în general (cățeii se înmulțesc prea repede) și pe natura umană în particular proiectând indecizia asupra celor care întreabă (vreți un tratament uman pentru animale sau nu?)

La Oradea primarul Bolojan a arătat că se poate și altfel. Acolo unde Filip a dat înapoi, cu coada între picioare, în chestiunea podului Sovata de pildă, primarul PNL a intrat fără remușcări peste interesele minorității din zona Podului de Pontoane în favoarea majorității de automobiliști care fac traseul Rogerius-Calea Aradului. Nici în chestiunea parcului Mihai Viteazu (fost Olosig) primarul nu a avut prea multe menajamente pentru minoritate iar exemple de acest fel se pot găsi, mai ales în istoria recentă a orașului.

Sunt două feluri de a face administrație de către conducerea politică. Prima, mai răspândită, aș denumi-o majoritarism relativ în timp ce al doilea ar fi un fel de majoritarism autoritar. Amândouă au avantaje și dezavantaje evidente, din multe puncte de vedere. Demagogia de genul celei din jurul Roșiei Montană nu face bine nimănui, așa cum nici o amânare nu rezolvă o boală, iar mimarea la vedere a democrației, mațele aparatelor de lobby fiind perfect vizibile în toată istoria asta, nu face decât să macine încrederea în democrație și dialog. Paradigma cealaltă poate fi eficientă, dă impresia de determinare, acordă o reverență reținută dezbaterii și avertizează pe membri majorităților prezente că se pot trezi oricând în situația de minoritate cu pumnul în gură. Are totuși avantajul că mișcă lucrurile.

Dacă ar fi depins de Ilie Bolojan s-ar fi rezolvat probabil demult atât dilema de la Roșia Montană cât și cea a cățeilor vagabonzi. Oare?

The end is near

La inițiativa unui băiat deștept de la noi mai mulți moguli de top 300 USA au investit masiv - vreme de vreo 15 ani - într-un proiect care promite randamente fabuloase: exploatarea aurului din Munții Apuseni. Responsabilii proiectului nu s-au reținut de la aproape nimic pentru a asigura fără prea mult tam-tam succesul proiectului: au cumpărat oamenii de prin partea locului cu case cu tot laolaltă cu politicieni locali și centrali și ziariști. Banii adunați de pe piețele nord-americane de acțiuni le-au fost de ajuns pentru această impresionantă operațiune de lobby și PR. Nu e de ici-colea nici faptul că în contractul negociat cu autoritățile toate sumele acestea trebuie să fie acoperite de statul nostru în cele din urmă, astfel că statul român nu va vedea nici un fel de redevență până nu își achită partea din împrumuturile contractate până acum de RMGC. Pentru cei care avut alte așteptări nu le pot spune decât: bine ați venit în capitalism!

Pe partea cealaltă avem câteva mii de membri ai noii clase mijlocii urbane din România care se indignează împotriva formei de capitalism rapace care pune mâna pe toate resorturile statului, distruge mediul dintr-o zonă regiune relativ întinsă și tratează România și populația acesteia ca pe niște orice loc uitat de prin Papua-Noua Guinee sau din pădurea amazoniană. Și eventual scufundă în lacul de cianură simboluri ale memoriei colective - cum sunt localitățile ancestrale ale moților sau minele (sic) romane. Li se alătură o ceată pestriță și puțin probabilă de români și maghiari patriotico-nostalgici, toți urbani și toți cufundați în reverii în care trecutul măreț se îmbină inextricabil cu pădurile și munții Ardealului sau convinși că bogățiile naturale sunt ale poporului.

Să nu uităm că un alt mogul din top 300 USA a investit bani și timp pentru a bloca afacerea colegilor săi de oligarhie americană. Alăturarea lui George Soros la campania anti RMGC a ajutat la mobilizarea și coordonarea mișcărilor anti-exploatare însă a indus dubii mai mult sau mai puțin legitime privind agenda din spatele acestei opoziții.

Între cele două tabere ar trebui să se afle localnicii din Roșia Montană și împrejurimi. Toată lupta împotriva capitaliștilor veroși care vor să ne fure bogățiile ar avea ceva sorți de izbândă dacă băștinașii s-ar lega cu lanțuri de utilajele de minerit, dacă ar pune mâna pe furci și topoare și i-ar alunga pe mercenarii RMGC sau dacă ar fi votat pentru o clară platformă anti-RMGC. Realitatea, de atâtea ori constatată, este însă alta iar între o viață de consumerism relativ îndestulat și o sărăcie demnă și respectuoasă cu mediul și istoria votanții din Alba aleg fără să clipească. Hipsterii care s-au reunit anual la Fânfesturi nu au reușit defel să câștige sufletele localnicilor de partea lor. Nici nu au încercat pentru că nu au fost dispuși suficient la compromisuri în ceea ce privește puritatea valorilor și a stilului lor de viață atât de sofisticat. Global și stereotip aș adăuga, la fel ca și capitalismul cu care se confruntă.  

Mai mult decât își închipuie ei înșiși militanții anti-RMGC se găsesc într-o splendidă izolare (de care se bucură în vanitatea lor vană :-)). Cred că deznodământul epopeii RMGC se apropie iar amânările care vor mai veni sunt doar parte a unor negocieri care se poartă departe de camerele de televiziune.