Mi se mai întâmplă, rareori e drept, să mă întreb sau să fiu întrebat de ce nu m-am implicat în politică. Și de ce mulți alții ca mine, sau mai valoroși - și sunt destui - nu se implică, participând prin pasivitate la dezastrul din jur.
De ce nu au oamenii încredere în politicieni, în Guvern sau în Parlament? De ce spectacolul politic nesfârșit al televiziunilor de știri ale oligarhilor este unul ipocrit, indecent și irelevant? De ce partizanatul politic este fie semn de prostie fie de oportunism sau carierism?
Răspunsul la astfel de întrebări îl știe, din păcate, până și un copil de grădiniță de la noi, care a învățat că trebuie să plece din țară pentru a fi fericit. M-am obosit totuși să enumăr câteva argumente scandaloase pentru a susține teza că elita politică de la noi e demnă de dispreț și în nici un caz de a fi emulată. În sinteză, spun că politicienii noștri sunt nedemni, indecenți, ipocriți, imorali, cinici, lipsiți de bun simț și de orice talent. Excepțiile sunt sunt cazuri rare nimerite accidental acolo, aflate în proces de transformare sau în curs de eliminare.
Pentru că nu există nimic sfânt în zona asta a vieții: majoritățile parlamentare se construiesc cumpărând reprezentanții poporului en-gros sau en-detail, afilierile ideologice se schimbă peste noapte, dușmani de moarte devin subit prieteni și vorbesc despre fuziuni, lupta pentru protejarea mediului e înlocuită de pe o zi pe alta de cea pentru creștere economică, „interesul național” se întâlnește cu cel al „comunității minoritare” prin permanentizarea la guvernare etc. Curat murdar, coane Fănică!
Pentru că avem aproape 600 de parlamentari, mulți dintre ei abia votați de o mână de cetățeni, în două camere cu atribuții identice și asta ni se spune că e bază a unei democrații reprezentative puternice. În schimb rezultatele a cel puțin două referendumuri sunt ignorate de reprezentanții poporului. Tot în numele democrației.
Pentru că în România singurul radicalism semnificativ este cel al politicii machiavelice. A crede în ceva, a fi consistent în opțiuni este semn de infantilism. Atacurile reciproce recente ale foștilor acoliți ai președintelui arată că politicianismul e o afecțiune contagioasă deosebit de virulentă care macină din interior caracterul oamenilor transformându-i într-un fel de zombie morali. Doar când metamorfoza e completă sunt acceptați în elita puterii.
Pentru că decența e privită condescendent acolo în elita puterii. Președintele și un fost prim-ministru s-au încumetrit fără jenă cu o rețea de interlopi periculoși și mai și invocă principiul egalității de șanse pentru asta. Întreg establishmentul și-a trimis nevestele, fiicele, amantele în Parlamentul European. Tot fără rușine, arătând poporului care e calea. Iar acesta a înțeles și a votat.
Pentru că, tot fără rușine, ne țin lecții de moralitate și verticalitate tot felul de lichele ajunse în vârful piramidei sociale după ce au dat pe mâna poliției politice comuniste rude, prieteni și colaboratori și care mint în continuare fără să clipească despre trecutul lor.
Pentru clica de securiști și nomenclaturiști care au preluat ADN-ul PCR-ului care a ajuns să se intituleze monarhistă. Dar mai ales pentru familia regală care se întovărășește cu zoaia asta fără nici o reținere. Și se pare că aproape nimeni nu sesizează ridicolul situației.
Pentru că o țoapă cu moralitate dubioasă bibănește public o companie de intelectuali de top care s-au înrolat naiv în politică ca să joace rolul ciobanului vrâncean. De altfel prototipul politicianului de succes la noi este parvenitul fără calități și fără moralitate în jurul căruia tot ce are o anumită valoare se prăpădește fără nici o speranță.
Pentru că sunt considerați cei mai buni premieri ai României post-1990 unul care fura cum respira și altul care a ipotecat țara pentru o mână de voturi cum nu a mai făcut-o nimeni în istoria recentă.
Pentru că prim-ministrul țării mele este un plagiator dovedit de mai multe comisii de experți iar instituțiile academice nu au reușit să îi retragă titlul de doctor împotriva evidențelor. Mai mult, se pare că bunul simț se stabilește prin tribunale sau prin ordonanță de urgență în loc să fie o normă însușită în cei șapte ani de acasă.
Pentru ciobanul semi-analfabet, megaloman, autoritar și rasist pe care l-au votat multe mii de concetățeni atât pentru Parlamentul European cât și pentru Parlamentul României și nu din partea vreunui grup fascist ci din partea unui partid liberal. Și pentru că analfabetul de care vorbeam a fost numit în Comisia Juridică a Senatului de același partid.
Pentru că celui mai bine plasat candidat în finala unor prezidențiale recente i s-a părut firesc să își petreacă noaptea dinaintea dezbaterii finale acasă la unul dintre cei mai detestați oligarhi. Și probabil că nici acum nu înțelege cu ce a greșit și se cere în mod ridicol din nou candidat.
Pentru că damagogia și ipocrizia sunt ideologie de stat. Manualul de relații publice al figurilor publice obligă la invitarea câte unui sobor de preoți la orice eveniment, la rugăciuni și semne ostentative ale credinței. Până și întâiul liber-cugetător al țării a învățat spre bătrânețe să-și facă cruci în public renunțând la valorile din tinerețea sau revoluționară. Cum am spus, politicianismul e o boală mult mai grea decât alte afecțiuni ale spiritului.
Etc.
Etc.
Nu e un eseu nici o analiză. E o descărcare cu năduf sau o justificare. Dar mă simt mai bine.
