Curtea de Conturi a României
a publicat un document pe care îl consider foarte interesant: Sinteza raportului de audit al performanței
subintitulată: Analiza fundamentării și
evoluției situației obiectivului privind creșterea procentului absolvenților de
învățământ superior, în conformitate cu prevederile strategiei Europa 2020. Raportul
evaluează evoluțiile din învățământul superior românesc din perioada 2011-2015
culegerea datelor fiind efectuată în ultimele 4 luni ale anului 2015. Sinteza raportului
este publicată pe pagina de web a curții de conturi la: http://www.curteadeconturi.ro/Publicatii/SINTEZAAPInvsup.pdf
și mi-a fost semnalată pe Facebook de
linkuri care fac trimitere la un articol entuziast al Codruței Simina de pe
PressOne (https://pressone.ro/sfarsitul-fabricilor-de-diplome/).
Documentul este excepțional din mai multe puncte de
vedere pe care nu le acopăr în totalitate - intenționez să scriu mai mult și
mai nuanțat pe marginea lui. Acum subliniez în fugă câteva aspecte remarcabile.
1. Tonul critic deosebit de
dur la adresa politicilor educaționale anterioare: este primul document al unei
autorități publice (poate la paritate cu analizele privind sistemul de
învățământ din perioada miniștrilor Miclea și Funeriu) de o asemenea
severitate. Faptul că vine din afara MECI dar este însușit de acesta arată că
Ministerul Educației a renunțat în bună măsură să spere că poate schimba
sistemul de învățământ superior din interior și va marșa pe viitor pe
mecanismul constrângerilor financiare impuse din afară (raportul Curții de
Conturi ne cere... raportul Curții de Conturi ne impune etc.). Observația este
cu atât mai îngrijorătoare cu cât constatarea lipsei de eficacitate a
sistemului de învățământ superior se face fără a se studia și problema
subfinanțării acesteia, cel puțin în zona publică sugerându-se că și pe viitor
ajustările de politică se vor face prin realocarea pe diverse criterii a
resurselor disponibile. Pesimist fiind mă aștept ca resursele alocate să scadă
chiar invocându-se argumentul scăderii populațiilor școlare.
2. Caracterul detaliat și
focalizat al analizelor pe numeroase date statistice culese dintr-o multitudine
de surse constituie în bună măsură una din cele mai nuanțate descrieri
cantitative ale evoluțiilor din învățământul terțiar românesc recent. Aceasta
pune într-o lumină destul de proastă Ministerul Educației însuși, inclusiv
comisiile sale și institutele de cercetare care ar fi trebuit să furnizeze,
prin numeroșii experți disponibili, un asemenea exercițiu de reflexivitate.
Excepție face doar CNFIS care a publicat mai multe rapoarte publice anuale
privind starea finanțării învățământului superior (cel publicat în iunie 2015
poate fi descărcat de la http://www.cnfis.ro/wp-content/uploads/2016/04/CNFIS-Raport-public2014_final.pdf
). Aici se poate face trimitere și la experții independenți a căror muncă este
insuficient valorificată în dezbaterile de politică publică educațională - spre
exemplu, am elaborat și eu recent un studiu despre expansiunea și contracția
învățământului superior românesc (vezi https://www.academia.edu/s/86086804fd -
urmează să fie publicat în Sociologie Românească) . Din acest punct de vedere,
raportul este unul deosebit de util pentru cercetătorii din domeniu.
3. Chiar dacă destul de
stângaci, autorii raportului au sesizat câteva aspecte fundamentale ale
dinamicii învățământului superior românesc recent cum ar fi caracterul endogen
al evoluției ofertei de specializări cât și impactul dramatic pe care
expansiunea de până la 2009 și contracția ulterioară le-au avut și le mai au
asupra logicii interne a sistemului. Din păcate, autorii ignoră problema
devalorizării diplomelor prin mecanisme strict inflaționiste, ei atribuind
devalorizarea scăderii calității, și astfel marchează o ratare spectaculoasă a
înțelegerii întregului fenomen educațional.
4. Documentul devoalează fără
nici un ascunziș care este filosofia de politică educațională a statului român.
Limbajul este un fără echivoc și cuprinde toate elementele funcționalismului
tehnologic (vezi lămuririle despre concept din a mea Sociologie a educației) -
o perspectivă simplistă care spune că școlile
trebuie să livreze competențe și cunoștințe necesare operării unor locuri de
muncă. (punct)
5. Cu toate acestea,
analizele deosebit de alarmante incluse în raport privind eficiența sistemului
de învățământ sunt încărcate cu multe dintre contradicțiile și limitările pe
care o privire superficială privind sistemul de învățământ superior le poate
suferi, mai ales dacă presupune că universitățile pregătesc operatori pentru cerințele
locurilor de muncă existente. Amintesc doar absența unei definiții clare și
bine articulate cu premisele funcționalismului tehnologic ale performanței și
calității în învățământul superior. Aceasta
cu toate că în raport se vorbește foarte mult despre calitate și mai ales
despre scăderea acesteia. Iar aici analiza noastră poate merge mai departe (menționez doar câteva
linii de atac posibile, raportul merită o disecție detaliată):
·
Incongruența
competențelor (skill mismatch), orizontale sau verticale, invocată ca indicator
al lipsei de adecvare a școlii „la realități” nu este în România mai mare decât
în oricare din țările europene (vezi raportul ILO pe 2014: http://www.ilo.org/wcmsp5/groups/public/---dgreports/---stat/documents/publication/wcms_315623.pdf).
Toată lumea civilizată este plină de juriști sau economiști angajați în alte
domenii.
·
Utilizarea
rankingurilor internaționale pentru a aprecia calitatea învățământului este
abuzivă în condițiile în care acestea utilizează mai ales indicatori privind
performanța științifică. Dacă pornim de la viziunea humboldtiană asupra
universității este foarte bine, mi-aș dori și eu o astfel de politică
educațională, dar nu știu dacă este la fel de valid pentru universități de la
care se cere crearea de resursă umană pentru lumea muncii locală. Ori schimbăm
filosofia educațională ori schimbăm indicatorii folosiți pentru evaluare!
·
În aceeași direcție,
utilizarea indicatorilor de internaționalizare este, în opinia mea, oarecum
exagerată pentru a aprecia calitatea unui sistem. Comparația cu universitățile
britanice aruncă analizele în derizoriu (are sens să facem trimitere la puterea
culturală britanică - inclusiv prin engleza ca lingua franca și prin
Commonwealth, rezultate a două sute de ani de imperiu global, sau la brandurile
Oxford și Cambridge care au efect de halo asupra întregului sistem de
învățământ superior britanic?). În plus, internaționalizarea înseamnă
reconfigurarea conținuturilor pentru o economie globală ceea ce nu se potrivește
neapărat cu așteptările angajatorilor din România.
·
Deși tonul este
alarmant în ceea ce privește evaluarea evoluției calității învățământului
superior nu există nici un indiciu clar că aceasta a scăzut. Erau mai bune
universitățile din 1995 sau 2000 decât cele de acum? Simplul fapt al
expansiunii și contracției nu duce direct la această concluzie, nici notele în
scădere la bacalaureat, nici presiunea financiară a reducerii numărului de
studenți care duc la scăderea selectivității. În fond, implicit, o parte a
argumentației din raport absolvă universitățile de responsabilitate în momentul
în care consideră că a scăzut calitatea pur și simplu pentru că au scăzut
cerințele la admitere. Păi universitățile nu ar trebui să facă și activități
remediale, consiliere, etc. și să adapteze conținuturile la nevoile studenților
- dacă tot vorbim despre învățământ centrat pe student?
·
Din această
ultimă perspectivă impresia mea este că autorii au rămas la idealul
învățământului superior elitist care este în mod clar în contradicție cu
obiectivele Programului Europa 2020 de sporire a accesului la învățământ
superior, program de la care se revendică raportul însuși.
·
Documentul ignoră
cu o încăpățânare de contabil tot ceea ce se poate presupune despre diversele
misiuni ale învățământului superior (adiacente celei primare de formare a
forței de muncă specializate): de formare continuă și educație a adulților, de
contribuție la incluziunea socială și la mobilitatea socială, de stimulare a
gândirii critice și a participării sociale etc. Oare dacă ar fi să se
contabilizeze și aceste efecte rezultatele unui audit ar fi la fel de
dramatice. Din păcate, probabil că da...
·
În condițiile
unei economii dinamice și globalizate este iluzorie cerința persistentă de a
planifica oferta de specializări în corelație cu cererea de pe „piața muncii”.
Dacă am avea o economie manufacturieră puternică precum țările nordice,
Germania sau Japonia pretenția ar avea temei dar nu este încă cazul nostru -
putem să pompăm resurse în formarea de specialiști în domenii strategice, cu
speranța că vom fixa investiții în zonă, deși este posibil să producem resursă
umană ieftină pentru străinătate.
6. Vreau să fiu bine înțeles.
Am o părere în general proastă despre evoluțiile din învățământul superior
românesc din ultimele două decenii. Sunt de acord că a scăzut calitatea în
acest răstimp dar cred că demonstrarea ineficienței sistemului nu se poate face
printr-o abordare simplistă de genul celei livrate de Curtea de Conturi iar o
argumentație plină de insinuări, dovezi indirecte sau chiar irelevante și
contradicții nu poate face bine unei discuții de politică educațională
constructivă. Dacă se doresc tăieri de bugete doar, atunci poate că merge și o
astfel de abordare.
