publicat print în Transilvania Reporter din 26 aprilie 2018
https://transilvaniareporter.ro/esential/nu-ratati-noul-numar-al-transilvania-reporter-greva-pentru-capra-vecinului-medic/
Actuala dezbatere despre alocarea locurilor
bugetate către universități relevă mai multe probleme ale politicilor
educaționale și ale comunității academice din România. Pentru că spațiul este
limitat o să transmit câteva telegrafic.
1)
Precaritatea finanțării multor universități publice. Dacă banii ar fi suficienți nu ar fi scandalul atât de mare. Sunt
universități care alocă peste 80% din bugetele proprii salariilor iar multe fac
apeluri disperate pentru suplimentări
la rectificările bugetare de obicei în perioada vacanțelor de vară. O asemenea
situație are consecințe dramatice inclusiv asupra activității didactice. Nu e
lipsit de importanță nici faptul că distorsionează masiv conținutul
managementului și leadershipului academic (rector bun e cel care face rost de
bani de la București) transformându-i pe conducători în clienți ai
autorităților politice. Realitatea este că alocările publice pentru
învățământul terțiar sunt în România printre cele mai mici din Uniunea
Europeană exprimate atât în Euro sau în Dolari PPP sau în procente din PIB.
2)
Politica de tip joc cu sumă nulă introdusă de mulți în ani în alocarea
finanțărilor publice pe bază de diferiți indicatori, fie de echitate fie de
performanță – funcție de interesul politic - alterează relațiile din mediul
academic. Acest joc non-cooperativ promovat din ce în
ce mai intens odată cu creșterea ponderii finanțării publice care vine pe bază
de indicatori de performanță a polarizat comunitatea academică. Universitarii din
centrele mari și-au însușit primii, fără prea mult simț critic, întreaga
retorică a competiției care nu face decât să mascheze diversionist zgârcenia
politicului în finanțarea universităților. Gândiți-vă că această strategie a
luptei pentru supraviețuire se aplică în toate ungherele universităților atât
pe orizontală cât și pe verticală. Să nu se mire nimeni că universitățile se
adună în coaliții care încearcă să influențeze ceea ce îi interesează în
domeniul politicilor – accesul la resursele publice.
3)
Diferențele de perspectivă asupra învățământului superior și
partizanatele conflictuale stereotipe sunt îngrijorătoare în perspectiva unor
viitoare dialoguri despre rolul universităților. A
batjocori categorii întregi de profesii sau universități (cu argumentul că sunt
de capitală de județ spre exemplu) e descalificant. Nu e deloc mai inteligent
nici cultul cu iz proletar al profesiilor din sfera producției materiale și
desconsiderarea celor spirituale. Într-o lume în care creșterea vine mai puțin
din zona manufacturii de masă și mai degrabă din cea a cercetării, inovării și
a industriilor creative așa ceva este semn de miopie. Grav este și faptul că
Ministerul și PSD par să fi renunțat voluntar și fățiș ostil la ideea de
reputație pe care cooperarea cu marile universități și cu intelectualii din
domeniile socio-umane îl pot asigura.
4)
Faptul că viziunile de politică în domeniul educației sunt forme fără
fond nu mai trebuie argumentat. Vorbim ritualic în
toate documentele despre egalitate de șanse dar avem un mecanism de alocare a
resurselor publice către universitățile de stat profund regresiv, clamăm
căutarea performanței dar o ratăm cu o
asemenea stăruință încât pretenția nu pare a fi prea serioasă. În realitate
strategia actorilor în domeniu este cea a supraviețuirii, a planificărilor pe
termen scurt și a obiectivelor modeste iar frica cea mare în universitățile de
stat românești nu este legată de ratarea vreunei finanțări Horizon sau ESRC ori
faptul că vreun premiant Nobel nu alege să predea la una din universitățile
noastre, ci de sustenabilitatea financiară a instituțiilor de la un semestru la
celălalt.
5)
Actualul sistem de guvernanță din învățământul superior – bazat pe
celebra Lege 1/2011 manifestă o sumedenie de patologii care mai de care
sordide. Dau un exemplu: aleși fiind prin vot popular,
rectorii cel mai adesea mimează managementul bucurându-se de fiecare dată când
ministerul sau altcineva îi scapă de responsabilitatea deciziilor. Acum,
rectorii de la universități comprehensive pot arăta către Ministerul cel Rău că
îi obligă să taie de la domenii ne-strategice (de ex. Filozofie) pentru a le
aloca (locurile) altora „strategice”. Un alt exemplu greu de înțeles este că
revocarea unui consiliu consultativ este explicat prin nemulțumirile unui alt
consiliu. În interiorul universităților alocarea locurilor se face prin decizia
structurilor de management iar așteptarea mea ar fi ca rectorii să își asume și
decizii nepopulare. Iar un minister care nu admite că rolul consiliilor este,
printre altele, acela de a-i fundamenta procesul decizional, și nu de a i le
justifica, este în mare pericol de a greși.
6)
Ne lipsesc datele solide pentru strategii în domeniul învățământului
superior și nu sunt sigur că ele sunt de fapt dorite de decidenți care, astfel,
ar fi mai puțin confortabili în arbitrarul lor. În
acest moment, de exemplu, autoritățile nu știu ce se întâmplă cu absolvenții de
studii superioare, unde lucrează, pe ce salarii etc. În același timp, listele
de domenii prioritare/strategice care au întâietate la finanțare nu sunt
rezultatul unor prospecții serioase –
cum poate își închipuie unii – ci mai degrabă al unor jocuri de imaginație
destul de rudimentare dar și al unor înțelegeri strategice dintre actorii
implicați în procesul decizional. Expresia „cererea de pe piața muncii” ascunde
de cele mai multe ori o impresie vagă bazată pe câteva experiențe pe care nici
un om serios nu le-ar generaliza. În orice caz, când e vorba de a influența
viitorul prin politici educaționale cred că soluția cea mai bună este cea a
prudenței, inclusiv pentru evitarea unor efecte perverse.
