În perioada comunistă ni se turna zilnic în cap teoria că „adevărul iese
întotdeauna la suprafață” și că „toți infractorii sunt în cele din urmă
prinși” dar mai ales credința în infailibilitatea Miliției (și a
Securității). Cu ajutorul întregului aparat de propagandă se cultiva
iluzia că infracționalitatea este excepțional de rară (un comportament
burghez ori parazitar sau așa ceva) și oricum total controlat de statul
omnipotent.
Miliția/Poliția era avatarul în uniformă al statului totalitar. Nu putea avea defecțiuni iar a striga că „împăratul e gol” sau că Miliția e coruptă era însuși un act de sabotaj/subminare/trădare.
Miliția nu e nici corectă, nici integră nici invers. Indiferent de defecte, Miliția și Poliția sunt necesare și generic bune. „Dulce ca mierea e glonțul patriei”, nu?
După 1990 majoritatea oamenilor din aparatul de ordine publică au vrut în continuare să credem aceleași lucruri iar încrederea în Poliție/Jandarmi/Pompieri a fost întotdeauna un subiect sensibil pentru șefii din MAI. În plus, sunt convins că aceste idei cu privire la infailibilitatea Poliției sunt chiar ortodoxie în Poliție iar cei de acolo sunt judecați adeseori în funcție de absența sau prezența judecății (auto)critice. Oameni ca Godină și Berbeceanu de fapt nu au căuta acolo pentru că strică unanimitatea autosatisfăcută din Poliție.
În mod firesc, o bună parte din cetățeni participă ei înșiși cu o fervoare tangentă cu religiozitatea la această mistificare a feței Poliției. Motivele sunt ușor de găsit:
1) proletariatul autoritar vede în Poliție izvorul de ordine atât de necesară în realitatea dezordonată, incertă și periculoasă; ordinea e necesară deci Poliția și Jandarmeria sunt necesare așa cum sunt ele, bune rele;
2) pentru majoritățile sărace și excluse polițiștii fac parte dintr-o categorie de status dezirabilă (sunt poveștile de succes ale tinerilor din mahalale) și prin urmare sunt tratați cu respect;
3) ceea ce fascinează la Poliție este deținerea aparentă a autorității arbitrare și nu procedurile și legile; chiar și posibilitatea de a lua șpagă este un atribut al reprezentării discreționare a statului și un motiv de invidie nu de mânie morală;
4) pentru majoritatea, poliția este un sistem complex ale cărei modalități de funcționare nu le cunosc și, prin urmare, adesea iau de bune manifestările vizibile, de suprafață;
5) pentru mulți alții, Poliția e oglinda societății în care ei se descurcă: a o critica înseamnă a-ți renega propriul stil de viață.
Sunt suficiente motive (pe linia autoritarism, nevoia și admirația față de ordine, dependența de stat) pentru a crede în continuare în infailibilitatea Poliției indiferent cât de flagrante sunt indiciile contrare.
Când toate dovezile arată că e altfel o bună parte a oamenilor va pune totuși botul la orice teorie alternativă oricât de elucubrantă care salvează Poliția de la acuzele de incompetență, corupție sau impostură. Este un caz simplu de rezolvare a disonanței cognitive. Este destul de probabil că, pentru a-și proteja bruma de prestigiu, reprezentanții Poliției sunt dispuși să promoveze pe căi discrete teoriile cele mai fanteziste menite să îi disculpe în oarecare măsură.
Că americanii, că Serviciile, Statul Paralel, că răsturnarea guvernului...
Nu mai căutați planuri malefice. O să găsiți doar un amestec nuclear de prostie, incompetență și corupție mai devastator decât orice conspirație. Deasupra lui, niște băieți deștepți pot întinde și un blat de conspirație ca să îndrepte explozia în direcția potrivită.
Miliția/Poliția era avatarul în uniformă al statului totalitar. Nu putea avea defecțiuni iar a striga că „împăratul e gol” sau că Miliția e coruptă era însuși un act de sabotaj/subminare/trădare.
Miliția nu e nici corectă, nici integră nici invers. Indiferent de defecte, Miliția și Poliția sunt necesare și generic bune. „Dulce ca mierea e glonțul patriei”, nu?
După 1990 majoritatea oamenilor din aparatul de ordine publică au vrut în continuare să credem aceleași lucruri iar încrederea în Poliție/Jandarmi/Pompieri a fost întotdeauna un subiect sensibil pentru șefii din MAI. În plus, sunt convins că aceste idei cu privire la infailibilitatea Poliției sunt chiar ortodoxie în Poliție iar cei de acolo sunt judecați adeseori în funcție de absența sau prezența judecății (auto)critice. Oameni ca Godină și Berbeceanu de fapt nu au căuta acolo pentru că strică unanimitatea autosatisfăcută din Poliție.
În mod firesc, o bună parte din cetățeni participă ei înșiși cu o fervoare tangentă cu religiozitatea la această mistificare a feței Poliției. Motivele sunt ușor de găsit:
1) proletariatul autoritar vede în Poliție izvorul de ordine atât de necesară în realitatea dezordonată, incertă și periculoasă; ordinea e necesară deci Poliția și Jandarmeria sunt necesare așa cum sunt ele, bune rele;
2) pentru majoritățile sărace și excluse polițiștii fac parte dintr-o categorie de status dezirabilă (sunt poveștile de succes ale tinerilor din mahalale) și prin urmare sunt tratați cu respect;
3) ceea ce fascinează la Poliție este deținerea aparentă a autorității arbitrare și nu procedurile și legile; chiar și posibilitatea de a lua șpagă este un atribut al reprezentării discreționare a statului și un motiv de invidie nu de mânie morală;
4) pentru majoritatea, poliția este un sistem complex ale cărei modalități de funcționare nu le cunosc și, prin urmare, adesea iau de bune manifestările vizibile, de suprafață;
5) pentru mulți alții, Poliția e oglinda societății în care ei se descurcă: a o critica înseamnă a-ți renega propriul stil de viață.
Sunt suficiente motive (pe linia autoritarism, nevoia și admirația față de ordine, dependența de stat) pentru a crede în continuare în infailibilitatea Poliției indiferent cât de flagrante sunt indiciile contrare.
Când toate dovezile arată că e altfel o bună parte a oamenilor va pune totuși botul la orice teorie alternativă oricât de elucubrantă care salvează Poliția de la acuzele de incompetență, corupție sau impostură. Este un caz simplu de rezolvare a disonanței cognitive. Este destul de probabil că, pentru a-și proteja bruma de prestigiu, reprezentanții Poliției sunt dispuși să promoveze pe căi discrete teoriile cele mai fanteziste menite să îi disculpe în oarecare măsură.
Că americanii, că Serviciile, Statul Paralel, că răsturnarea guvernului...
Nu mai căutați planuri malefice. O să găsiți doar un amestec nuclear de prostie, incompetență și corupție mai devastator decât orice conspirație. Deasupra lui, niște băieți deștepți pot întinde și un blat de conspirație ca să îndrepte explozia în direcția potrivită.
