Dincolo de aparențe

Contrar percepției comune, în tragediile din proximitatea noastră ofensiva aparține Statelor Unite și nu Rusiei. De decade bune Siria este în sfera de influență a Rusiei, ce să mai vorbim de Ucraina. Nu occidentul e la risc de pierdere de teren ci Maica Rusia, pe care media occidentală o pictează cu mare succes în poziția de agresor. Așa că...

Dar...în ambele situații lucrurile se poticnesc de rezistența acerbă a Rusiei care nu poate accepta să decadă în ierarhiile internaționale într-atât încât nici politica Ucrainei să nu o poată influența. Rusia a inițiat în mod evident o invazie într-o țară suverană, încălcând aparent întreaga ordine mondială postbelică. În plus, atât în Siria cât și în Ucraina și-a încercat capacitățile de manevră și UE, mai mult încurcând decât făcând bine dar nefiind mânată de aceleași interese ca și aliatul transatlantic. O dovadă avem în convorbirea interceptată a dnei Nuland (f**k EU) precum și în bizara încălcare a tratatului sponsorizat de miniștri de externe din UE, când Ianukovici a părăsit subit țara, fără motiv aparent, la nici 24 de ore de la obținerea unei înțelegeri care îl propulsa în situația de câștigător al rundei. Vă aduceți aminte de marea victorie a lui Sikorski care a reușit prin diplomație realistă să oprească înecarea într-o baie de sânge a revoltei populare...E destul de plauzibilă presupunerea că cineva l-a speriat suficient de tare pe Ianucovici încât acesta să uite de promisiunile europene... iar acela nu a fost Putin. Țarul rus are nevoie doar de o Ucraină docilă și prietenă, nu de spectrul unei confruntări, de sancțiuni și izolare.

Concluzia: nu doi (Occident și Rusia) ci trei (luați UE și SUA separate) actori masivi sunt în competiție iar SUA par a fi în avantaj net deși se plasează strategic în postura arbitrului nevinovat. Rusia este în defensivă pe toată linia și o văd cu bătăi de cap și mai mari în viitor indiferent de finalul imediat al micii noastre drame geostrategice (pare-se că prietenul de nădejde din Extremul Orient l-a părăsit la prima dificultate în timp ce Turcia se încruntă cu gândul la soarta tătarilor din Crimeea). Uniunea Europeană...încearcă să joace un rol pe scena mondială cu eleganța unui elefant beat. Să sperăm că în timp va învăța să se miște mai cu folos.

Fără să îmi fie clar care e interesul SUA în toată tărășenia ucrainiană, pentru care se pot înainta ușor câteva ipoteze, să fim fericiți că suntem în siajul  celor mai puternici. Doar să navigăm cu talent, să nu ne răsturnăm și să admitem, dincolo de considerații ideologico/morale, că interesul nostru este alături de NATO și SUA. 

Nu ne îndreptăm spre prăpastie. Suntem deja acolo.

Crizele sunt momentele în care adevăratele caractere, resurse și orientări ies la iveală. Nu, nu voi vorbi despre disputa Gâdea – Antonescu ci despre altceva, care pare a preocupa mai puțin agenda publică de la noi. Invazia din Crimeea ne indică ca un turnesol în ce măsură este pregătită lumea noastră pentru o confruntare care să reechilibreze geopolitic lumea. Ei bine, ultimele dezvoltări ne arată că, în afara SUA – care au o experiență războinică neîntreruptă  de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial – nici una din marile puteri occidentale europene nu e dispusă să renunțe la confortul păcii de acum pentru promisiunea siguranței ordinii geopolitice pe termen lung.

Așa cum mulți au remarcat, situația de acum seamănă iritant de mult cu cea din Europa anilor 1936-1940 când, profitând de defetismul britanic și francez și de izolaționismul american, Germania nazistă și Rusia sovietică și-au împărțit și au înrobit cam cum au vrut teritoriile și populațiile dintre ele (Finlanda, țări baltice, Cehia, Polonia, Austria). Ca și acum, democrațiile occidentale au preferat concesiile, tonul împăciuitorist, ofensive diplomatice și nesfârșite conferințe pentru a parlamenta cu tirani aflați într-o permanentă nevoie de confruntare pentru a se legitima. Majoritatea comentatorilor nu conștientizează nici acum, am impresia, că terorismul cecen, provocările georgiene și „oprimarea minorității ruse” din Ucraina le vin ca niște mănuși despoților de la Moscova iar aceștia nu se vor opri din aventurile lor agresive decât atunci când vor avea de înfruntat o opoziție severă care le-ar pune în dificultate propriile poziții. Mai mult, atitudinea fermă este necesară cât mai devreme pentru a le da psihopaților posibilitatea de a se retrage fără pierderi prea mari, cea mai periculoasă situație fiind aceea în care aceștia sunt prinși cu spatele la zid. Eu sper că acest moment nu a trecut încă și că Putin își poate retrage armata de invazie fără să își șubrezească prea tare controlul asupra Rusiei.

În loc să fie un garant al păcii și securității Uniunea Europeană pare mai degrabă un sanatoriu de schizofrenici sclerozați fericiți să trăiască în moleșeala plăcută a rutinelor, tranchilizantelor și a minciunilor terapeutice. Stridentă e actualitatea proverbului roman „si vis pacem, para bellum”, pe care politicienii europeni, preocupați de mizerabilele lor jocuri, par a nu-l fi stăpânit niciodată, lăsând un întreg ansamblu civilizațional, politic și economic cu pretenții de prestigiu și unitate fără apărare și fără politică externă, aparent sub lozinca unui pacifism natâng care ascunde o incapacitate profundă pentru gândire vizionară, solidaritate și leadership. Nu vi se pare absolut ridicol ca o uniune politică de 500 de milioane de locuitori și un PIB mediu/cap de locuitori dublu celui al Rusiei să fie incapabilă să articuleze un răspuns ferm în fața agresorului de la Răsărit și să aștepte, pentru a câta oară?, ca yankeii cei mult disprețuiți să îi sară în ajutor! Dragii europeiști, ceea ce vedem noi nu este o uniune politică ci mai degrabă o oligarhie mascată într-o parodie sordidă de federalism care hrănește un uriaș și inutil aparat birocratic.

Parte a diagnosticului situației de acum este și tembelismul comentatorilor apologeți ruși anti-americani (ziși și realiști – aceștia pot fi recunoscuți după discursul stângist, uneori de-a dreptul marxist, împănat cu lozinci tiermondiste, și cu insinuări împrumutate din propaganda fascistă și stalinistă despre o presupusă ocultă mondială iudeo-masonică precum și printr-un cult pentru personaje și forțe sinistre precum Troțki, Stalin, Che-Guevara, Cuba lui Castro, China maoistă sau Rusia imperialistă în toate avatarurile ei). Recursul la perioada interbelică poate fi repetat și aici: intelectualitatea europeană a anilor 30 a practicat un violent discurs anti-democratic prosternându-se în fața tuturor totalitarismelor criminale pe care le înzestra în mod cu totul iresponsabil cu virtuți metafizice. Nu e de mirare că intelectualitatea și-a pierdut în secolul trecut poziția de reper lăsând publicurile la îndemâna aparatelor de marketing, propagandă și a mass-media. Chiar dacă nu fundamentală, vina intelectualilor moderni de a legitima ideologii ale forței brute și ale genocidului în secolul al 20-lea este o lecție din care nu par a fi învățat nimic. Nu vor învăța nici acum nimic, Hegel, Nietzsche și Althusser sunt mai cool decât Locke, Montesquieu, Adam Smith și Nozick. Se uită prea ușor că toată efervescența și aroganța lor intelectuală își are, fizic, originea în sângele celor care au eliberat de fiecare dată țările Europei de tiranie, în numele unor idei simple și, da, banale, precum democrația, libertatea sau drepturile omului și ale popoarelor. 

Ne rămâne să sperăm că Putin s-a jucat doar un pic, își va lua jucăriile după ce i-a arătat vecinului ucrainean cine-i șeful și ne va lăsa în pace. Sau că americanii ne vor rezolva din nou problemele chiar dacă noi râdem din când în când de ei.