Nu ne îndreptăm spre prăpastie. Suntem deja acolo.

Crizele sunt momentele în care adevăratele caractere, resurse și orientări ies la iveală. Nu, nu voi vorbi despre disputa Gâdea – Antonescu ci despre altceva, care pare a preocupa mai puțin agenda publică de la noi. Invazia din Crimeea ne indică ca un turnesol în ce măsură este pregătită lumea noastră pentru o confruntare care să reechilibreze geopolitic lumea. Ei bine, ultimele dezvoltări ne arată că, în afara SUA – care au o experiență războinică neîntreruptă  de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial – nici una din marile puteri occidentale europene nu e dispusă să renunțe la confortul păcii de acum pentru promisiunea siguranței ordinii geopolitice pe termen lung.

Așa cum mulți au remarcat, situația de acum seamănă iritant de mult cu cea din Europa anilor 1936-1940 când, profitând de defetismul britanic și francez și de izolaționismul american, Germania nazistă și Rusia sovietică și-au împărțit și au înrobit cam cum au vrut teritoriile și populațiile dintre ele (Finlanda, țări baltice, Cehia, Polonia, Austria). Ca și acum, democrațiile occidentale au preferat concesiile, tonul împăciuitorist, ofensive diplomatice și nesfârșite conferințe pentru a parlamenta cu tirani aflați într-o permanentă nevoie de confruntare pentru a se legitima. Majoritatea comentatorilor nu conștientizează nici acum, am impresia, că terorismul cecen, provocările georgiene și „oprimarea minorității ruse” din Ucraina le vin ca niște mănuși despoților de la Moscova iar aceștia nu se vor opri din aventurile lor agresive decât atunci când vor avea de înfruntat o opoziție severă care le-ar pune în dificultate propriile poziții. Mai mult, atitudinea fermă este necesară cât mai devreme pentru a le da psihopaților posibilitatea de a se retrage fără pierderi prea mari, cea mai periculoasă situație fiind aceea în care aceștia sunt prinși cu spatele la zid. Eu sper că acest moment nu a trecut încă și că Putin își poate retrage armata de invazie fără să își șubrezească prea tare controlul asupra Rusiei.

În loc să fie un garant al păcii și securității Uniunea Europeană pare mai degrabă un sanatoriu de schizofrenici sclerozați fericiți să trăiască în moleșeala plăcută a rutinelor, tranchilizantelor și a minciunilor terapeutice. Stridentă e actualitatea proverbului roman „si vis pacem, para bellum”, pe care politicienii europeni, preocupați de mizerabilele lor jocuri, par a nu-l fi stăpânit niciodată, lăsând un întreg ansamblu civilizațional, politic și economic cu pretenții de prestigiu și unitate fără apărare și fără politică externă, aparent sub lozinca unui pacifism natâng care ascunde o incapacitate profundă pentru gândire vizionară, solidaritate și leadership. Nu vi se pare absolut ridicol ca o uniune politică de 500 de milioane de locuitori și un PIB mediu/cap de locuitori dublu celui al Rusiei să fie incapabilă să articuleze un răspuns ferm în fața agresorului de la Răsărit și să aștepte, pentru a câta oară?, ca yankeii cei mult disprețuiți să îi sară în ajutor! Dragii europeiști, ceea ce vedem noi nu este o uniune politică ci mai degrabă o oligarhie mascată într-o parodie sordidă de federalism care hrănește un uriaș și inutil aparat birocratic.

Parte a diagnosticului situației de acum este și tembelismul comentatorilor apologeți ruși anti-americani (ziși și realiști – aceștia pot fi recunoscuți după discursul stângist, uneori de-a dreptul marxist, împănat cu lozinci tiermondiste, și cu insinuări împrumutate din propaganda fascistă și stalinistă despre o presupusă ocultă mondială iudeo-masonică precum și printr-un cult pentru personaje și forțe sinistre precum Troțki, Stalin, Che-Guevara, Cuba lui Castro, China maoistă sau Rusia imperialistă în toate avatarurile ei). Recursul la perioada interbelică poate fi repetat și aici: intelectualitatea europeană a anilor 30 a practicat un violent discurs anti-democratic prosternându-se în fața tuturor totalitarismelor criminale pe care le înzestra în mod cu totul iresponsabil cu virtuți metafizice. Nu e de mirare că intelectualitatea și-a pierdut în secolul trecut poziția de reper lăsând publicurile la îndemâna aparatelor de marketing, propagandă și a mass-media. Chiar dacă nu fundamentală, vina intelectualilor moderni de a legitima ideologii ale forței brute și ale genocidului în secolul al 20-lea este o lecție din care nu par a fi învățat nimic. Nu vor învăța nici acum nimic, Hegel, Nietzsche și Althusser sunt mai cool decât Locke, Montesquieu, Adam Smith și Nozick. Se uită prea ușor că toată efervescența și aroganța lor intelectuală își are, fizic, originea în sângele celor care au eliberat de fiecare dată țările Europei de tiranie, în numele unor idei simple și, da, banale, precum democrația, libertatea sau drepturile omului și ale popoarelor. 

Ne rămâne să sperăm că Putin s-a jucat doar un pic, își va lua jucăriile după ce i-a arătat vecinului ucrainean cine-i șeful și ne va lăsa în pace. Sau că americanii ne vor rezolva din nou problemele chiar dacă noi râdem din când în când de ei.