Romanian Prosecutor

„De ce eu” e departe de a fi o capodoperă cinematografică. Dimpotrivă, ineditul lui rezidă chiar în opoziția față avangardismul căznit al cinematografiei românești recente. După diverse drame cu tâlc socio-politic (vezi deja clasicele „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile” sau „Moartea domnului Lăzărescu”) construite de producătorii și regizorii lor cu gândul la critici, festivaluri și premii, filmul despre ultimele săptămâni din viața procurorului Cristian Panduru e un exercițiu de educație civică destinat unui public relativ larg. Zic „relativ” pentru că, cu siguranță, fanii seriilor inspirate de Marvel nu vor gusta filmul lui Tudor Giurgiu. În schimb minoritatea activă din punct de vedere politic de la noi va căpăta lejer răspunsuri la câteva dintre  întrebările care, la incitarea mass media sau a filmului însuși, o frământă. Povestea e liniară, personajele sunt schematice precum în orice fabulă, istoria e condimentată cu ceva erotism, foarte puțin suspans și aproape insesizabile surprize.

În rezumat, filmul ne transmite mai multe idei simple, menite a ne limpezi înțelegerea mersului lucrurilor patriei în care trăim. Mai ales a modului în care se distribuie bogățiile și puterea și a felului în care mulți am ajuns să nu ne regăsim în viețile pe care le trăim. Una dintre acestea ar fi că destinele țării sunt conduse încă de moștenitorii fostului regim, așa-zisul „sistem” pe care îl pomenea dl. Giurgiu în discuția cu publicul, în realitate o oligarhie ocultă, arbitrară și violentă, compusă din membri ai serviciilor secrete de ieri și de azi, din politicieni și din oameni de afaceri care sunt deasupra tuturor regulilor valabile pentru plebe și care controlează viețile tuturor, dacă e necesar chiar prin violență.  A doua lecție este că rezistența față de acest sistem este inutilă astfel de întreprinderi naive fiind degrabă și fără scrupule zdrobite. În fine, cine se opune totuși „sistemului” e nebun sau, în cel mai bun caz, va înnebuni în lupta cu plutocrația. Cele câteva sugestii despre caracterul suspect al activităților serviciile secrete sau despre impunitatea lui Adrian Năstase care închid filmul ne arată că tezele de mai sus explică România contemporană și nu doar epoca Năstase.

Oricine cât de cât priceput sesizează imediat elementele de tragedie greacă (în care sistemul – metaforă a determinării absolute -  înlocuiește cu brio divinitatea iritată), inclusiv funcția de katharsis, de educare a publicului. Cristian Panduru, un Cristi Panait foarte bine interpretat de Emilian Oprea - un procuror fără experiență, talentat dar mai ales zbuciumat de ambiție și vanități adolescentine de justițiar- își ridică în cap mafia de partid și de stat și sfârșește ca orice personaj tragic. Povestea lui Panait, Lele, Tărău, Năstase cu misterele ei cu tot e bine bine-cunoscută, n-are sens să o recapitulăm aici. 

Deși pretinde că e o operă de ficțiune filmul lasă de la un capăt la altul o impresie teribilă de tezism, cam ca și JFK al lui Oliver Stone. Lucrurile prea puțin cunoscute din împrejurările sinuciderii lui Panait sunt completate cu scene ficționale, firav sau deloc susținute de evidențe, care în cele din urmă construiesc un tablou coerent al unor presupuse mașinațiuni ale plutocrației de stat din epoca lui Adrian Năstase: tragicul personaj este hăituit de serviciile secrete, toți cunoscuții săi (cu excepția logodnicei și a mătușei) sunt de fapt parte a complotului și, în cele din urmă, se frânge supus fiind unui șantaj cu conotații sexuale chiar de către șeful lui, procurorul securist de stil ceaușist Codrea, magistral jucat de Mihai Constantin. Nu e greu să ne închipuim că publicul pesedist și nostalgicii epocii Năstase nu au înghițit cu plăcere morala filmului. La fel de clar e că fanii DNA vor considera pelicula lui Tudor Giurgiu o descriere fidelă și bine venită a capturii statului, inclusiv a justiției, din perioada de tristă-amintire. 

Împotriva ermetismului din limbajul cinematografiei românești contemporane, cu origini și justificări în cenzura ceaușistă, filmul lui Giurgiu e un mare și curajos pas înainte: își asumă o poziție ideologică și se ambiționează să o promoveze cu instrumentele specifice fără a se ascunde cu falsă pudoare în spatele artei. Un istoric al cinematografiei românești de masă ar putea sublinia faptul că perioada propagandei naționaliste a la Sergiu Nicolaescu a fost depășită odată cu filmul inspirat de cazul procurorului Panait.

Din fericire, sau din păcate, evenimentele din ultimele luni contrazic flagrant tezele lui Giurgiu: politicienii, magistrații și oligarhii corupți se îngrămădesc în pușcării iar procurorii anti-corupție sunt acum eroii națiunii. Se pare că „sistemul” care l-a zdrobit pe Panait nu era în realitate atât de implacabil și/sau nebuni ca el sunt suficient de mulți încât să nu fie niște ciudați singuratici. Evident că putem interpreta această inoportunitate ca semnal al unui posibil offside în care a fost prins realizatorul filmului care se aștepta să lanseze pelicula în altă realitate politică (la fel ca majoritatea adulatorilor DNA). 

Sau să nu ne lăsăm pradă tentației de a face procese de intenție și să lecturăm filmul ca o metaforă mai amplă a tragismului eroului care face ce face împotriva vântului....Mai ales că poate arestările și condamnările recente sunt doar un semn al reorganizării sistemului. Și DNA e doar o parte a sistemului...Și poate...etc.

Una peste alta, merită văzut.