Singurul meu contact serios cu PNL-ul a fost anul trecut (2011) cand, fiind cu copiii la mare, m-am trezit in mijlocul unui congres sau așa ceva al liberalilor, care se întâmpla în același loc. Timp de vreo două zile am împărțit sala de mese, piscinele și plajele cu elita penelistă, care suporta jugul tiraniei băsiste într-o permanentă stare de voie bună și belșug foarte bine ajutată de vremea excelentă a sfârșitului de august. Contribuiau și petrecerile organizate pentru ei de patronul complexului, un cunoscut urmaș de-al lui Brătianu de pe meleaguri libaneze.
Mie sincer mi-au fost simpatici: am găsit că sunt oameni de bun simț (stăteau la cozile de la bufetul suedez fără nici un comentariu iar baronii locali precum Fenechiu se amestecau cu vulgul fără nici o reținere) și simpatici – deși apariția la sala de mese a lui Vosganian în slipi ar fi putut provoca unele mirări nu am putut ignora străduința cu care Uioreanu participa la toate concursurile din complex, de la polo pe apă la table. Mi-au părut că sunt prieteni între ei atmosfera din reuniune fiind una de camaraderie caldă.
A fost însă un personaj pe care l-am căutat insistent dar nu l-am întâlnit acolo unde am ajuns eu, în culisele congresului – restaurante, piscine, plajă. Sunt sigur că a participat la întâlnire, doar era deja președintele partidului. Mă întreb dacă dormea tot timpul sau, mai degrabă, nu dorea să se amestece cu plebea. În fond, și distanța e o strategie de gestiune a autorității.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu