End Chicken game

Update 17.12.2012 (8.30).
Am scris textul de mai jos înainte alegerilor, când mă așteptam la o majoritate de maximum 60% din mandate. În situația actuală președintele ar fi doar ridicol să tergiverseze nominalizarea lui Ponta pentru funcția de prim-ministru iar logica războiului total nu mai are nici un rost.

Grija cea mare a tuturor în politica românească pare a fi acum numele persoanei pe care președintele o va nominaliza pentru funcția de prim-ministru odată ce alegerile au trecut iar USL va lua, e cazul să admitem, în jur de 60% din mandatele din Parlament. Îl va propune pe Ponta premier sau nu? Va încerca să deșire USL-ul, încropind o majoritate împotriva firii, cum a mai reușit de câteva ori?

Deși mass media adâncește misterul, în interes propriu și al celor care o sponsorizează – fiecare cu tabăra și cotizanții ei, mie mi se pare destul de ușor de găsit un răspuns așa că îmi permit să fac pe mama Omida. Îmi asum riscul de a mă face bine de tot de râs.

Așadar, eu zic că Ponta nu va fi nominalizarea lui Băsescu. Pentru simplul motiv că președintele nu are nimic de pierdut dacă merge pe cartea conflictului. Ceea ce urmează în argumentația mea e o simplă analiză narativă de teoria jocurilor care ne spune că ne îndreptăm direct și cu viteză maximă în peretele câtorva săptămâni sau luni de circ național.

Frumos ar fi ca protagoniștii – USL și Traian Băsescu (PDL, PPDD și UDMR sunt doar figuranți în dramoleta asta) să coabiteze armonios: președintele îl numește curtenitor pe Ponta premier, USL-ul se comportă civilizat și nu îl demite pe șeful statului.  Câtorva alegători le-ar surâde un asemenea deznodământ european, curat și uscat, în care am avea cât de cât un echilibru al puterilor președintele fiind garantul instituțiilor care ar ține în frâu unele excese ale viitoarei majorități. Președintele și-ar duce mandatul până la o liniștită pensionare din viața publică, țara ar da exemple de bună purtare față de frații mai mari din lumea occidentală și poate am reuși să intrăm și în Schengen și să luăm și banii ăia de la FMI care ne trebuie atât de mult.

Din păcate pentru el, prima mutare trebuie să o facă președintele, în situația în care poate numai să presupună dispoziția generală a USL-ului. Nu trebuie să fii foarte perspicace ca să îți dai seama că printre socialisto-liberali, de la vlădică până la opincă, propensiunea spre coabitare e rară. De câțiva ani „Jos Băsescu” e programul viitoarei majorități, crede cineva că atunci când vor avea toate instrumentele, inclusiv o puternică presiune populară și absența oricărui risc electoral, useliștii vor ezita să o facă? Pentru o mare parte din alegătorii USLiști Băsescu este sursa relelor reale și imaginare pentru care e necesară mobilizarea politică și civică în zilele astea. Cum ar putea justifica leadershipul uselist armistițiul cu dușmanul de moarte în condițiile în care i-ar desparte atât de  puțin de realizarea visului de aur: o țară fără Chior, liberă și demnă?

Băsescu are toate motivele să anticipeze o demitere iminentă, indiferent pe cine nominalizează pentru funcția de premier. Bunele maniere, politețurile nu își au loc în această ecuație: poporul vrea capul tiranului, aleșii vor ca instituțiile (DNA, ANI etc.) să treacă de partea poporului. Nu vor fi luați prizonieri, nu se vor cere răscumpărări.

În logica acestei situații strategice, politețea, ascunzând o eventuală tactică de temporizare din partea președintelui îl califică doar ca pe un fraier (sucker în limbajul de specialitate) și toată lumea va zice la fel, în cazul în care îl propune pe Ponta pentru postul de prim ministru.

Ultima speranță a președintelui și a taberei sale este ca, în agitația unor nominalizări neașteptate, să reușească să reconfigureze majoritatea parlamentară într-un fel prietenos. Probabilitatea ca acest lucru să reușească, oricât de mică, este totuși mai mare decât șansa ca USL-ul câștigător și cu Ponta premier să încerce să coabiteze până în 2014 cu Băsescu.

Altfel, dacă e să acționeze elegant, nominalizând propunerea USL-ului pentru funcția de prim-ministru, președintele nu are ce face decât să își dea demisia în momentul următor, pentru a evita o umilitoare demitere. Un asemenea pas nu îi stă în fire Cârmaciului care a subliniat de atâtea ori că un căpitan nu își abandonează vaporul. Sau, poate, cine știe…?