Cancan vopsit

Cronica de Cotroceni am citit-o ca mai toată lumea dintr-o pornire perversă, voyeurism cred că se cheamă, de a afla ce se întâmplă dincolo de perdeaua de PR oficială prin culisele puterii. Iar când e vorba de alde Traian Băsescu, Andrei Pleșu și mai ales Elena Udrea motivația e înzecită, se înțelege. Înșiruirea pare nevererosimilă dar da, toți, și mulți alții, au lucrat la un moment dat la Palatul Cotroceni. Cu diferența că nici unul, cu excepția Adrianei Săftoiu, nu au publicat volume de amintiri cu iz de scandal din respectiva epocă.

Cine pretinde altminteri, că lectura volumului recent al Adrianei Săftoiu este justificată de interese de istorie recentă sau de știință politică are un viciu suplimentar curiozității lubrice și anume ipocrizia. Scuza funcționează doar în cazul unei minorități care poate invoca în apărarea ei că nu a fost afectată de asaltul de marketing al producătorilor cărții care a marșat cu flamura personajului principal al volumului. Da, ați ghicit, e vorba de Elena Udrea-Cocoș căreia I se datorează atât decăderea personajului Băsescu cât și suferințele inocentei purtătoare de cuvânt.

Volumul e la bază o înșiruire de istorisiri cu iz de bârfă la prima mână, multe în ideea de a face justiție unor personaje și evenimente rămase controversate, din perioada de vreo 2 ani și ceva petrecută de autoare la Cotroceni. Pretexul narațiunilor e dat de câteva sărăcăcioase însemnări de jurnal din aceea perioadă. Paginile de jurnal nu pot decât să mă facă să mă întreb asupra intențiilor și loialității unui înalt și foarte ocupat funcționar care își consumă o parte din timpul liber cu înregistrarea unor note de autoobservație de la locul de muncă…Aluatul se dorește ținut laolaltă și injectat pseudo-academic cu interminabile considerații de psihologie politică a la Tony Poptămaș (no offence Tony!) care au cam același rol ca și burtologia cu care un student leneș completează o teză de licență până la numărul necesar de pagini.

Cine poate pretinde că a avut vreo revelație citind volumul probabil că a urmărit evenimentele politice din ultimii 10 ani din România doar de prin Evenimentul Zilei. Despre Traian Băsescu aflăm ceea ce știam în principiu despre majoritatea politicienilor români: că a fost cinic, îmbătat ușor de putere, violent, grobian, nerespectuos, și ingrat cu cei apropiați. Ăia din spate care v-ați trezit: credeți că se poate face carieră în politică fără aceste calități? Alăturarea de alte personaje similare (intelectualii lui Băsescu erau toți o adunătură de oportuniști de exemplu, cu tușe pe Baconschi și Cristian Preda) din politica românească estompează liniile groase ale amintirilor despre fostul președinte.

În schimb, aflăm destul de multe, și nu bune, despre Adriana Săftoiu unele inferențe fiind deja sugerate mai sus. Cele spuse – numai cuvinte de laudă la adresa actualei conduceri a PNL (Blaga de exemplu apare ca un mucenic al politicii românești, mai că îți vine să îi cauți icoana la Prislop), elogiu discret în formă continuată pentru Tăriceanu (la un moment dat la începutul volumului dna Săftoiu afirmă că doar două sunt personajele față de care păstrează o amintire agreabilă – dl. Pleșu și dna Maria Băsescu – simpla lectură a cărții arată că ori a greșit numărătoarea ori laudele la adresa altora sunt mincinoase) – precum și cele nespuse – de exemplu o liniște stridentă despre condițiile plecării lui Elwis din funcția de director SIE, sau absența referirilor la mulți inamici redutabili ai președintelui din timpul celor două mandate - ne arată clar cam pe unde se situează autoarea în raport cu actorii politici actuali dar și cu obiectivitatea și adevărul. Despre alcătuirea caracterului autoarei nu prea mai avem ce discuta având în vedere că decide să facă publice după nici 10 ani informații potențial compromițătoare despre oameni alături de care a împărțit și relele și bunele unui loc de muncă nejenându-se să divulge conversații private (cazul Baconschi) sau să încarce textul de insinuări libidinoase despre rolul Elenei Udrea la Palatul Cotroceni. Iar Elena Udrea apare ca o obsesie pentru Adriana Săftoiu, așa cum au remarcat răutăcios toți criticii cărții.

Una peste alta, ca să o spunem pe șleau, textul nu iese defel din logica vulgatei anti-Băsescu gen Antena3/RTV. Este evident că publicului lor se adresează, că redactarea și marketingul au fost planificate inclusiv cu un ochi la problemele de justiție ale celor din anturajul prezidențial. Din partizanatul textului, învăluit pornografic în naïve considerații pseudoștiințifice, deducem și obiectivele producerii volumului: o declarație de loialitate față de o anumită parte a establishmentului politic, contribuția la o dezbatere pe o falsă temă și, în fine, câștigul pecuniar, cât mai mare și cât mai repede. Poate că dna Săftoiu a urmărit și un necesar efect terapeutic, având în vedere neîmplinirile, nefericirea care urlă din aproape toate paginile cărții.

Pentru cine se aștepta la o lucrarea de memorialistică la care istoricii viitorului vor face referire s-a înșelat. Cine a înțeles că e literatură de scandal politic pentru cei cu mintea odihnită a prins cârligul de marketing și poate și beneficiul social neașteptat al volumului: acesta se poate citi în întregime de către un absolvent de 12 clase în 3-4 ore, cam cât durează o așteptare la buletine sau un drum cu trenul de la Craiova la București. La cât de mare a fost succesul sigur aveți un prieten care să vi-l împrumute. Dacă nu, nu ați pierdut nimic.

Ce facem după 14 iunie?

Vă propun un exercițiu pozitiv prin care să extragem câteva învățăminte din eșecul de la 14 iunie al inițiativei de fuziune a localităților Oradea și Sânmartin. Adică să vedem partea bună din acest referendum din perspectiva celor care poate cred că ar trebui să fie foarte mâhniți

Unu – relația cu cetățenii trebuie refăcută

Administrația Bolojan și primarul însuși au primit un mesaj clar de la electorat: nu v-a fost dat un cec în alb nelimitat, există un maxim la ceea ce puteți face în/cu Oradea pentru ceea ce ne oferiți. În loc să condamne electoratul pentru lipsa de înțelegere sau de adeziune la mărețele viziuni ale leadershipului local, inițiatorii referendumurilor ar trebui să arate că au înțeles semnalele electoratului și să înceapă consultări cu populația privind politicile publice locale pentru a înțelege nemulțumirile care mocnesc și pentru a arăta că sunt dispuși la dialog. Pornirile frustrate și infantile care împart orașul între „noi” – cei buni care dorim creșterea orașului și „ei” – cei răi, care se pun în calea prosperității sunt calea sigură spre o ostilitate din ce în ce mai mare a părților și un viitor eșec.

Doi – PNL Oradea trebuie deschis

PNL Oradea și-a arătat limitele de mobilizare și de comunicare. Dominată pe partea de activiști de un nucleu de tineri de clasă mijlocie, organizația a pierdut total contactul cu mari categorii de electorat – mai ales pensionarii, maghiarii și clasa muncitoare. Da, e OK, ăsta este profilul pe care și-l dorește partidul liberal din Oradea, dar nu poți spera la mai mult de 30% într-un oraș precum al nostru cu o imagine care se învârte în jurul unor tineri de succes. Entuziasmul, energia și disponibilitatea noii clase mijocii nu pot să compenseze imposibilitatea de comunicare reală – adică de empatie, înțelegere și răbdare – cu categorii mai puțin energice sau optimiste. Este o organizație aflată într-un moment de cumpănă pe care recentul eșec poate să o deschidă sau, din contră să o forțeze să se închidă speriată într-o mai cruntă oligarhie de pretorieni. Nu cred că mai e cazul să subliniez că trebuie să vină din partea lui Bolojan și a liderilor locali inițiativa de a deschide organizația către figuri noi și mai ales către categorii socio-profesionale mai îndepărtate cu care există compatibilitate de interese și valori.

Trei – managementul public și cel de campanie sunt chestii deosebite

Oricâte scuze s-ar căuta, dublul eșec  al referendumului din Oradea a fost determinat și de erori în strategia de comunicare a echipei din jurul primarului. Nu o să discut problemele de conținut (am mai făcut referire la acestea - https://www.facebook.com/BusinessNewsRo/photos/ms.c.eJwzt7A0NrA0NTK3MDa2MLTUM4fwTSB8cwBnfQZz.bps.a.788446694586769.1073741838.680071312090975/789309527833819/?type=1 ) ci la cele de organizare: cred că s-a înțeles că o echipă dominată, dacă nu chiar castrată, de o singură persoană este incapabilă să rezolve eficient și creativ – cu curaj cu alte cuvinte - probleme complexe precum cea ridicată de referendumul din Oradea. Evident că problema este una mai vastă și ține de stilul de management al primarului care poate fi excelent pentru administrarea de zi cu zi a orașului dar nu atât de eficientă pentru înfruntări politice complexe. Să nu ignorăm nici faptul că superficialitatea strategiei de comunicare este parțial explicabilă și prin iluzia invulnerabilității pe care victoriile din campaniile politice din ultimii ani au produs-o și care au lăsat echipa de campanie cu garda jos. Un optimist ar putea zice că din greșeli învață omul și, din fericire, iluzia infailibilității nu mai e de actualitate.

Mai mult cred că la lipsa de eficacitate a campaniei din primul tur a contribuit, pe de altă parte, și lectura naivă a sondajelor care anterior referendumului anticipau o participare la vot mult mai mare: fuseseră avertizați însă de faptul că prognoza ratei de participare pe bază de sondaje este o întreprindere deosebit de imprecisă iar în cele două săptămâni dintre sondaj și referendumul din 10  mulți orădeni s-au hotărât să nu meargă la vot. Sondajele coroborate cu rezultele referendumului din 10 mai ne-au spus însă câteva lucruri clare (că majoritatea orădenilor a fost mai degrabă favorabilă ideii de fuziune dar că tema nu a reprezentat o prioritate pentru ei iar cei mai mulți din orădeni nu au vrut să gireze prin vot actuala administrație pentru realizarea acestui demers). Era treaba echipei de campanie ca în perioada 10 mai – 14 iunie să schimbe această situație. Este limpede că în viitoarele campanii ale echipei PNL Oradea managementul trebuie să fie altfel gândit.

Final - mâna pe portofel și ochii pe butelie

Bolojan le-a oferit oponenților actualei administrații nesperată muniție pentru viitoarele campanii plus alte bătălii politice. Neîndoielnic, demersurile făcute pentru unirea Oradiei cu Sânmartinul, mai ales cheltuielile ocazionate de campaniile pentru referendumuri vor fi invocate insistent în 2016. În primul rând de către candidatul PSD la Primăria Oradea (nu știm care va fi). Nici în interiorul PNL Bihor lucrurile nu par a fi chiar roz – chiar dacă au încercat să păstreze unele aparențe liberalii din jurul Cornel Popa nu au fost susținători trup și suflet ai proiectului unirii iar acum probabil se pregătesc să își întărească poziția în interiorul organizației județene și la nivel național profitând de pasul greșit al echipei lui Ilie Bolojan. Aceasta trebuie să fie pregătită pentru aceste posibilități sporite de recentul eșec. Pentru aceste confruntări  ar fi cazul să aibă argumentele și alianțele mai bine pregătite decât cele pentru susținerea cauzei fuziunii Oradea-Sînmartin.