21 iunie 2015

Cancan vopsit




Cronica de Cotroceni am citit-o ca mai toată lumea dintr-o pornire perversă, voyeurism cred că se cheamă, de a afla ce se întâmplă dincolo de perdeaua de PR oficială prin culisele puterii. Iar când e vorba de alde Traian Băsescu, Andrei Pleșu și mai ales Elena Udrea motivația e înzecită, se înțelege. Înșiruirea pare nevererosimilă dar da, toți, și mulți alții, au lucrat la un moment dat la Palatul Cotroceni. Cu diferența că nici unul, cu excepția Adrianei Săftoiu, nu au publicat volume de amintiri cu iz de scandal din respectiva epocă.

Cine pretinde altminteri, că lectura volumului recent al Adrianei Săftoiu este justificată de interese de istorie recentă sau de știință politică are un viciu suplimentar curiozității lubrice și anume ipocrizia. Scuza funcționează doar în cazul unei minorități care poate invoca în apărarea ei că nu a fost afectată de asaltul de marketing al producătorilor cărții care a marșat cu flamura personajului principal al volumului. Da, ați ghicit, e vorba de Elena Udrea-Cocoș căreia I se datorează atât decăderea personajului Băsescu cât și suferințele inocentei purtătoare de cuvânt.



Volumul e la bază o înșiruire de istorisiri cu iz de bârfă la prima mână, multe în ideea de a face justiție unor personaje și evenimente rămase controversate, din perioada de vreo 2 ani și ceva petrecută de autoare la Cotroceni. Pretexul narațiunilor e dat de câteva sărăcăcioase însemnări de jurnal din aceea perioadă. Paginile de jurnal nu pot decât să mă facă să mă întreb asupra intențiilor și loialității unui înalt și foarte ocupat funcționar care își consumă o parte din timpul liber cu înregistrarea unor note de autoobservație de la locul de muncă…Aluatul se dorește ținut laolaltă și injectat pseudo-academic cu interminabile considerații de psihologie politică a la Tony Poptămaș (no offence Tony!) care au cam același rol ca și burtologia cu care un student leneș completează o teză de licență până la numărul necesar de pagini.

Cine poate pretinde că a avut vreo revelație citind volumul probabil că a urmărit evenimentele politice din ultimii 10 ani din România doar de prin Evenimentul Zilei. Despre Traian Băsescu aflăm ceea ce știam în principiu despre majoritatea politicienilor români: că a fost cinic, îmbătat ușor de putere, violent, grobian, nerespectuos, și ingrat cu cei apropiați. Ăia din spate care v-ați trezit: credeți că se poate face carieră în politică fără aceste calități? Alăturarea de alte personaje similare (intelectualii lui Băsescu erau toți o adunătură de oportuniști de exemplu, cu tușe pe Baconschi și Cristian Preda) din politica românească estompează liniile groase ale amintirilor despre fostul președinte.

În schimb, aflăm destul de multe, și nu bune, despre Adriana Săftoiu unele inferențe fiind deja sugerate mai sus. Cele spuse – numai cuvinte de laudă la adresa actualei conduceri a PNL (Blaga de exemplu apare ca un mucenic al politicii românești, mai că îți vine să îi cauți icoana la Prislop), elogiu discret în formă continuată pentru Tăriceanu (la un moment dat la începutul volumului dna Săftoiu afirmă că doar două sunt personajele față de care păstrează o amintire agreabilă – dl. Pleșu și dna Maria Băsescu – simpla lectură a cărții arată că ori a greșit numărătoarea ori laudele la adresa altora sunt mincinoase) – precum și cele nespuse – de exemplu o liniște stridentă despre condițiile plecării lui Elwis din funcția de director SIE, sau absența referirilor la mulți inamici redutabili ai președintelui din timpul celor două mandate - ne arată clar cam pe unde se situează autoarea în raport cu actorii politici actuali dar și cu obiectivitatea și adevărul. Despre alcătuirea caracterului autoarei nu prea mai avem ce discuta având în vedere că decide să facă publice după nici 10 ani informații potențial compromițătoare despre oameni alături de care a împărțit și relele și bunele unui loc de muncă nejenându-se să divulge conversații private (cazul Baconschi) sau să încarce textul de insinuări libidinoase despre rolul Elenei Udrea la Palatul Cotroceni. Iar Elena Udrea apare ca o obsesie pentru Adriana Săftoiu, așa cum au remarcat răutăcios toți criticii cărții.

Una peste alta, ca să o spunem pe șleau, textul nu iese defel din logica vulgatei anti-Băsescu gen Antena3/RTV. Este evident că publicului lor se adresează, că redactarea și marketingul au fost planificate inclusiv cu un ochi la problemele de justiție ale celor din anturajul prezidențial. Din partizanatul textului, învăluit pornografic în naïve considerații pseudoștiințifice, deducem și obiectivele producerii volumului: o declarație de loialitate față de o anumită parte a establishmentului politic, contribuția la o dezbatere pe o falsă temă și, în fine, câștigul pecuniar, cât mai mare și cât mai repede. Poate că dna Săftoiu a urmărit și un necesar efect terapeutic, având în vedere neîmplinirile, nefericirea care urlă din aproape toate paginile cărții.

Pentru cine se aștepta la o lucrarea de memorialistică la care istoricii viitorului vor face referire s-a înșelat. Cine a înțeles că e literatură de scandal politic pentru cei cu mintea odihnită a prins cârligul de marketing și poate și beneficiul social neașteptat al volumului: acesta se poate citi în întregime de către un absolvent de 12 clase în 3-4 ore, cam cât durează o așteptare la buletine sau un drum cu trenul de la Craiova la București. La cât de mare a fost succesul sigur aveți un prieten care să vi-l împrumute. Dacă nu, nu ați pierdut nimic.

Niciun comentariu: