Cronica unei sinucideri inexplicabile

 

Nu o să vă țin în suspans cu concluziile acestor rânduri. Nu mai este nici o noutate să afirmi că gesturile din ultimele două săptămâni ale Guvernului PSD-ALDE sunt echivalente unui veritabil harakiri imposibil de înțeles, având în vedere că Guvernarea proaspăt preluată începuse sub cele mai bune auspicii – o largă susținere populară și premise economice foarte bune. 

Voi argumenta în plus două lucruri: 1) Faptul că amploarea mișcărilor putea fi anticipată de strategii PSD și că aceasta se datorează aproape în totalitate deciziilor absurde (?) ale Guvernului și conducerii PSD. 2) Dacă deznodământul pe termen scurt e ușor de prevăzut, important este că actuala situație a pus în dificultate PSD-ul pentru o perioadă semnificativă. 

Argumentele de aici pot fi folosite în interiorul partidului de către pesediștii care vor decide (corect zic eu) că singura soluție pentru ieșirea din actuala fundătură politică este o schimbare radicală de conducere, discurs și imagine. 

Faptele bine-cunoscute

Notabilă la evenimentele din ultimele zile este amploarea mobilizării cetățenești, măsurabilă prin numărul mare al participanților la mitinguri zilnice. Adunări de peste 100.000 de participanți nu s-au întâmplat la București de foartă multă vreme iar mitingurile de la Cluj-Napoca, în primul rând, dar și cele de la Sibiu și de la Timișoara, au produs numere foarte dificil de anticipat. În urmă cu doar un an orice miting de 20.000 de persoane în capitală era considerat unul foarte mare iar lansarea lui Ponta, la Arena Națională, a fost considerată o reuniune mamut cu cei 40.000 de participanți aduși din toată țara. 

La aceasta se adaugă participarea în toate celelalte forme – promovarea mesajului online mai ales – care a atins în ultimele zile proporții și intensități excepționale. În zilele de 2-3 februarie, pe google doar, căutările cele mai frecvente din România au fost cele legate de protestele ocazionate de celebra Ordonanța de Urgență și de Legea Grațierii. În plus, cine are cont de Facebook știe care sunt temele cele mai populare ale acestor zile.

Cum s-a ajuns la această situație?

În primul rând trebuie să ne asumăm o premisă de bun simț. Mișcarea socială la care asistăm este una naturală, ceea ce înseamnă că participanții la diversele activități ale mișcării o fac voluntar fără a fi plătiți sau forțați pentru aceasta. De altfel, este greu de imaginat vreo forță internă sau din afară care ar putea să determine 200.000-300.000 de oameni să petreacă serile zilnic în picioare, în frig, expunându-se ostilității aderenților celei mai importate forțe politice din țară. Dacă ar fi existat dovezi ale recompensării materiale a unor manifestanți am fi aflat deja, cu siguranță.

Știm din teoriile clasice ale mișcărilor sociale (Benford and Snow 2000; McAdam 1986; Smelser 1962) că ingredientele necesare ale unei asemenea acțiuni colective complexe sunt multiple ceea ce face aceste evenimente rare. Este nevoie de: 1) oameni  care să dispună de resurse (cognitiv-atitudinale, timp și sănătate); 2) rețele de mobilizare - adică relații umane și canale de comunicare; 3) un nucleu de organizatori – persoane care își dedică o parte semnificativă a reputației, timpului, banilor și/sau priceperii pentru a produce acțiunea colectivă; 4) un context favorabil (în cazul unei situații politice opresive)  sau un set de evenimente declanșatoare; 5) o narațiune (cadrul interpretativ) prin prisma căreia se definește situația mai înainte amintită ca fiind insuportabilă declanșând astfel emoția publică și, în consecință, acțiunea.

Identificând fiecare dintre elementele de mai sus în evenimentele recente vom reuși să înțelegem natura excepțională a situației actuale, sub forma unor ipoteze de lucru doar (nu am făcut cercetări sistematice în ceea ce privește aceste evenimente).

1.     Participarea la manifestațiile din ultimele zile este dominată de așa-zisa noua clasă mijlocie urbană din România – salariați relativ tineri cu studii superioare angajați în sectoare cu înaltă valoare adăugată, categorie căreia i se dau uneori apelative peiorative gen hipster. Ei sunt participanții latenți (mobilizabili). Acestei categorii i se pot asimila și cei care aspiră la acest statut (studenții, elevii). Evident că o statistică concretă a participanților ar arăta că iau parte la mitinguri și pensionari și muncitori, dar ponderea lor este semnificativ mai mică decât cea din populație și, probabil, că mulți dintre aceștia se alătură tineretului urban educat în virtutea unor afinități și a unor legături concrete particulare. Faptul că din punct de vedere statistic, rata de participare (relativă) cea mai mare la proteste este în orașele cu cea mai mare concentrare de așa-ziși corporatiști și de studenți (Cluj și Timișoara) cred că lămurește acest aspect. Categoria lor este cea mai motivată să participe la proteste, nu doar pentru că au resursele de care vorbeam dar și pentru că din punct de vedere ideologic și structural sunt la cea mai mare distanță de coaliția aflată la putere dominată de PSD, care a câștigat alegerile pe o platformă conservatoare și tradiționalistă care a făcut apel mai ales la sensibilitățile electoratului muncitoresc, religios și naționalist. Nu e de neglijat nici susținerea de care protestele s-au bucurat printre angajatorii acestor tineri.

2.     Rețelele de mobilizare preexistente au fost multiple și destul de bine antrenate în mișcările anterioare care s-au adresat acelorași participanți latenți dintre care cele mai notabile au fost cele ocazionate de tragedia de la Colectiv. Canalele lor de comunicare, sprijinite de rețele online relativ omogene, așa-zise „bule”,  imune la bombardamentul de știri contrare dinspre televiziunile apropiate, fuseseră exersate și la alegerile prezidențiale din 2014 și, poate, și înainte – la mișcările ecologiste de la începutul acestui deceniu.

3.     În mod evident există un număr mare de lideri de opinie, grupuri și organizații care depun un efort deosebit pentru a promova mesajele protestelor. Unii dintre cei mai vizibil lideri au fost enumerați de ministrul de interne cu ocazia uneia din conferințele de presă devenite anecdotice. Susținerea din partea unor personalități precum președintele este un input foarte important, la fel cum contribuțiile USR, PNL (timid la început) și ale presei independente de toate felurile sunt deosebit de importante. Unii au creat evenimente, alții au creat conținut foarte eficient viralizat în mediul online în condițiile inițiale ale unei lipse totale de organizare centralizată, de bani și de sprijin din partea mediilor electronice tradiționale (cu excepția notabilă a rețelei Digi).

4.     Evenimentul declanșator îl cunoaște toată lumea – procesul întins pe două săptămâni prin care Guvernul Grindeanu a încercat să legifereze în regim de urgență modificări ale Codului Penal și o grațiere colectivă. Un moment important în această desfășurare este cel al vizitei intempestive a președintelui la ședința de guvern în care s-a intenționat prima oară emiterea celor două acte legislative: evenimentul a adus în centrul atenției tema și, prin amânarea legiferării, a oferit răgazul necesar pentru pregătirea opiniei publice pentru evenimentele care se pregăteau. Cu toate acestea, după doar câteva zile, în urma unei ședințe organizată în condiții neobișnuite, OUG de modificare a Codului Penal a fost publicată în MO în jurul orei 1 dimineața (31 ianuarie 2017).

5.     Narațiunea care a produs o puternică mânie a fost cea potrivit căreia operațiunea de legiferare nocturnă mai sus amintită a fost una de natură infracțională (hoțească). Aceasta a dus la paroxism interpretările negative ale realității declanșate de evenimentul recent (al ședinței la care a participat președintele)  și care se susțineau oricum pe o atitudine negativă față de guvern și față de partidele care îl susțin.

Plecând de la această trecere în revistă a premiselor mișcării sociale la care suntem martori observăm rapid faptul că, tehnic, ele nici nu sunt atât de inedite. În fond, mișcarea care a condus la căderea guvernului Ponta a fost rezultatul aceleiași combinații de factori: un eveniment nefericit căruia i s-a dat o interpretare care a produs din partea tineretului educat urban o furie radicală împotriva unui guvern PSD. Petrecută la sfârșitul lui 2015, căderea guvernului Ponta a fost suficient de recentă încât să putem afirma că toate condițiile structurale ale celor două mișcări pe care le comparăm au fost similare. Anul care a trecut de atunci nu a fost suficient pentru a modifica structura socio-economică nici resursele de mobilizare. Dimpotrivă, în decembrie 2016 PSD-ul a câștigat cu un scor zdrobitor alegerile Parlamentare.

Teza mea este că diferența de mărime – de număr de participanți la cele două mișcări sociale - se datorează unor erori inexplicabile care pot fi imputate în totalitate leadershipului PSD de acum. 

În primul rând, în cazul episodul  Colectiv guvernul lui Victor Ponta a plecat de la putere la puțin timp de la declanșarea mișcărilor. Astfel s-a preîntâmpinat creșterea în amploare a protestelor și a difuziunii narațiunii anti-PSD, aspect care cred eu s-a dovedit important pentru recentul succes electoral al social-democraților. Opinia mea este că o renunțare rapidă (probabil după incidentul vizitei președintelui la ședința de Guvern) la proiectul celor două acte legislative din partea Guvernului ar fi dezamorsat din timp potențialul de protest.

Pe de altă parte, acțiunile săvârșite de Guvernul PSD-ALDE în toate aceste evenimente au inclus o succesiune de elemente de inabilitate care au frizat gafa sau provocarea efectivă. Nu trebuie să fii specialist în legiferare ca să sesizezi faptul că urgența măsurilor nu se impunea, că Guvernul a încercat în mod sistematic să ascundă intenția de a emite actele respective, că argumentele ce țin de nota de fundamentare sunt discutabile etc. Cu alte cuvinte, inabilitățile Guvernului justifică foarte bine interpretarea ca fiind infracționale acțiunile și intențiile asociate celor două acte legislative dând apă la moara unui potențial de contestare. Astfel se explică furia protestatorilor care este comparabilă cu cea de la episodul Colectiv unde, să ne reamintim, au decedat în condiții dramatice peste 60 de persoane în cele din urmă. Să recunoaștem că potențialul emoțional al acelui eveniment a fost mult mai mare.

Concluzia este că intensitatea fără precedent a protestelor din aceste seri este rezultatul unui șir catastrofal de gafe (?) din partea Guvernului și susținătorilor săi. Sincer, erorile de comunicare publică ale executivului și ale PSD-ului frizează iraționalul indiferent de forma sa (prostie, nebunie sau ticăloșie).

Prognoza pe termen scurt

Orice mișcare socială are o dinamică în care, după depășirea unei mase critice de participanți (în urmă cu câțiva ani Antena 3 a încercat un protest care a eșuat lamentabil datorită numărului mic de aderenți inițiali), numărul de protestatari decolează și, în cazul fericit, ajunge la un maxim limitat de numărul potențialilor participanți. Fenomenul care explică creșterea exponențială este simplu: cu cât numărul celor care deja protestează este mai mare cu atât presiunea spre implicare a potențialilor aderenți este mare.  Acestei dinamici cantitative i se adaugă una emoțională: în timp ce participarea inițială este catalizată de furie, deoarece furia nu ține mult timp o participare pe termen lung trebuie susținută de entuziasm. Evident că furia poate interveni și ea în menținerea unei mișcări, mai ales dacă puterea alege să răspundă nediplomatic protestarilor, antagonizând-o (toate conferințele de presă ale Guvernului și ale PSD au fost antagonice, total inabile). Pe termen lung, alături de mânie menținerea unui număr mare de participanți ține, cu alte cuvinte, de sursele de entuziasm ale mișcării – care pot proveni din mișcare însăși (divertisment, socializare) sau din evenimente exterioare (succese politice de exemplu, intervenția unor vedete). 

Chiar dacă datele actuale, din 3 februarie, arată o scădere a interesului pentru protest (https://www.google.ro/trends/explore?q=protest&geo=RO&date=now%207-d#TIMESERIES) și este de așteptat ca numărul celor care iau parte la mitingurile zilnice să scadă, evenimentele din elita socio-politică arată că cele câteva zile de proteste au reușit să zgâlțâie establishmentul actualei guvernări: mai mulți lideri ai PSD au defectat, susținători importanți ai actualei puteri la fel (UDMR, anumite sindicate, Avocatul Poporului, BOR, unele televiziuni de știri) au dat semne serioase de îndoială, numeroase vedete ale culturii pop s-au alăturat mișcării. Avem de-a face cu un fenomen de bandwagoning (de adeziune la tabăra celor puternici pentru a nu rămâne alături de perdanți sau de marginali).  Adăugați aici și mesajele unanime de îngrijorare ale cancelariilor occidentale și avem imaginea unei izolări care ar trebui să fie din ce în ce mai greu de suportat pentru actuala putere.

Succesele de mai sus sunt de natură a provoca entuziasm în timp ce abnegația Guvernului Dragnea-Grindeanu de a menține inițiativele care au iscat acest scandal are calitatea de a menține furia populară. Între timp, protestele vor fi din ce în ce mai bine organizate astfel că declinul de interes poate fi controlat prin tot ceea ce presupune o tehnologie a mobilizării din ce în ce mai sofisticată (fiecare miting  sau chiar secvențe ale acesteia pot fi adevărate happening-uri în care protestul poate fi îmbinat cu ocazii foarte bune de socializare și de divertisment susținute intens de comunicarea online și de televiziuni toate mediile de comunicare potențându-se reciproc).

Pe termen scurt, izolarea în creștere a PSD-ului va produce rapid o contestare din interior a pozițiilor actuale ale liderilor astfel încât într-un fel sau altul aceștia vor ceda (sau vor fi obligați să cedeze) problema fiind doar a daunelor și a posibilităților de a le minimiza.

Prognoza pe termen lung

Gesturile insuficient calculate ale Guvernului l-au relansat pe Klaus Iohannis ca adevărat lider al așa-zisei drepte dar, și mai grav, au reîmprospătat falia identitar-ideologică care a definit politica românească post-1990: cea dintre pesediști(feseniști) și anti-pesediști(anti-feseniști). Mișcările politice brutale ale FSN-ului din primele luni de după revoluție (între ianuarie-iulie 1990) au zămislit aproape în totalitate identitățile politice oarecum deformate ale ultimilor 25 de ani. Generațiile de decreței, tineri pe atunci, din mediul urban pe atunci au constituit grosul electoratului de dreapta.  Tot așa, mișcările de acum s-au constituit într-o veritabilă pepinieră a viitorului electorat anti-PSD - partid care acum este asimilat establishmentului politic corupt. 

Cred că soluția acestei situații, dacă ea va fi acceptată ca fiind problematică de către membri PSD, poate fi doar sacrificarea întregii conduceri actuale a PSD și o distanțare spectaculoasă de imaginea de partid corupt. Alternativa care este întotdeauna la îndemână este cea a cantonării într-un electorat captiv muncitoresc parohial, tradiționalist-religios soluție care în mod normal îi garantează un scor de aproximativ 30% dar și ostilitatea elitelor urbane inclusiv a celor progresiste de stânga.

Lecturi

  

Benford, R., and D. Snow. 2000. "Framing Processes and Social Movements: An Overview and Assessment." Annual Reviews in Sociology 26(1):611-39.

McAdam, D. 1986. "Recruitment to High-Risk Activism: The Case of Freedom Summer." American journal of sociology 92(1):64.

Smelser, Neil Joseph. 1962. Theory of Collective Behavior: pp. xi. 436. Routledge & Kegan Paul: London.