Masacrul din Paris a produs un val de emoție fără precedent în lumea occidentală. Pentru un observator neavizat ar putea părea că este primul asasinat terorist produs de jihadiști în „lumea civilizată”.
Recenta luare de ostateci din Sydney, carnagiile din autobuzele londoneze ori cel din metroul madrilen, crimele oribile din Amstterdam sau din Londra (s-ar putea face un mic test de cunoștințe în opinia publică) au fost toate suficient de recente și spectaculoase pentru a ne reaminti că, în termeni de intenții și mijloace ale mujahedeenilor, suntem în situația de business as usual. Ar trebui să ne întrebăm însă având în vedere stupoarea stupefiantă (sic) a occidentalilor, dacă ceva serios a fost învățat din toate exemplele anterioare plus altele.
Doi-trei indivizi cu mitraliere au intrat ziua peste ședința de redacție a celor de la Charles Hebdo iar apoi timp de vreo 5 minute au împușcat tot ce-au dorit fără a fi deranjați, la fel cum au și plecat. Hai să ne întrebăm dacă așa ceva ar fi fost posibil în Israel? Pun întrebarea într-o doară, pentru cei care insistă că genul ăsta de evenimente nu pot fi contracarate, evitate blah blah.
Atacul sângeros la un jurnal de satiră are evident un caracter inedit și, așa cum toată lumea a sesizat, reprezintă un asalt și un avertisment sever împotriva a ceva fundamental valorilor occidentale: libertatea de expresie înțelasă în cea mai largă și aș zice și profundă semnificație a sa, de libertate de a râde de alții. În locul jurnaliștilor din toată lumea aș spera ca ținta să fi fost un rezultat al deciziilor aleatoare a jihadiștilor înțeleasă ca o rețea dezorganizată, fără ceva de mesaj intrinsec, dar mă îndoiesc că e așa. Condițiile sunt coapte pentru o modificare calitativă a activităților teroriste islamiste pe tărâm occidental: ISIS va fi de acum într-o inxorabilă defensivă și probabil că va supraviețui prin tactici de gherilă anti-occidentale susținută de sute de activiști antrenați prin Siria și Irak în timp ce gloria succeselor ei trecute alături de invidia al-Qaeda vor întreține o eficientă emulație pe terenul luptei împotriva necredincioșilor.
Pentru luptătorii cu pixul sau eroii de pe Facebook din toată lumea am însă alte întrebări și avertismente.
Asasinii de la Charles Hebdo au reușit să intre în redacție pentru că o angajată a redacției a preferat să își scape pielea (și a copilului ei) și a tastat codul de acces în clădire sub amenințarea armelor. Dacă era curajoasă putea salva, poate, viețile celorlați, cu sacrificiul vieții ei. Câți dintre noi suntem gata să renunțăm la noi înșine pentru binele sau siguranța generală? Orice răspuns care subliniază că egoismul (individualismul) este o valoare fundamentală și că plătim impozite pentru a ca alții să se sacrifice pentru noi este greșit. Lucrurile sunt ok în termenii ăștia atât timp cât amenințările sunt nesistematice dar cred că am depășit această fază.
Bunăstarea și siguranța nu sunt totuna cu libertatea. Este iluzia clasei mijlocii, care moțăie după zecile de ani de pace transatlantică și după victoria de catifea a lumii occidentalale în războiul rece că democrația, împreună cu libertatea de expresie sunt totuna cu mașinile scumpe, casele din suburbiile verzi sau din lofturile gentrificate din marile orașe, concediile prin tărâmuri exotice sau operațiile estetice. Puși în fața unor alegeri simple oare ce ar alege? La câtă bunăstare ar renunța pentru a-și păstra toate libertățile? La câtă libertate ar renunța pentru a-și menține stilul de viață? E emoționant, psihologic recompensant să cântăm Marseilleza alături de alții ca noi în piața publică și cam atât, am impresia (Simțim că trăim, wow; e aproape la fel de tare ca și cursa cu iachturile de anul trecut; m-am simțit aproape ca la Interstellar!; ce zici, mergem după la bistro?)
Mânia bine reprezentată acum în mass-media este cea a clasei mijlocii, pe care mediile occidentale o reprezintă în timp ce pe alții îi educă sau îi distrează. Senzația de unanimitate pe care o sugerează media nu păcălește pe nimeni care are cât de cât mintea la locul ei. Inegalitatea materială este în lumea occidentală la niveluri similare celor dinainte de declanșarea primului război mondial (zice un francez cu mintea la locul ei - Piketty), iar coeziunea socială la niveluri corespunzător de reduse. Sper că amintirea revoltelor din cartierele sărace ale marilor orașe franceze sau belgiene, a violențelor aparent iraționale ale tineretului din Londra, ori a manifestațiilor de tip Occupy nu s-au șters deja sub povara priorităților „cotidianului” pentru că ele ne arată că valorile „occidentale” nu au nici pe departe susținerea internă pe care o presupun cei din elita socială și sacerdoții acestora. Dezindustrializarea a dus la cvasidispariția mișcărilor socialiste și muncitorești dar inegalitatea, frustrarea și sursele de explozie socială au rămas, ba chiar au sporit. În ce condiții vor susține, cu sânge și bani, nemulțumiții din occidentul european stagnant (zeci de milioane de imigranți prost integrați, milioanele de tineri șomeri fără perspective, masele de comunități muncitorești sărăcite) orice campanie „pentru libertate”? În locul liderilor occidentali aș fi extraordinar de îngrijorat și aș căuta febril, disperat chiar, soluții pentru mai multă justiție socială, pentru refacerea coeziunii și a solidarității, laolaltă cu relansare economică.
