Serotonină - Michel Houllebecq, Humanitas 2019

Eroul romanului e un funcționar bine plătit care la 46 de ani descoperă nu doar că trăiește o falsă fericire dar și că e captiv într-o rețea de relații neautentice (amoroasă+profesională). Soluția lui este aceea de a evada pur și simplu din propria minciună în căutarea nostalgică a bucuriilor veritabile alături de cei pe care într-o formă sau alta i-a iubit de-a lungul vieții. Toți aceștia - foști colegi de facultate sau iubite din trecut - se zbat cel puțin la fel de disperați în existențele lor anomice.
Mult-așteptatul roman continuă campania autorului care uimise deja în „Supunere” prin previziunile sumbre pe care le făcea cu privire la efectele politice și culturale ale politicianismului democrat-liberal într-o Franță asaltată de musulmani.
De data aceasta ținta atacurilor lui Houllebecq e o altă fațetă a ordinii liberale, în varianta ei neoliberală, a a piețelor fără restricții și a birocrațiilor transnaționale, și anume comodificarea tuturor aspectelor vieții. Fericirea e de vânzare, de exemplu, în pastile sau sub forma idealurilor de bunăstare fizică și psihică promovate în campanii publicitare. Tradițiile și memoria locurilor sunt puse la tarabă pentru turiști, inocența copiilor e cumpărată de pedofili (aici german), crescătorii de lapte sunt sacrificați pe altarul pieței globale etc. etc. etc.
Deloc suprinzător, toată mașinăria aceasta infernală a capitalismului (târziu?) care produce vieți lipsite de sens este dinamizată de pulsiuni sexuale, de libido atent manipulat care pare a funcționa ca un drog în lumea modernă. Odată ce personajul își pierde apetitul sexual i se relevă întreaga absurditate a existenței șamd.
Romanul va face plăcere tuturor antimodernilor care consideră că în capitalismul liberal nu mai existăm în mod autentic și că suntem inexorabil alienați, stare pe care o medicalizăm sub titulatura de depresie. Sau o tratăm cu alcool și diverse alte chimicale provocatoare de adicții. Reacționarii de dreapta sau revoluționarii de stânga se vor întâlni în acest manifest care are o problemă cu toată ordinea lumii occidentale.
O lectură bună pentru a-i înțelege, măcar parțial, pe votanții educați ai Frontului Național, ai Brexitului sau ai PiS.

Mitul infailibilității Poliției sau de ce e atrăgătoare teoria conspirației în cazul Alexandrei

În perioada comunistă ni se turna zilnic în cap teoria că „adevărul iese întotdeauna la suprafață” și că „toți infractorii sunt în cele din urmă prinși” dar mai ales credința în infailibilitatea Miliției (și a Securității). Cu ajutorul întregului aparat de propagandă se cultiva iluzia că infracționalitatea este excepțional de rară (un comportament burghez ori parazitar sau așa ceva) și oricum total controlat de statul omnipotent.
Miliția/Poliția era avatarul în uniformă al statului totalitar. Nu putea avea defecțiuni iar a striga că „împăratul e gol” sau că Miliția e coruptă era însuși un act de sabotaj/subminare/trădare.
Miliția nu e nici corectă, nici integră nici invers. Indiferent de defecte, Miliția și Poliția sunt necesare și generic bune. „Dulce ca mierea e glonțul patriei”, nu?
După 1990 majoritatea oamenilor din aparatul de ordine publică au vrut în continuare să credem aceleași lucruri iar încrederea în Poliție/Jandarmi/Pompieri a fost întotdeauna un subiect sensibil pentru șefii din MAI. În plus, sunt convins că aceste idei cu privire la infailibilitatea Poliției sunt chiar ortodoxie în Poliție iar cei de acolo sunt judecați adeseori în funcție de absența sau prezența judecății (auto)critice. Oameni ca Godină și Berbeceanu de fapt nu au căuta acolo pentru că strică unanimitatea autosatisfăcută din Poliție.
În mod firesc, o bună parte din cetățeni participă ei înșiși cu o fervoare tangentă cu religiozitatea la această mistificare a feței Poliției. Motivele sunt ușor de găsit:
1) proletariatul autoritar vede în Poliție izvorul de ordine atât de necesară în realitatea dezordonată, incertă și periculoasă; ordinea e necesară deci Poliția și Jandarmeria sunt necesare așa cum sunt ele, bune rele;
2) pentru majoritățile sărace și excluse polițiștii fac parte dintr-o categorie de status dezirabilă (sunt poveștile de succes ale tinerilor din mahalale) și prin urmare sunt tratați cu respect;
3) ceea ce fascinează la Poliție este deținerea aparentă a autorității arbitrare și nu procedurile și legile; chiar și posibilitatea de a lua șpagă este un atribut al reprezentării discreționare a statului și un motiv de invidie nu de mânie morală;
4) pentru majoritatea, poliția este un sistem complex ale cărei modalități de funcționare nu le cunosc și, prin urmare, adesea iau de bune manifestările vizibile, de suprafață;
5) pentru mulți alții, Poliția e oglinda societății în care ei se descurcă: a o critica înseamnă a-ți renega propriul stil de viață.
Sunt suficiente motive (pe linia autoritarism, nevoia și admirația față de ordine, dependența de stat) pentru a crede în continuare în infailibilitatea Poliției indiferent cât de flagrante sunt indiciile contrare.
Când toate dovezile arată că e altfel o bună parte a oamenilor va pune totuși botul la orice teorie alternativă oricât de elucubrantă care salvează Poliția de la acuzele de incompetență, corupție sau impostură. Este un caz simplu de rezolvare a disonanței cognitive. Este destul de probabil că, pentru a-și proteja bruma de prestigiu, reprezentanții Poliției sunt dispuși să promoveze pe căi discrete teoriile cele mai fanteziste menite să îi disculpe în oarecare măsură.
Că americanii, că Serviciile, Statul Paralel, că răsturnarea guvernului...
Nu mai căutați planuri malefice. O să găsiți doar un amestec nuclear de prostie, incompetență și corupție mai devastator decât orice conspirație. Deasupra lui, niște băieți deștepți pot întinde și un blat de conspirație ca să îndrepte explozia în direcția potrivită.

Câteva inferențe făcute posibile de dezbaterea privind alocarea locurilor bugetate către universitati

 publicat print în Transilvania Reporter din 26 aprilie 2018

 https://transilvaniareporter.ro/esential/nu-ratati-noul-numar-al-transilvania-reporter-greva-pentru-capra-vecinului-medic/ 

Actuala dezbatere despre alocarea locurilor bugetate către universități relevă mai multe probleme ale politicilor educaționale și ale comunității academice din România. Pentru că spațiul este limitat o să transmit câteva telegrafic.

1)     Precaritatea finanțării multor universități publice. Dacă banii ar fi suficienți nu ar fi scandalul atât de mare. Sunt universități care alocă peste 80% din bugetele proprii salariilor iar multe fac apeluri disperate   pentru suplimentări la rectificările bugetare de obicei în perioada vacanțelor de vară. O asemenea situație are consecințe dramatice inclusiv asupra activității didactice. Nu e lipsit de importanță nici faptul că distorsionează masiv conținutul managementului și leadershipului academic (rector bun e cel care face rost de bani de la București) transformându-i pe conducători în clienți ai autorităților politice. Realitatea este că alocările publice pentru învățământul terțiar sunt în România printre cele mai mici din Uniunea Europeană exprimate atât în Euro sau în Dolari PPP sau în procente din PIB.

2)     Politica de tip joc cu sumă nulă introdusă de mulți în ani în alocarea finanțărilor publice pe bază de diferiți indicatori, fie de echitate fie de performanță – funcție de interesul politic - alterează relațiile din mediul academic. Acest joc non-cooperativ promovat din ce în ce mai intens odată cu creșterea ponderii finanțării publice care vine pe bază de indicatori de performanță a polarizat comunitatea academică. Universitarii din centrele mari și-au însușit primii, fără prea mult simț critic, întreaga retorică a competiției care nu face decât să mascheze diversionist zgârcenia politicului în finanțarea universităților. Gândiți-vă că această strategie a luptei pentru supraviețuire se aplică în toate ungherele universităților atât pe orizontală cât și pe verticală. Să nu se mire nimeni că universitățile se adună în coaliții care încearcă să influențeze ceea ce îi interesează în domeniul politicilor – accesul la resursele publice.

3)     Diferențele de perspectivă asupra învățământului superior și partizanatele conflictuale stereotipe sunt îngrijorătoare în perspectiva unor viitoare dialoguri despre rolul universităților. A batjocori categorii întregi de profesii sau universități (cu argumentul că sunt de capitală de județ spre exemplu) e descalificant. Nu e deloc mai inteligent nici cultul cu iz proletar al profesiilor din sfera producției materiale și desconsiderarea celor spirituale. Într-o lume în care creșterea vine mai puțin din zona manufacturii de masă și mai degrabă din cea a cercetării, inovării și a industriilor creative așa ceva este semn de miopie. Grav este și faptul că Ministerul și PSD par să fi renunțat voluntar și fățiș ostil la ideea de reputație pe care cooperarea cu marile universități și cu intelectualii din domeniile socio-umane îl pot asigura.

4)     Faptul că viziunile de politică în domeniul educației sunt forme fără fond nu mai trebuie argumentat. Vorbim ritualic în toate documentele despre egalitate de șanse dar avem un mecanism de alocare a resurselor publice către universitățile de stat profund regresiv, clamăm căutarea performanței  dar o ratăm cu o asemenea stăruință încât pretenția nu pare a fi prea serioasă. În realitate strategia actorilor în domeniu este cea a supraviețuirii, a planificărilor pe termen scurt și a obiectivelor modeste iar frica cea mare în universitățile de stat românești nu este legată de ratarea vreunei finanțări Horizon sau ESRC ori faptul că vreun premiant Nobel nu alege să predea la una din universitățile noastre, ci de sustenabilitatea financiară a instituțiilor de la un semestru la celălalt. 

5)     Actualul sistem de guvernanță din învățământul superior – bazat pe celebra Lege 1/2011 manifestă o sumedenie de patologii care mai de care sordide. Dau un exemplu: aleși fiind prin vot popular, rectorii cel mai adesea mimează managementul bucurându-se de fiecare dată când ministerul sau altcineva îi scapă de responsabilitatea deciziilor. Acum, rectorii de la universități comprehensive pot arăta către Ministerul cel Rău că îi obligă să taie de la domenii ne-strategice (de ex. Filozofie) pentru a le aloca (locurile) altora „strategice”. Un alt exemplu greu de înțeles este că revocarea unui consiliu consultativ este explicat prin nemulțumirile unui alt consiliu. În interiorul universităților alocarea locurilor se face prin decizia structurilor de management iar așteptarea mea ar fi ca rectorii să își asume și decizii nepopulare. Iar un minister care nu admite că rolul consiliilor este, printre altele, acela de a-i fundamenta procesul decizional, și nu de a i le justifica, este în mare pericol de a greși.

6)     Ne lipsesc datele solide pentru strategii în domeniul învățământului superior și nu sunt sigur că ele sunt de fapt dorite de decidenți care, astfel, ar fi mai puțin confortabili în arbitrarul lor. În acest moment, de exemplu, autoritățile nu știu ce se întâmplă cu absolvenții de studii superioare, unde lucrează, pe ce salarii etc. În același timp, listele de domenii prioritare/strategice care au întâietate la finanțare nu sunt rezultatul  unor prospecții serioase – cum poate își închipuie unii – ci mai degrabă al unor jocuri de imaginație destul de rudimentare dar și al unor înțelegeri strategice dintre actorii implicați în procesul decizional. Expresia „cererea de pe piața muncii” ascunde de cele mai multe ori o impresie vagă bazată pe câteva experiențe pe care nici un om serios nu le-ar generaliza. În orice caz, când e vorba de a influența viitorul prin politici educaționale cred că soluția cea mai bună este cea a prudenței, inclusiv pentru evitarea unor efecte perverse.

-->

Unde sunt protestele #resist de altă-dată?

Introducere

La sfârșitul lui ianuarie 2017 modificări intempestive ale legislației penale, prin ordonanță de urgență, au provocat ieșirea masivă în stradă a românilor. Mobilizați de diverse structuri civice, sute de mii de oameni au protestat împotriva diluării legislației împotriva corupției, mișcare culminând cu protestele din perioada 3-5 februarie când, potrivit diverselor estimări, între 300.000 și jumătate de milion de oameni au fost simultan pe stradă. Cei peste 100.000 de oameni care au protestat în București au constituit ei înșiși un eveniment, lumea fiind martora celor mai mari proteste de stradă din România de la 1989 încoace.

A urmat o retragere strategică a puterii, toată lumea știa că a fost doar o amânare, iar din toamnă inițiativele de modificare a legislației penale în domeniul corupției au revenit în forță, cu idei mult mai radicale decât biata dezincriminare a abuzului în funcție din celebra OUG13. Într-un ritm demn de cauze de politică publică mai nobile, speciala comisia Iordache (același Iordache care fusese pus la stâlpul infamiei în februarie, ca să înțelegeți ironia puterii) și apoi Parlamentul au introdus modificări radicale în legile justiției.

De data aceasta, în ciuda nemulțumirii aparente în media mainstream sau pe rețelele de socializare,  nu am avut decât manifestații anemice, cu un vârf de maxim 15.000 de oameni. Având în vedere precedentul protestelor mamut de la începutul anului dar și faptul că, din punctul de vedere al modificărilor legislative situația pare a fi cel puțin la fel de gravă ca la începutul anului, se pune întrebarea: de ce nu mai avem manifestații de amploarea celor din ianuarie-februarie 2017?

Pentru a răspunde la această întrebare, măcar tentativ, o să pornim de la premisa că protestele de stradă din februarie acest an au fost parte a unei mișcări sociale, în cazul acesta de rezistență. Chiar dacă primele proteste, de la sfârșitul lui ianuarie, au fost doar așa-zise proteste colective, cauzate de mânia declanșată în anumite straturi ale populației de gesturile discutabile ale regimului PSD-ALDE, săptămânile de proteste care au urmat, laolaltă cu elementele evidente de organizare destul de sofisticată de spate și cu ideologia promovată au arătat o transformare în mișcare socială simbolizată de #resist

Contextul

Răspunsul la întrebare o să încercăm să îl deducem luăm punct cu punct condițiile și factorii care se regăsesc în orice lucrare de sinteză privind originile mișcărilor sociale. Este logic să ne gândim că explicația pentru reacția fără vlagă a societății își are originea în modificarea anumitor variabile care sunt necesare pentru mobilizarea unor segmente numeroase ale societății.

1.Evenimentele declanșatoare

În ianuarie-februarie, o modificare dubioasă prin OG a legislației a fost suficientă pentru a incendia opinia publică. Din noiembrie asaltul împotriva status-quo-ului juridic este mult mai virulent, pe față și agresiv, fiecare zi de la inițierea activității Comisiei Iordache putând fi liniștit un motiv de masivă nemulțumire.

2. Definirea ca insuportabilă și nedreaptă, a  situației.

Presa și rețelele de socializare sunt inundate cu argumente zilnice în favoarea ideii că ceea ce se întâmplă este inacceptabil. Rezultatele sondajelor de opinie arată, de asemenea, o stare de nemulțumire în majoritatea populației, în creștere în acest an. Din punctul acesta de vedere momentul actual pare mult mai neplăcut decât era situația la sfârșitul lui ianuarie. Cunoașterea opiniei publice cred că ne-ar arăta și faptul că instalarea unei așa numite oboseli (protest fatigue) este o ipoteză puțin plauzibilă.

Sursa: TVR

3. Structura de oportunități politice

Se pare că modul în care diverse structuri politice percep situația actuală ca fiind valorificabilă s-a schimbat. Astfel, lucrurile încep să devină, după caz, mai confuze sau mai clare. Din partea PSD-ului lucrurile s-au clarificat odată cu înfrângerea straniei dizidențe a lui Grindeanu (sinecura cu care tocmai s-a ales mă face să cred că așa-zisa revoltă din martie a fost o înscenare pentru a identifica și îndepărta toate elementele „subversive” din structura partidului și de a băga spaima în cei cu tendințe deviaționiste). În ianuarie 2017 președintele Iohannis a ieșit în stradă, alături de protestatari în timp ce relativ la schimbările din justiție din această toamnă a avut poziționări foarte reținute. Noua conducere PNL a făcut declarații belicoase dar la mitingul la care au anunțat că participă, alături de organizațiile civice și de USR, prezența liberalilor a fost, în cel mai bun caz, discretă. USR, în schimb, prin gesturile sale parlamentare și extraparlamentare spectaculoase arată că vede în această desfășurare o ocazie pentru a puncta din punct de vedere electoral, o poziție pe care o împărtășește cu inițiativa politică a lui Dacian Cioloș. Din diverse motive și cauze, pare că în acest moment, suportul politic pentru proteste împotriva modificărilor legislației justiției este mai redus decât la începutul anului.

4. Rețelele de mobilizare

Nu am o cunoaștere din interior a grupurilor care au contribuit la mobilizarea resurselor pentru protestele de la începutul anului aceasta fiind ea însăși o temă foarte interesantă de cercetare. Pot însă remarca însă faptul că unanimitatea aparentă din sânul acestora s-a pierdut: avem cel puțin două grupări - una radicală și una moderată - care se pot identifica în funcție de poziționările față de metodele mișcării: de exemplu în raport cu gesturile disruptive ale lui Mălin Bot sau față de participarea unor organizații la discuții cu primul ministru. Cele două grupări se acuză reciproc de pactizare cu dușmanul iar capacitatea de a mobiliza resurse pentru proteste este redusă, cel puțin prin subminarea din interior a credibilității mișcării.

Analiza și sinteza

Două din condițiile pentru protest arată că sunt condiții chiar mai bune decât erau la începutul anului. Evenimentele din Parlament sunt suficient de provocatoare iar opinia publică este chiar mai nemulțumită decât era în urmă cu 10 luni. Măcar știm că ceea ce se întâmplă pe rețelele de socializare nu are un efect neapărat în stradă.

În schimb, condițiile structurale ale mobilizării pentru protest sunt mai puțin favorabile: 1) Din punct de vedere politic suportul efectiv este doar din partea unei minorități etichetate deja ca fiind „extremistă” sau „radicală” chiar din interiorul opoziției (în timp ce partea cealaltă e mai preocupată de faptul că situația îi slăbește poziția de lider al opoziției decât de șansa de a crește electoral în cifre absolute) în timp ce din partea coaliției majoritare probabilitatea unor dizidențe sau rebeliuni este aproape nulă. Lipsa de poziție clară a președintelui Iohannis în acest context este un aspect fundamental (așa cum ieșirea în stradă în celebra scenă a jachetei roșii a fost la fel de importantă în ianuarie). 2) Credibilitatea și capacitatea de acțiune a structurilor de mobilizare a suferit o alterare serioasă odată ce facționalismul și luptele interne ale mișcării au devenit evidente. Mesajele contradictorii din zona politică și din zona mișcărilor civice, coroborate cu cele defetiste ale inevitabilității eșcului, explică în bună măsură aparenta apatie populară și slaba mobilizare de la ultimele proteste.Evident, nu putem nega și impactul nesfârșitului șir de diversiuni și tergiversări din partea puterii, foarte bine consiliată după eșecul din februarie.

În loc de concluzii

Prognoza mea este că, în contextul în care legile justiției ajung la promulgare iar președinția va dori să oprească intrarea în vigoare a acestor legi prin instrumente constituționale, nu va putea obține acest rezultat decât dacă beneficiază de un puternic suport popular. Acesta nu se va materializa decât în condițiile în care Președintele se va alătura pe față mișcărilor de protest. O asemenea dezvoltare va rezolva multe din actualele incertitudini (de exemplu, în ciuda reticenței PNL, aceasta va fi nevoită să se plaseze clar alături sau împotriva lui Iohannis, iar alegerea, chiar dacă nu pentru toți plăcută, este destul de clară). USR ar putea la rândul ei să rezolve unele asperități din interiorul opoziției prin concesii de imagine celor de la PNL, pe care aceasta, dacă e de bună credință, ar trebui să le accepte. Dacă lucrurile nu vor evolua astfel putem fi siguri că elemente importante ale așa-zisei opoziții au schimbat tabăra (sau mă rog, au devoalat-o pe cea adevărată).

An nou fericit!

Hipsteri și capitaliști de față cu reacțiunea: cine și de ce se luptă cu pretextul apărării democrației și/sau statului de drept

Introducere

Așa cum poate remarca oricine, mișcarea de stradă din ultimele săptămâni este pe cale de a se stinge fără ca încleștarea să fi lăsat vreun competitor în postura de învingător categoric. Coaliția și Guvernul și-au devoalat destul de mult intențiile și strategia. Oponenții lor și-au arătat și ei resursele impresionând lumea cu mitingurile mamut spectaculoase nu doar ca mărime dar și ca organizare.

Bătălia ultimelor zile se încheie cu un armistițiu tensionat. Intensitatea și desfășurarea ei relevă faptul că în spatele scandalului OUG13 se află un conflict mult mai amplu care privește interesele concurente ale unor categorii importante de actori politici și economici din România. Retragerea în tranșee la care suntem martori nu este una care să satisfacă pe nimeni iar condițiile sunt create pentru o luptă de uzură care va consuma multe din energiile politice, și nu doar, ale națiunii în următorii ani.

M-am străduit în rândurile de mai jos să înțeleg poziționările și reacțiile actorilor principali participanți în conflictul la care suntem martori. Pentru aceasta am făcut o scurtă analiză a părților interesate, de înțelegere a intereselor, preferințelor, atitudinilor diverselor categorii implicate direct în dezbaterile și manifestațiile din aceste ultime zile (stakeholders). Ea, analiza, are darul de a ne sugera opozițiile, posibilitățile de compromis și ne dă o perspectivă pentru modul în care vor evolua evenimentele. Scurtul meu eseu este unul care nu este bazat pe observații sistematice și trebuie tratat mai degrabă ca o analiză personală a evenimentelor aflate în derulare.

Voi începe prin a lămuri unele premise despre natural participării la conflict și relația cu interesele actorilor. Apoi voi identifica părțile cu interese structurale în actualul conflict. Voi discuta apoi pozițiile și mizele fiecăreia dintre părți. La final voi arăta că actualele mișcări fac parte din (cel puțin) două conflicte fundamentale ale societății românești care vor determina dinamica politică a României și în anii care urmează.

Avertisment

În aceste rânduri, obiectivul meu nu este de a stabili cine are dreptate nici de a anunța cine este câștigător al agitației din ultimele săptămâni. Mă interesează în schimb să înțeleg de ce s-au întâmplat aceste evenimente acum, felul și actorii în care s-au întâmplat.

Dacă abordarea vi se va părea oarecum structuralistă, poate chiar marxistă, îmi cer scuze: dincolo de preferință este și un element indubitabil care mă obligă - în drama românească de acum nu există nici un erou ci doar personaje anoste care par a juca un rol bine determinat.

Sunt total convins că majoritatea celor implicați cred sincer în valorile pe care le afirmă și în justețea gesturilor lor. Aceasta nu îi face mai puțin agenți ai unei istorii pe care nu o pot controla, dimpotrivă.

Premise

Pentru început, trebuie să înțelegem realitatea că conflictul la care asistăm este atât unul simbolic cât și unul structural. Această distincție ne ajută să deosebim între actorii interesați în virtutea plasării în spațiul de resurse și oportunități și cei care pot fi mobilizați datorită unei anumite identificări ideologice și simbolice. Cei care au interes pur simbolic sunt pasibili de a fi atrași în luptă de către cei direct interesați dar inițierea acțiunilor, mobilizarea susținătorilor, stabilirea strategiilor și tacticilor este apanajul celor cu interese structurale.

Știm că este vorba de un conflict simbolic din  nivelul înalt al emoției pe care temele de pe agenda publică o provoacă. Cred că, în plan simbolic, conflictul este despre definiții fundamentale ale poziției cetățeanului în raport cu statul și reprezentanții acestuia. Pentru unii statul, cu întreg aparatul său, este un loc al riscului de corupție și abuz care trebuie ținut sub un control strict - de instituții dar și de către cetățeni printr-o permanentă vigilență civică. Pentru alții statul este reprezentat mai degrabă ca o emanație a națiunii cu care trăiește în simbioză și în interdependență: poporul care se întoarce împotriva puterii se întoarce împotriva lui însuși și este generator de anarhie.

În acest spațiu al înțelegerii relațiilor dintre stat și cetățean o temă de mare actualitate este, bineînțeles, lupta anti-corupție. Ea a fost o temă recurentă a tuturor politicienilor aflați în conflict cu establishmentul, indiferent de configurația sa. În perioada cea mai recentă tema luptei anti-corupție a fost redeschisă spectaculos prin campania anti-SRI și anti-DNA lansată de ex-deputatul PSD Sebastian Ghiță și susținută de o bună parte din televiziunile de știri dar și de o parte a coaliției aflată la putere. Pe fondul acestei campanii a explodat chestiunea OUG13 tocmai prin încadrarea ei în problematica corupției și a relației dintre stat și cetățean.

Sursa foto: cont de Facebook Emilia Șercan 

Un observator critic ar putea considera că această succesiune de evenimente nu este întâmplătoare.

Pentru majoritatea alegătorilor lupta din aceste zile este deci doar una simbolică, interesele lor percepute vis-a-vis de modificările Codului Penal sau de locul SRI sau DNA în lupta anti-corupție fiind nule sau nesemnificative. Electoratul captiv al PSD-ului, de exemplu, alcătuit mai ales din pensionari și rezidenți rurali, știe că transferurile de la stat sunt primite în schimbul votului acordat odată la 4 ani  fără a fi nevoie, de obicei, de alte forme de participare. Prin urmare, cei activi din punct de vedere politic în stil convențional se încolonează în spatele liderilor politici.

Mult mai ușor de înțeles și poate chiar mai relevant din punct de vedere analitic sunt opozițiile structurale. Acestea derivă din faptul că în raport cu statul, dar mai ales cu pozițiile care permit accesul la resurse publice, diverse categorii de oameni au poziții diferite, șanse de acces diferite și aspirații care nu sunt la fel. Iar în anumite situații astfel de categorii ajung realmente în conflict - fie direct ca părți cu interese aflate în competiție, fie prin ricoșeu ca parte a unor alianțe sau ca urmare a unor relații de dependență naturale.

În prima categorie, a celor cu interese structurale directe, identific politicienii (da, la un loc, fără așteptatele nuanțe), funcționarii, lucrătorii din justiție și servicii secrete. Aceștia sunt direct interesați de evenimentele în desfășurare în maniera în care orice implicare - prin opinie sau prin acțiune în conflictul de la acest început de februarie - îi califică într-un fel de conflict de interese. Din acest motiv fiecare gest al uneia sau alteia categorii este și trebuie judecată și în termeni morali nu doar strict legali sau tehnici.

În categoria părților cu interese structurale indirecte am inclus președintele, mass-media, tinerii hipsteri și deținătorii capitalurilor (capitaliștii). Din idealism sau din strict calcul utilitarist fiecare din aceste categorii sau chiar subcategorii ale lor s-au implicat mai mult decât au făcut-o majoritatea spectatorilor.

Părți cu interese directe

Politicienii din structurile de cadre ale majorității partidelor au fost pregătiți pentru și anticipează cariere similare celor de până acum: activismul de partid te propulsează în cele din urmă în funcții publice cu beneficii deosebite datorită accesului la resurse publice. Cu excepția unei minorități de idealiști sau loialiști dezinteresați sunt convins că majoritatea celor care se dedică formal luptei politice au în plan așa ceva. Orice restricție introdusă în numele integrității funcțiilor publice este o barieră în calea acestor aspirații sau practici curente. Fiecare funcționar sau politician anchetat/condamnat este o sursă de îngrijorare și o motivație pentru căutare de soluții.
Logic, majoritatea politicienilor de la toate nivelurile și din toate partidele este împotriva modului în care se face lupta anticorupție (să ne aducem aminte de USL - PSD+PNL) iar dacă afirmă contrariul se întâmplă în majoritatea cazurilor din motive oportuniste/electorale (vezi fostul PDL, actualul PNL) sau pentru că nu au apucat încă să fie socializați în ethosul funcționărimii de partid (cazul USR). Există excepții dar aceasta este regula.

Sursa foto: Facebook

Oarecum altfel stau lucrurile în cazul funcționarilor din instituțiile publice. Aici e vorba de o mulțime mai pestriță. Atitudinile acestora depind de locul ocupat în ierarhii, de modul de ocupare a pozițiilor și de vechimea în instituții, care reflectă atât tipul de cultură organizațională pe care l-au însușit cât și probabilitatea de a fi participat la episoade discutabile din perspectiva DNA-ului. Șefii numiți politic sau cei angajați pe criteriul clientelar au în mod natural oroare de lupta anti-corupție. Cei mai vechi au de asemenea o probabilitate mai mare să fi participat la evenimente care să îi facă acum să anticipeze cu groază vreo anchetă a DNA. Concomitent, funcționarii mai tineri pot întrevedea, implicit, în lupta anticorupție o modalitate rapidă de rezolvare a conflictului de generații din interiorul instituțiilor. Din motive evidente (absență rate, copii etc.), ce determină posibilitățile și disponibilitatea de relansare a carierei, cei tineri sunt mai combativi decât cei cu vechime care vor aprecia întotdeauna mai mult stabilitatea locului de muncă.
Ca să închei, așteptarea este de susținere a ceea ce se cheamă lupta anticorupție din partea funcționarilor tineri din rangurile inferioare și opoziție, chiar dacă nu întotdeauna manifestă, din partea celor mai în vârstă și a celor cu funcții mai înalte.

O categorie aparte de funcționari în acest joc este cea a celor din sistemul de justiție și din sistemul de securitate. Evoluțiile din ultimii ani au sporit permanent recompensele materiale (salarii plus alte beneficii materiale) și cele simbolice (respect sau teroare, uneori vorbim despre același lucru) asociate pozițiilor acestora, alături de o crescândă autonomie profesională. Majoritatea lor (procurorii, judecătorii, ofițerii din serviciile speciale ar putea confirma probabil) au, normal, interesul ca această situație să rămână neschimbată. În virtutea intereselor și a poziției lor consideră normală opoziția față de cei din politică și din aparatul de stat și își asumă ostilitatea acestor categorii  cu o oarecare mândrie de breaslă. La fel ca și în cazul celorlalte clase de funcționari, nici aici nu vorbim de o populație omogenă - cu siguranță există aprecieri negative ale dinamicii relative a oportunităților și recompenselor (în limbaj popular e vorba de invidie - e posibil ca unii, de exemplu polițiștii - să nu vadă cu ochi buni importanța pe care are SRI-ul în activitatea de urmărire penală, avocații să se simtă neputincioși în fața procurorilor iar unii judecători la rândul lor invidioși la rândul lor pe colegii din parchete) și există și percepții diferite ale intereselor în anumite puncte concrete. Vârsta, trecutul joacă și aici un rol și mă aștept ca procurorii tineri să fie mai puțini dispuși la înțelegere pentru politicieni și demnitari decât colegii lor mai în vârstă.

Părți cu interese indirecte

Dornic să își asigure șanse de câștigare a unui al doilea mandat, președintele are tot interesul să iasă din conul de umbră pe care pierderea alegerilor parlamentare din decembrie 2016 i l-a adus. În acest sens, mesajul anti-corupție este unul cu efect pentru electoratul lui dar el este credibil doar dacă oponenții lui sunt la putere. Interesul lui Klaus Iohannis este ca PSD-ul să rămână la putere dar fără a avea capacitatea de a-l izola pe președinte și aflat în postura de victimă permanentă a acuzelor în cadrul unei revoluții anti-corupție perpetue.

Sursa foto: Facebook

Un rol important îl joacă în ecuația politică mass-media, mai ales televiziunile. Ele sunt supuse unei duble presiuni, care uneori poate fi contradictorie. Pe de o parte, trebuie să transmită publicului narațiunea care susține interesele patronilor și să aibă astfel anumite efecte de agenda setting, priming și framing - căutând să determine publicul ce anume să considere important, cu ce anume să asocieze semnalele transmise și cum să interpreteze evenimentele el însuși. Publicul este și el activ în deciziile lui de consum și alege mediile și în funcție de preferințele și atitudinile proprii: pentru a-și conserva audiența televiziunile trebuie să transmită știrile și interpretările și în funcție de preferințele acestuia. Cu toate acestea, factorul hotărâtor în politica de conținut este voința acționarilor în timp ce deciziile care țin cont de preferințele publicului sunt doar corecții punctuale episodice dictate exact din rațiunea de a păstra capacitatea de influență a canalului. Normal că mai bagi câte o telenovelă sau vreun interviu cu Dan Puric: dacă nu se mai uită nimeni la un post de televiziune beneficiul politic nu poate fi decât neglijabil.
Impresia generală, în acord cu aceste premise, este că marea majoritate a televiziunilor de știri transmit în diverse formule un cadru interpretativ în care lupta anti-corupție ascunde multe abuzuri și are diverse efecte negative - asupra economiei, asupra statului de drept etc.

Tinerii (18-35 de ani) educați din marile orașe constituie o categorie aparte în conflictul la care asistăm. Ei, așa-zișii hipsteri, sunt nucleul mișcării sociale care se opune Guvernului și, cum vede toată lumea, partea din societate cea mai radical și vocal ostilă actualului establishment politic. Opoziția acestei categorii față de rețelele de putere politică și economică ale statului are origini structurale profunde și destul de vizibile. Autonomi și mobili, cu aspirații înalte în care însă o angajare la stat nu prea are loc (pentru că statul este de aproximativ 8 ani în compresie, oricum plătește prost și nu dă impresia că ar avea nevoie de competențele lor) văd șansele lor de viață și profesionale dependente de ușurința cu care se realizează investițiile private și cu care se obțin câștigurile din aceste investiții. Accesul discreționar la contractele publice al unor jucători din piață, o taxare prea mare a muncii sau a profiturilor, resurse publice alocate mai degrabă pentru categorii defavorizate decât pentru investiții în zone cu potențial de dezvoltare pot constitui toate motive de îngrijorare sau enervare.

Sursa foto: cont de Facebook Emilia Șercan

Ideologia lor este una de factură neoliberală - în care au loc, da, și narațiunile responsabilității sociale, ale implicării și ale voluntariatului și chiar unele elemente de stângism. Critica socială și mișcările de stânga la care uneori aderă sunt mai degrabă aspecte de lifestyle și de individualizare care îi împing în aparente paradoxuri ideologice. Sunt atenți la elemente de echitate și de meritocrație nu doar pentru că au fost educați în acest vocabular dar și pentru că sunt convinși că pot reuși în viață prin merite proprii - tinerețea îi face optimiști iar dinamica recentă a economiilor din anumite regiuni (Ilfov, Cluj, Timișoara și genul) le confirmă așteptările. Și probabil că mulți dintre ei, în secret, au un dispreț și/sau o neîncredere profunde față de politicieni dar și față de stat și angajații acestuia. Nu este de ignorat în acest context nici contrastul pe care îl sesizează între cultura corporațiilor (ritualizată în sesiunile de dezvoltare personală și seminariile motivaționale) prin care trec și ineficiența aproape la fel de festivă a structurilor statului în toate operațiunile lor.

Capitaliștii, deținătorii banilor și ai companiilor, investesc la rândul lor resursele pe care le au în acest conflict în funcție de interesul/miza acestuia. Așa cum e ușor de ghicit, avem de-a face cu grupări opuse, determinate de modalitatea predominantă prin care  realizează profiturile. Cei care au acumulat bani, bunuri și oameni prin relații privilegiate cu statul, sau se bazează pe această strategie, se situează în mod natural împotriva luptei anti-corupție și probabil că se lamentează că această luptă blochează sectorul de afaceri (argumentele lui Sebastian Ghiță din celebrele sale înregistrări sunt în acest registru). Cei care se descurcă relativ bine chiar și în absența tranzacțiilor  cu statul se implică de partea contestatarilor fie pentru că nu le convin politicile fiscale ale Guvernului (și văd în susținerea mișcării o cale indirectă de a slăbire a unei autorități pe care o sesizează ca fiind mai degrabă dușmănoasă decât parteneră) fie pentru că întrezăresc un pericol comercial în relaxarea politicilor anti-corupție. Cu alte cuvinte anticipează în această perspectivă un avantaj pentru anumiți concurenți și un risc comercial semnificativ pe termen lung. Evident că a doua categorie este mult mai importantă cantitativ, indiferent de metrica pe care o aplicăm, decât cea dintâi. Avantajul primilor (li se mai spune oligarhi în anumite cercuri) este că dețin relațiile privilegiate cu actorii puterii (și cu mass media), inclusiv încrederea reprezentanților acesteia, astfel că își pot transforma intențiile și interesele mult mai eficient în politici.

Sinteza

Rândurile de mai jos sunt simplificatoare dar lămuritoare sper.

Într-o parte descoperim, alături de politicienii de toate riturile, funcționarii de rang înalt, majoritatea televiziunilor de știri și capitaliștii care întrezăresc un profit în afacerile privilegiate cu statul. Să-i denumim coaliția A. 

De partea cealaltă avem oamenii din structurile din justiție și servicii secrete (mai ales DNA și SRI), funcționărimea de rang inferior, președintele, tineretul educat din marile orașe și firmele care au interes într-o intervenție cât mai redusă a statului în jocul economic. Acestora le spunem coaliția B.

Destul de clar este că în fața publicului avem un conflict în interiorul statului, între clasa politică pe de o parte și sistemul de justiție și cel de siguranță națională pe de alta. Unii îl denumesc lupta democrației cu statul polițienesc. Alții îl consideră ca fiind războiul poporului împotriva oligarhiei prădalnice care a luat ostatec parlamentul. 

În spatele acestui conflict între structuri de putere din interiorul statului se află, evident, forțe și contradicții mult mai puternice.

Pare plauzibilă interpretarea că momentul la care asistăm este doar un episod al competiției dintre rețelele de interese ale capitalului (autohton și internațional) care este exclus din rețelele de captură a statului și care ar fi avantajate în demersurile economice de domnia legii, pe de o parte - și acele rețele de capital (predominant autohtone dar cu puternice legături cu interese străine de asemenea)  care sunt capabile să reziste competiției și să prospere doar prin simbioză cu structurile politice și de stat.

Războiului prin procură dintre capitaluri i se asociază și un conflict social latent. Tinerii de care vorbeam (activi, educați, urbani), reprezentanți ai clasei mijlocii (noi, pentru că una veche nu am avut) se simt excluși de la resursele pe care le distribuie statul și vor o parte mai mare din acestea și, mai ales, din puterea de a o distribui. Masele paupere sau în risc de sărăcie, dependente de transferuri directe sau indirecte de la stat privesc cu invidie de clasă prosperitatea sofisticată a noii clase mijlocii urbane și consideră că corporațiile și angajații acestora nu contribuie destul la solidaritatea socială. Dar despre acest conflict social merită să vorbim mai pe larg. Altădată.

Un observator atent nu poate ignora influența mai mult sau mai puțin discretă a contextului geopolitic și a unor puteri externe în această ecuație dar, deși nu sunt variabile ne-neglijabile, nu vreau să mă refer la ele acum. Actori importanți din afară pot destabiliza sau, dimpotrivă, pot reechilibra un raport de putere.

Este în bună măsură clar faptul că încleștările politice din ultimii 12-13 ani cel puțin au avut ca forțe motivatoare preponderent aceste două conflicte. Pentru a da lovituri decisive, tactica predilectă a coalițiilor de tip A a fost cea legalistă: bazându-se pe prezența aproape ubicuă în aparatul de stat, în punctele cheie, a încercat întotdeauna să elimine adversarii folosind șiretlicuri legal-administrative. Exemplul suspendărilor lui Băsescu, al celebrei marți negre sau al OUG 13 indică în această direcție. În măsura posibilităților, coaliția B a recurs la mijloace similare iar ambele au apelat, când s-a putut la mișcări de stradă (ianuarie 2012, Colectiv iar în antichitatea post-1990 mineriadele sunt exemple de manual) pentru a înlătura sau ține sub control adversarii aflați în situația de a controla puterea.

Ce se va întâmpla?

Nici coaliția A nici coaliția B nu se vor opri aici fiecare având motivațiile necesare și resursele pentru a încerca să maximizeze rezultatele. Inițiativa, din diverse motive, este a coaliției A.

Pe termen scurt, PSD-ul și aliații săi mai sus numiți vor încerca să pună în aplicare programul în ceea ce privește politicile anti-corupție străduindu-se, în același timp să conserve și/sau să sporească electoratul propriu prin măsuri specifice.

Iohannis și aliații săi vor încerca să țină sub control gesturile cu mare potențial dăunător ale adversarilor, pregătind, în același timp, mobilizarea pentru viitoare mișcări de stradă și, mai ales, pentru viitoare alegeri. Mișcările de stradă nu vor fi suficiente pentru a opri acțiunile de legiferare anti-anti-corupție susținute de o largă coaliție (Guvern, Parlament, Curtea Constituțională, presă) și, în ciuda așteptărilor optimiste ale celor raliați în jurul președintelui Iohannis, contestarea nu va reuși să șubrezească într-o măsură suficientă susținerea pentru PSD în zonele socio-economice pe care se bizuie din punct de vedere electoral.

În pregătirea viitoarelor alegeri, sunt de așteptat investiții masive în medii și activități de informare și formare mai mult sau mai puțin convenționale favorabile ideologiei clasei de mijloc (drepturi și libertăți, educație civică, voluntariat și activism, responsabilitate civică, multiculturalism etc.). În fața unei astfel de desfășurări nu este de exclus o reacție de factură erdoganist/putinistă a puterii. Autohtonismul, naționalismul, tradiționalismul ar fi replicile ideologice normale ale puterii în fața ofensivei politice a clasei de mijloc și a capitalurilor internaționale.

Variabila cea mai importantă ca efect în următoarele evenimente nu sunt protestele ci contextul geopolitic. În contrast cu suspendările lui Băsescu și cu Marțea Neagră, evoluțiile actuale par a avantaja coaliția politicienilor de la putere (coaliția A) atât pentru că vor slăbi influența partenerilor strategici ai României dar și pentru că discursul dominant la nivel european pare a vira către unul naționalist-tradiționalist.

Sursa foto: Facebook

Centrul vs periferie: să înțelegem funcționarea puterii prin inginerie inversă

Pentru cei care protestează în stradă dar și pentru liderii de opinie o temă importantă pentru deciziile unor viitoare acțiuni este cea a înțelegerii agendei și modului de operare ale actualului Guvern și  coaliției aflate la putere.  În rândurile de mai jos expun o scurtă analiză pe baza informațiilor cunoscute de toată lumea și trag concluzii mai degrabă pesimiste despre probabilitatea ca actuala coaliție aflată la putere să își modifice agenda prin dialog cu cei care o contestă în stradă sau în alte părți.

Argumentul meu este că puterea (Guvern+partidele aflate la putere) este preocupată în aproape egală măsură de două aspecte care uneori, cum e cazul de față, sunt contradictorii și dau impresia de lipsă de coerență în acțiunile guvernamentale: 1) conservarea bazei electorale; 2) promovarea unei agende în care cele două propuneri legislative din sfera penalului ocupă un loc important. În timp ce conservarea bazei electorale este preocuparea fundamentală a periferiei, grupul aflat la vârful ierarhiei puterii în coaliție este mai mult focalizat pe agenda sa. Din contradicțiile dintre aceste două clase motivații și interese va rezulta, probabil, în viitor direcția pe care o va lua în viitorul apropiat PSD-ul dar și coaliția și activitatea guvernului.

Am elaborat această mini-analiză pentru că acțiunile PSD-ului și ale aliaților săi sunt, așa cum am mai spus, foarte greu de înțeles dacă aplicăm premisa de raționalitate șirului de evenimente de până acum. Pentru două acte legislative din domeniul penalului PSD-ul pare dispus să renunțe la o bună parte din capitalul său electoral și chiar să îl relanseze pe Klaus Iohannis.  Chiar dacă apar permanente acuze de conspirație înspre președinție sau partidele de opoziție îmi permit să opinez că dintr-un punct de vedere „contabil” este normal ca aceștia să maximizeze beneficiul politic pe care îl pot extrage din masivele mișcări de stradă anti-guvernamentale la care suntem martori (și pe care, să fim sinceri, nu le-au provocat) astfel că faptul că Klaus Iohannis, PNL sau USR se aleg cu mai mulți votanți, simpatizanți și poate aspiră și la o nouă configurație parlamentară este secretul lui Polichinelle. Este perfect de așteptat dintr-o perspectivă pragmatică chiar dacă nu neapărat și dintr-una etică.

Revenind la coaliție, aș zice că acțiunile Guvernului și ale coaliției PSD+ALDE din această criză au relevat un model de acțiune caracterizat prin câteva constante:

1) Slaba comunicare cu societatea: cele câteva conferințe de presă sau dezbaterea de la Ministerul Justiției au fost simulacre de comunicare cu publicul pe tema celor două acte normative. În schimb, dialogul stat-societate civilă a fost preluat de câteva televiziuni (Antena 3 e un exemplu demn de luat în seamă în ultimele zile - deși exercițiile recente de echilibru pot fi doar indicii ale unor negocieri sau o manevră de extinde publicul în noi zone) care au încercat să aducă în același loc reprezentanți ai părților dar ele nu se pot substitui acțiunii și intențiilor guvernamentale.

Așteptarea mea din partea unui guvern responsabil și democratic a fost ca acesta să fi încercat să poarte un dialog cu reprezentanții celor care protestează în stradă de aproape o săptămână. Ar fi fost fi contondent cu potențial de șifonare dar sănătos pentru democrație și curajos.

Realitatea este că, în ultimele săptămâni, în locul unor tentative de dialog social puterea a investit permanent în mobilizarea și radicalizarea propriului electorat demonizându-și permanent adversarii cărora le-a pus în cârcă o sumedenie de conspirații malefice. Din același registru face parte și comunicarea publică permanentă de pe poziții de forță, inflexibile, în raport cu care orice luare de cuvânt rezonabilă pare o trădare sau o capitulare. Efectul asupra străzii a fost evident cel de radicalizare și de escaladare a conflictului.

Lipsa discuției cu societatea civilă este și consecința logică a acestei strategii de comunicare : cum ar putea să negocieze Dragnea sau Grindeanu cu „sorosisti”, „iohannisti”, dezinformați și manipulabili fără a se compromite? Asemenea zombi intelectuali sau caracteriali precum cei din Piața Victoriei trebuie educați în primă fază. De aici și accentul narativ permanent pus pe buna comunicare - care este doar o asigurare către propriul electorat căruia i se transmite că el e cel care înțelege corect situația („cei din stradă fie sunt trădători fie încă nu au înțeles dar acestora - biete oi rătăcite - o să le explicăm până pricep”).

2) Cvasiabsența dezbaterii interne care e un aspect și mai interesant. Introducerea neanunțată pe ordinea de zi a guvernului a proiectelor de ordinanță, în cadrul unor ședințe „de mare urgență” denotă nu neapărat un habitus hoțesc ci o intenție evidentă de a pune membri guvernului luați pe nepregătite în fața faptului împlinit. În plus, a auzit cineva de vreo polemică în cadrul ședințelor structurilor de conducere ale PSD-ului? Sau, s-au scurs vreodată în spațiul public, în ultimele zile, stenograme ale unor ședințe ale PSD care să indice vreo urmă de discuție pe temele zilei?

Deși interpretarea comună pentru această aparentă „anomalie” este unitatea de monolit a partidului sau teroarea pe care o inspiră Dragnea cred că explicațiile sunt mult mai simplu de găsit în faptul că în aceste ședințe defapt nu există ocazia unor discuții (vezi și stenograma ședinței în care a fost adoptată OUG13 - nici una dintre actele normative adoptate nu a provocat măcar vreo părere comparativ cu cea a ședinței Guvernului Cioloș, tocmai desecretizată,  pe o temă similară: aici sunt doi miniștri care își permit să critice ). Ipoteza mea este că în aceste reuniuni șefii partidului vin și anunță deciziile cu care vin în plic iar ceea ce se discută, eventual, este modalitatea concretă de punere în aplicare. Probabil că, pe canale alternative (nu m-aș mira să aflu că șefii PSD folosesc aplicații gen Snapchat sau similare pentru relațiile interne), membri structurilor de conducere ale partidului și miniștri sunt pregătiți asupra deciziilor care urmează a fi comunicate pentru a preîntâmpina orice polemică.

Ambele situații sugerează că deciziile majore ale Guvernului/PSD/coaliției sunt luate în cadrul unui grup foarte restrâns și foarte discret care stabilește strategia, acțiunile și agenda guvernamentală. Numesc acest grup Centrul. Orice dezbatere internă sau externă ar constitui nu doar un semn de slăbiciune dar, probabil, și o sursă de alterare a acestei agende despre care știm că există dar ne-am dori foarte mult să o și cunoaștem. Pe de altă parte, nu știm din cine este compus, cât este de coeziv acest nucleu dur al coaliției și cum se iau deciziile în cadrul lui: la prima vedere toate întreprinderile sale sunt învăluite în cea mai profundă conspirativitate.

 3) O a treia caracteristică a acțiunilor guvernamentale este că demotivarea mișcărilor de stradă prin acțiuni de temporizare și diversiune este o strategie permanentă chiar dacă nu foarte eficientă. După vizita președintelui la ședința de guvern în București a avut loc o primă manifestație în urma căreia Guvernul a dat asigurări că toate modificările la Codul Penal vor fi adoptate prin dezbatere parlamentară, ceea ce evident nu s-a întâmplat. Ieri, înaintea mitigurilor de seară a fost anunțată decizia de a se lua serios în considerare abandonarea OUG13 fără ca soluția tehnică a acestei acțiuni să fie formulată foarte clar. Ședința de Guvern de azi anunțată pentru a adopta decizia retragerii OUG13 a fost convocată tocmai pentru a demotiva, dacă se poate, participarea la cel mai mare dintre mitingurile anunțate. N-aș fi surprins să aflu ca intervenția galeriilor de ultrași la prima mare manifestație să fi făcut parte din același arsenal de tehnici de demotivare.

Concluziile mele sunt deopotrivă pesimiste și optimiste pentru obiectivele celor aflați în stradă.
Dătătoare de optimism, din perspectiva protestatarilor, este evidența faptului că coaliția se teme de protestele de stradă. Altfel nu s-ar fi străduit să le tempereze. Teama își are originea cel mai probabil în îngrijorarea față de evoluția moralului susținătorilor proprii iar decizii alternative la agenda proprie sunt de așteptat doar dacă evoluția evenimentelor va afecta susținerea electorală a PSD-ului. Chiar dacă Centrul va avea alte intenții, este posibil ca unii lideri locali să nu reziste tendinței de a-și conserva alegătorii ceea ce va putea produce fracturi mai ales în relația dintre centru și periferie (cred că dizidența lui Chirică de la Iași e mai degrabă în registrul acesta). 

În același timp tactica temporizatoare a coaliției în raport cu protestele de stradă, în absența oricărui dialog real cu cei care iau parte la acestea, nu este deloc încurajatoare vis-a-vis de intențiile puterii în ceea ce privește modul de tratare din punct de vedere legislativ, pe termen lung, a problematicilor sensibile. Căutați în evenimentele din ultimele două săptămâni dovezi că se încearcă rezolvarea transparentă, democratică și responsabilă a situației și anunțați-mă și pe mine când le veți găsi.

Din dialectica celor două clase de interese, în interacțiune cu contestarea din partea societății (la care opoziția și alte forțe care nu agreează actuala majoritate vor pune umărul, nu mă îndoiesc) va rezulta în viitorul proxim direcția deciziilor guvernamentale ale coaliției. Nimic nu e sigur, totul e posibil. 

În ceea ce privește interesele Centrului adică agenda sa....De ce pare coaliția gata să facă orice - chiar dacă consimte la unele concesii, întârzieri, amânări - în timp ce admite costuri politice destul de mari, pentru unele modificări ale Codului Penal și pentru o grațiere?

Întrebați-i pe cei de la Centru.

Cronica unei sinucideri inexplicabile

 

Nu o să vă țin în suspans cu concluziile acestor rânduri. Nu mai este nici o noutate să afirmi că gesturile din ultimele două săptămâni ale Guvernului PSD-ALDE sunt echivalente unui veritabil harakiri imposibil de înțeles, având în vedere că Guvernarea proaspăt preluată începuse sub cele mai bune auspicii – o largă susținere populară și premise economice foarte bune. 

Voi argumenta în plus două lucruri: 1) Faptul că amploarea mișcărilor putea fi anticipată de strategii PSD și că aceasta se datorează aproape în totalitate deciziilor absurde (?) ale Guvernului și conducerii PSD. 2) Dacă deznodământul pe termen scurt e ușor de prevăzut, important este că actuala situație a pus în dificultate PSD-ul pentru o perioadă semnificativă. 

Argumentele de aici pot fi folosite în interiorul partidului de către pesediștii care vor decide (corect zic eu) că singura soluție pentru ieșirea din actuala fundătură politică este o schimbare radicală de conducere, discurs și imagine. 

Faptele bine-cunoscute

Notabilă la evenimentele din ultimele zile este amploarea mobilizării cetățenești, măsurabilă prin numărul mare al participanților la mitinguri zilnice. Adunări de peste 100.000 de participanți nu s-au întâmplat la București de foartă multă vreme iar mitingurile de la Cluj-Napoca, în primul rând, dar și cele de la Sibiu și de la Timișoara, au produs numere foarte dificil de anticipat. În urmă cu doar un an orice miting de 20.000 de persoane în capitală era considerat unul foarte mare iar lansarea lui Ponta, la Arena Națională, a fost considerată o reuniune mamut cu cei 40.000 de participanți aduși din toată țara. 

La aceasta se adaugă participarea în toate celelalte forme – promovarea mesajului online mai ales – care a atins în ultimele zile proporții și intensități excepționale. În zilele de 2-3 februarie, pe google doar, căutările cele mai frecvente din România au fost cele legate de protestele ocazionate de celebra Ordonanța de Urgență și de Legea Grațierii. În plus, cine are cont de Facebook știe care sunt temele cele mai populare ale acestor zile.

Cum s-a ajuns la această situație?

În primul rând trebuie să ne asumăm o premisă de bun simț. Mișcarea socială la care asistăm este una naturală, ceea ce înseamnă că participanții la diversele activități ale mișcării o fac voluntar fără a fi plătiți sau forțați pentru aceasta. De altfel, este greu de imaginat vreo forță internă sau din afară care ar putea să determine 200.000-300.000 de oameni să petreacă serile zilnic în picioare, în frig, expunându-se ostilității aderenților celei mai importate forțe politice din țară. Dacă ar fi existat dovezi ale recompensării materiale a unor manifestanți am fi aflat deja, cu siguranță.

Știm din teoriile clasice ale mișcărilor sociale (Benford and Snow 2000; McAdam 1986; Smelser 1962) că ingredientele necesare ale unei asemenea acțiuni colective complexe sunt multiple ceea ce face aceste evenimente rare. Este nevoie de: 1) oameni  care să dispună de resurse (cognitiv-atitudinale, timp și sănătate); 2) rețele de mobilizare - adică relații umane și canale de comunicare; 3) un nucleu de organizatori – persoane care își dedică o parte semnificativă a reputației, timpului, banilor și/sau priceperii pentru a produce acțiunea colectivă; 4) un context favorabil (în cazul unei situații politice opresive)  sau un set de evenimente declanșatoare; 5) o narațiune (cadrul interpretativ) prin prisma căreia se definește situația mai înainte amintită ca fiind insuportabilă declanșând astfel emoția publică și, în consecință, acțiunea.

Identificând fiecare dintre elementele de mai sus în evenimentele recente vom reuși să înțelegem natura excepțională a situației actuale, sub forma unor ipoteze de lucru doar (nu am făcut cercetări sistematice în ceea ce privește aceste evenimente).

1.     Participarea la manifestațiile din ultimele zile este dominată de așa-zisa noua clasă mijlocie urbană din România – salariați relativ tineri cu studii superioare angajați în sectoare cu înaltă valoare adăugată, categorie căreia i se dau uneori apelative peiorative gen hipster. Ei sunt participanții latenți (mobilizabili). Acestei categorii i se pot asimila și cei care aspiră la acest statut (studenții, elevii). Evident că o statistică concretă a participanților ar arăta că iau parte la mitinguri și pensionari și muncitori, dar ponderea lor este semnificativ mai mică decât cea din populație și, probabil, că mulți dintre aceștia se alătură tineretului urban educat în virtutea unor afinități și a unor legături concrete particulare. Faptul că din punct de vedere statistic, rata de participare (relativă) cea mai mare la proteste este în orașele cu cea mai mare concentrare de așa-ziși corporatiști și de studenți (Cluj și Timișoara) cred că lămurește acest aspect. Categoria lor este cea mai motivată să participe la proteste, nu doar pentru că au resursele de care vorbeam dar și pentru că din punct de vedere ideologic și structural sunt la cea mai mare distanță de coaliția aflată la putere dominată de PSD, care a câștigat alegerile pe o platformă conservatoare și tradiționalistă care a făcut apel mai ales la sensibilitățile electoratului muncitoresc, religios și naționalist. Nu e de neglijat nici susținerea de care protestele s-au bucurat printre angajatorii acestor tineri.

2.     Rețelele de mobilizare preexistente au fost multiple și destul de bine antrenate în mișcările anterioare care s-au adresat acelorași participanți latenți dintre care cele mai notabile au fost cele ocazionate de tragedia de la Colectiv. Canalele lor de comunicare, sprijinite de rețele online relativ omogene, așa-zise „bule”,  imune la bombardamentul de știri contrare dinspre televiziunile apropiate, fuseseră exersate și la alegerile prezidențiale din 2014 și, poate, și înainte – la mișcările ecologiste de la începutul acestui deceniu.

3.     În mod evident există un număr mare de lideri de opinie, grupuri și organizații care depun un efort deosebit pentru a promova mesajele protestelor. Unii dintre cei mai vizibil lideri au fost enumerați de ministrul de interne cu ocazia uneia din conferințele de presă devenite anecdotice. Susținerea din partea unor personalități precum președintele este un input foarte important, la fel cum contribuțiile USR, PNL (timid la început) și ale presei independente de toate felurile sunt deosebit de importante. Unii au creat evenimente, alții au creat conținut foarte eficient viralizat în mediul online în condițiile inițiale ale unei lipse totale de organizare centralizată, de bani și de sprijin din partea mediilor electronice tradiționale (cu excepția notabilă a rețelei Digi).

4.     Evenimentul declanșator îl cunoaște toată lumea – procesul întins pe două săptămâni prin care Guvernul Grindeanu a încercat să legifereze în regim de urgență modificări ale Codului Penal și o grațiere colectivă. Un moment important în această desfășurare este cel al vizitei intempestive a președintelui la ședința de guvern în care s-a intenționat prima oară emiterea celor două acte legislative: evenimentul a adus în centrul atenției tema și, prin amânarea legiferării, a oferit răgazul necesar pentru pregătirea opiniei publice pentru evenimentele care se pregăteau. Cu toate acestea, după doar câteva zile, în urma unei ședințe organizată în condiții neobișnuite, OUG de modificare a Codului Penal a fost publicată în MO în jurul orei 1 dimineața (31 ianuarie 2017).

5.     Narațiunea care a produs o puternică mânie a fost cea potrivit căreia operațiunea de legiferare nocturnă mai sus amintită a fost una de natură infracțională (hoțească). Aceasta a dus la paroxism interpretările negative ale realității declanșate de evenimentul recent (al ședinței la care a participat președintele)  și care se susțineau oricum pe o atitudine negativă față de guvern și față de partidele care îl susțin.

Plecând de la această trecere în revistă a premiselor mișcării sociale la care suntem martori observăm rapid faptul că, tehnic, ele nici nu sunt atât de inedite. În fond, mișcarea care a condus la căderea guvernului Ponta a fost rezultatul aceleiași combinații de factori: un eveniment nefericit căruia i s-a dat o interpretare care a produs din partea tineretului educat urban o furie radicală împotriva unui guvern PSD. Petrecută la sfârșitul lui 2015, căderea guvernului Ponta a fost suficient de recentă încât să putem afirma că toate condițiile structurale ale celor două mișcări pe care le comparăm au fost similare. Anul care a trecut de atunci nu a fost suficient pentru a modifica structura socio-economică nici resursele de mobilizare. Dimpotrivă, în decembrie 2016 PSD-ul a câștigat cu un scor zdrobitor alegerile Parlamentare.

Teza mea este că diferența de mărime – de număr de participanți la cele două mișcări sociale - se datorează unor erori inexplicabile care pot fi imputate în totalitate leadershipului PSD de acum. 

În primul rând, în cazul episodul  Colectiv guvernul lui Victor Ponta a plecat de la putere la puțin timp de la declanșarea mișcărilor. Astfel s-a preîntâmpinat creșterea în amploare a protestelor și a difuziunii narațiunii anti-PSD, aspect care cred eu s-a dovedit important pentru recentul succes electoral al social-democraților. Opinia mea este că o renunțare rapidă (probabil după incidentul vizitei președintelui la ședința de Guvern) la proiectul celor două acte legislative din partea Guvernului ar fi dezamorsat din timp potențialul de protest.

Pe de altă parte, acțiunile săvârșite de Guvernul PSD-ALDE în toate aceste evenimente au inclus o succesiune de elemente de inabilitate care au frizat gafa sau provocarea efectivă. Nu trebuie să fii specialist în legiferare ca să sesizezi faptul că urgența măsurilor nu se impunea, că Guvernul a încercat în mod sistematic să ascundă intenția de a emite actele respective, că argumentele ce țin de nota de fundamentare sunt discutabile etc. Cu alte cuvinte, inabilitățile Guvernului justifică foarte bine interpretarea ca fiind infracționale acțiunile și intențiile asociate celor două acte legislative dând apă la moara unui potențial de contestare. Astfel se explică furia protestatorilor care este comparabilă cu cea de la episodul Colectiv unde, să ne reamintim, au decedat în condiții dramatice peste 60 de persoane în cele din urmă. Să recunoaștem că potențialul emoțional al acelui eveniment a fost mult mai mare.

Concluzia este că intensitatea fără precedent a protestelor din aceste seri este rezultatul unui șir catastrofal de gafe (?) din partea Guvernului și susținătorilor săi. Sincer, erorile de comunicare publică ale executivului și ale PSD-ului frizează iraționalul indiferent de forma sa (prostie, nebunie sau ticăloșie).

Prognoza pe termen scurt

Orice mișcare socială are o dinamică în care, după depășirea unei mase critice de participanți (în urmă cu câțiva ani Antena 3 a încercat un protest care a eșuat lamentabil datorită numărului mic de aderenți inițiali), numărul de protestatari decolează și, în cazul fericit, ajunge la un maxim limitat de numărul potențialilor participanți. Fenomenul care explică creșterea exponențială este simplu: cu cât numărul celor care deja protestează este mai mare cu atât presiunea spre implicare a potențialilor aderenți este mare.  Acestei dinamici cantitative i se adaugă una emoțională: în timp ce participarea inițială este catalizată de furie, deoarece furia nu ține mult timp o participare pe termen lung trebuie susținută de entuziasm. Evident că furia poate interveni și ea în menținerea unei mișcări, mai ales dacă puterea alege să răspundă nediplomatic protestarilor, antagonizând-o (toate conferințele de presă ale Guvernului și ale PSD au fost antagonice, total inabile). Pe termen lung, alături de mânie menținerea unui număr mare de participanți ține, cu alte cuvinte, de sursele de entuziasm ale mișcării – care pot proveni din mișcare însăși (divertisment, socializare) sau din evenimente exterioare (succese politice de exemplu, intervenția unor vedete). 

Chiar dacă datele actuale, din 3 februarie, arată o scădere a interesului pentru protest (https://www.google.ro/trends/explore?q=protest&geo=RO&date=now%207-d#TIMESERIES) și este de așteptat ca numărul celor care iau parte la mitingurile zilnice să scadă, evenimentele din elita socio-politică arată că cele câteva zile de proteste au reușit să zgâlțâie establishmentul actualei guvernări: mai mulți lideri ai PSD au defectat, susținători importanți ai actualei puteri la fel (UDMR, anumite sindicate, Avocatul Poporului, BOR, unele televiziuni de știri) au dat semne serioase de îndoială, numeroase vedete ale culturii pop s-au alăturat mișcării. Avem de-a face cu un fenomen de bandwagoning (de adeziune la tabăra celor puternici pentru a nu rămâne alături de perdanți sau de marginali).  Adăugați aici și mesajele unanime de îngrijorare ale cancelariilor occidentale și avem imaginea unei izolări care ar trebui să fie din ce în ce mai greu de suportat pentru actuala putere.

Succesele de mai sus sunt de natură a provoca entuziasm în timp ce abnegația Guvernului Dragnea-Grindeanu de a menține inițiativele care au iscat acest scandal are calitatea de a menține furia populară. Între timp, protestele vor fi din ce în ce mai bine organizate astfel că declinul de interes poate fi controlat prin tot ceea ce presupune o tehnologie a mobilizării din ce în ce mai sofisticată (fiecare miting  sau chiar secvențe ale acesteia pot fi adevărate happening-uri în care protestul poate fi îmbinat cu ocazii foarte bune de socializare și de divertisment susținute intens de comunicarea online și de televiziuni toate mediile de comunicare potențându-se reciproc).

Pe termen scurt, izolarea în creștere a PSD-ului va produce rapid o contestare din interior a pozițiilor actuale ale liderilor astfel încât într-un fel sau altul aceștia vor ceda (sau vor fi obligați să cedeze) problema fiind doar a daunelor și a posibilităților de a le minimiza.

Prognoza pe termen lung

Gesturile insuficient calculate ale Guvernului l-au relansat pe Klaus Iohannis ca adevărat lider al așa-zisei drepte dar, și mai grav, au reîmprospătat falia identitar-ideologică care a definit politica românească post-1990: cea dintre pesediști(feseniști) și anti-pesediști(anti-feseniști). Mișcările politice brutale ale FSN-ului din primele luni de după revoluție (între ianuarie-iulie 1990) au zămislit aproape în totalitate identitățile politice oarecum deformate ale ultimilor 25 de ani. Generațiile de decreței, tineri pe atunci, din mediul urban pe atunci au constituit grosul electoratului de dreapta.  Tot așa, mișcările de acum s-au constituit într-o veritabilă pepinieră a viitorului electorat anti-PSD - partid care acum este asimilat establishmentului politic corupt. 

Cred că soluția acestei situații, dacă ea va fi acceptată ca fiind problematică de către membri PSD, poate fi doar sacrificarea întregii conduceri actuale a PSD și o distanțare spectaculoasă de imaginea de partid corupt. Alternativa care este întotdeauna la îndemână este cea a cantonării într-un electorat captiv muncitoresc parohial, tradiționalist-religios soluție care în mod normal îi garantează un scor de aproximativ 30% dar și ostilitatea elitelor urbane inclusiv a celor progresiste de stânga.

Lecturi

  

Benford, R., and D. Snow. 2000. "Framing Processes and Social Movements: An Overview and Assessment." Annual Reviews in Sociology 26(1):611-39.

McAdam, D. 1986. "Recruitment to High-Risk Activism: The Case of Freedom Summer." American journal of sociology 92(1):64.

Smelser, Neil Joseph. 1962. Theory of Collective Behavior: pp. xi. 436. Routledge & Kegan Paul: London.