Dramele politice din ultimii ani au adus în atenţie un sindrom pe care mulţi îl etichetează ca şi criză de legitimitate a clasei politice. Politicienii par a fi departe de popor, de interesele şi valorile acestuia, lucru semnalat de apatia alegătorilor, de lipsa de încredere a instituţiilor politice şi a reprezentanţilor acesteia. Se pare, dacă ne aplecăm asupra modului în care sunt reflectate acţiunile şi onorabilitatea elitei politice, că am ajuns din nou în situaţia descrisă de criticii conservatori ai parlamentarismului antebelic la situaţia în care o pătură superpusă uzurpatoare suge fără milă sângele naţiei.
Criza de legitimitate este un diagnostic coerent şi credibil. Aparent, minoritatea aflată în vârful ierarhiei sociale şi instituţionale îşi reproduce şi extinde influenţa asupra societăţii prin mecanisme de promovare şi recrutare inechitabile. Funcţiile cele mai importante se distribuie pe criterii de clientelă sau se vând pe sume importante – situaţie din care putem afla măcar cât valorează o prietenie sau o relaţie de rudenie în elita noastră. Într-un cuvânt, statul şi grupurile care îl stăpânesc, reunite în partide politice, s-au oligarhizat, în timp ce, de pildă, specialiştii de calitate şi cetăţenii activi bine intenţionaţi sunt lăsaţi cu buzele umflate în anticamera deciziilor. Sub această elită, într-o topologie mitică, se află majoritatea oropsită, inocentă, trădată.
Un diagnostic plauzibil nu este neapărat şi unul corect. Doar ignorarea intenţionată a peisajului intereselor private poate să susţină critica naivă a clasei politice expusă în rândurile de mai sus. Trebuie investigată şi ipoteza că majoritatea nu este imaculată iar interesele acesteia, poate altele decât cele expuse în declaraţiile ipocrite ale politicienilor, sunt reprezentate de fapt la vârf. Susţin, de fapt, că elita politică este legitimă dar că, într-adevăr, limbajul politicii este unul în criză.
Majoritatea este virtuoasă şi infailibilă doar în declaraţiile demagogice de fiecare zi. În lumea reală, din păcate, concetăţenii noştri sunt arareori îngeraşii care se presupun atunci când îi critică pe cei de la televizor. Mii de pensionari de boală făcuţi pe şpăgi, mulţimi de locatari de bloc care şi-au modificat apartamentele fără autorizaţie sau şi-au construit garaje pe terenuri care nu le aparţin, majoritatea bugetarilor angajaţi prin concursuri măsluite sau numeroşii „întreprinzători de succes” produşi prin contracte publice în urma unor încredinţări sau licitaţii dubioase, sunt toţi copii ai acestei patrii. În toate exemplele invocate, la fel ca în atâtea altele, făptaşii au avut de ales şi au eşuat din punct de vedere etic chiar dacă practic şi social s-au „descurcat”. Este, din perspectivă etică, vreo diferenţă între asemenea cazuri şi incidentele de corupţie politică pe care le cunoaştem atât de bine?
Distanţa dintre practică şi norma explicită face să trăim acut senzaţia formelor fără fond şi să nu avem încredere în ceilalţi sau în instituţii. Critica virulentă a statului şi a elitei maschează adeseori, vinovăţia celor care fug de responsabilitate propriilor decizii adeseori discutabile. Pentru mulţi, politica nu este decât un ţap ispăşitor pentru erorile poporului. Discursul politic şi civic sunt şi ele exemple de „double speak”, de limbaj dublu, făcut pentru a masca activităţile şi orientările reale în spatele unor etichete şi fraze pompoase. Se vorbeşte prea mult despre „eficienţă administrativă”, despre „reformă” în toate domeniile, despre „democraţie” sau „poporul suveran” şi se face prea puţin în direcţiile respective…
Poporul, care de obicei pretinde onestitate doar din partea celor mai puternici şi, în general, doar în competiţiile care nu îl privesc, este bine reprezentat la vârf dacă stăm să ne gândim la blocajul susţinut al aproape tuturor încercărilor de a face imposibile situaţii de genul celor enumerate. Clasa politică nu este ilegitimă, în schimb programul real al acesteia este nedemocratic şi nemodern, în aceeaşi măsură în care poporul nu îşi vede proiectele de viaţă în termenii presupuşi de limbajul democraţiei liberale ci jalonat de oportunităţi meschine de ciupeală.
Reiese că politicienii nu trebuie să îşi facă griji în privinţa reprezentativităţii ci în ceea ce priveşte misiunea. E probabil glorios să faci educaţie civică dar aproape sigur fatal pentru cariera politică. Foarte puţini au curajul acesta. Marea majoritate a politicienilor fac ce trebuie date fiind condiţiile: teatru fără odihnă şi aranjamente.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu