Recent, reformatorii de profesie ai învățământului românesc
concentrați într-o facultate din Cluj au repus pe tapet o temă inclusă în Legea
1/2011 dar amânată prin măsuri succesive de guvernele post-2012: formarea
cadrelor didactice prin masterate didactice în locul actualelor DPPPD-uri din
universități (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20665773-coalitia-pentru-educatie-obligativitatea-masteratului-didactic-este-vitala-pentru-profesori-mai-buni-intre-sistem.htm). Totul în numele calității învățământului românesc, deplâns în
cele mai groaznice tonuri. Gândindu-mă la ce se întâmplă prin DPPPD-uri mai că
îmi vine să sar în barca lui Miclea. Ceea ce mă reține este mai puțin
scepticismul al lui Daniel David (http://www.romaniacurata.ro/despre-masteratul-didactic/) cât reducționismul suspect și hei-rupismul
apelului modernizatorilor de la UBB.
Un sistem de
învățământ de calitate este unul care reușește să scoată o performanță cât mai
bună – o carieră școlară cât mai îndelungată și o poziționare
socio-ocupațională cât mai satisfăcătoare, indiferent de condițiile sociale și
economice ale mediului din care provine copilul. Cu alte cuvinte, un sistem
performant este acela în care șansele sunt egalizate iar potențialul elevilor
este valorificat la maximum. Cadrele didactice sunt o verigă esențială dar nu
unică într-un asemenea mecanism. Pentru a fructifica optim înzestrarea și
motivația copilului, profesorul trebuie să fie la rândul lui bine pregătit dar
și dăruit muncii sale, să dea permanent senzația unei combinații bune de
competență și entuziasm.
Știm bine că
învățământul românesc este departe de performanțe precum cele descrise de
imaginea dezirabilă de mai sus: inegalitățile de șanse în educație sunt
semnificative și în creștere iar o parte din ce în ce mai importantă a
generațiilor de copii sunt excluși din locurile unde se face performanța,
constituind diverse fațete ale eșecului școlar. Cunoaștem, pe de altă parte,
că, prin ideologia sa, învățământului românesc este preocupat obsesiv de
reproducerea elitelor sociale – este evident prin acentul pe performanța
scolastică în sine, care susține ierarhizarea regidă a școlilor, și prin
ignorarea programatică a egalizării șanselor sociale. Pot detalia aceste teze
dar nu e locul aici.
Distribuția
resurselor umane și materiale în interiorul sistemului joacă un rol important
în acest carusel al avantajelor și dezavantajelor. Salariile profesorilor din
mediul rural sau ale celor din școlile „slabe” – diverse licee tehnologice ori
școli cu concentrație mare de copii din categorii vulnerabile – sunt
nemotivante comparativ cu costurile materiale, psihologice și de status ale
activității în astfel de școli aflate la periferia sistemului. În timp ce în
câteva colegii naționale sau clase de „elită” se concentrează „crema
învățământului” majoritatea cadrelor didactice trebuie să îndure lipsa de
aspirații și angajament a tuturor actorilor din majoritatea marginală a
educației, începând de la părinți și terminând cu lucrătorii din minister.
A compensa aceste
handicapuri care lovesc din toate părțile – regulamente care recompensează în
principal participarea la olimpiade, directori mai atenți la capriciile
conducerii politice decât la realizările copiilor din școală, părinți care și-au
pierdut iluziile privind bunele intenții și capacități ale cadrelor didactice
și elevi pentru care profesorii au șanse infime de a deveni modele – cere eroi
greu de găsit printre suplinitorii sau titularii fără catedră care fug dintr-un
sat în altul și navighează într-o panică permanentă între curricule, norme,
obligații birocratice și suspiciuni balcanice.
Declinul
învățământului românesc (dar a exista vreodată o perioadă de aur a acestuia, un
trecut paradisiac pe care ne place să ni-l amintim?) a început cu siguranță în
momentul în care catedrele au început să fie ocupate masiv de persoane fără
vocație și fără motivație. Poate că dezastrul s-a declanșat la sfârșitul anilor
70 și în anii 80 ai secolului trecut, când cohortele imense de decreței au
forțat educația comunistă să accepte numeroase compromisuri, inclusiv în
selecția și pregătirea cadrelor didactice. Și dacă aceasta nu a fost de ajuns,
capacul a fost pus la expansiunea învățământului superior din anii 2004-2009:
universitățile au fost asaltate de persoane dornice de o diplomă de studii
superioare pe care, în mod cu totul de așteptat, universitățile publice și cele
de stat au fost dispuse se le ofere în condiții din ce în ce mai facile.
Normal: și la privați și la publici salariile universitarilor depind de numărul
de studenți. Valul a trecut dar calitatea studenților nu și-a revenit: cei buni
nu mai vin la universitățile noastre sau, în orice caz, nu la facultăți
relevante pentru învățământul preuniversitar: numărul absolvenților
universităților din Anglia sau ale programelor de IT ori medicină din România
care ajung să predea în școlile și liceele din România este asimptotic cu zero.
Specializările devalorizate în perioada de expansiune vor avea nevoie de un purgatoriu îndelungat până
tinerii talentați vor reveni la ele. Iar faptul că exigența în universități
este și mai scăzută chiar decât în perioada de expansiune, tot datorită
dependenței de numărul de studenți, nu ajută la nimic.
Și atunci se pune
întrebarea: care e miza discuției despre regimul de pregătire al cadrelor
didactice – prin modul psiho-pedagogic vs masterat pedagogic? Aș zice că
aceasta este aproape inexistentă, deoarece rezultatul nu poate fi în nici unul
din feluri mai bun decât calitatea medie a învățământului superior. Profesorii
pot contribui cu foarte puțin la îmbunătățirea sistematică și durabilă a
sistemului. Pentru ca totul să se îmbunătățească trebuie studenți mai
buni și profesori mai buni. Un detaliu din soluția legală a masteratului
didactic este, totuși, încurajator: salariu de debutant în învățământ pentru
masteranzi pe perioada studiilor, ceea ce ar stimula cererea pentru aceste
poziții și, prin urmare, ar determina o creștere a calității aspiranților la un
certificat didactic. Dar cine poate garanta că absolvenții masteratului vor
rămâne la catedre în învățământul preuniversitar și nu vor alcătui încă un
contingent de privilegiați din interiorul universităților? După un stagiu de
pregătire universitară stimulat cu un venit semnificativ a pretinde
titularizarea în cine știe ce post uitat printr-un liceu din țară pe un salariu
doar un pic mai mare decât bursa din timpul masteratului didactic este pur și
simplu o aiureală.
Mie îmi este
evident că, concomitent cu reformarea formării personalului didactic trebuie
făcute modificări fundamentale în finanțarea învățământului (finanțare
progresivă mai accentuată, prin care resursele publice să fie mai puternic
orientate către egalizarea șanselor în învățământ) dar și în selecția și
salarizarea personalului didactic. Indiferent de orice altă măsură de
îmbunătățire a managementului didactic, a curriculei etc. Câteva intervenții
îmi par imperative pentru orice reformă cu adevărat eficientă a sistemului de
învățământ: 1) finanțare semnificativ mai bună pentru școlile din mediul rural
cât și pentru copiii din categorii defavorizate prin ajustări ale actualului
sistem de finanțare per capita; 2) salariu diferențiat cu bonusuri substanțiale
pentru cadrele care lucrează cu categorii vulnerabile și cu reduceri
corespunzătoare ale normelor didactice; 3) sporirea semnificativă – un 50% în
plus ar fi un început acceptabil - a salariului de bază pentru debutanții din
învățământ; 4) desființarea actualului sistem de gradații de merit și
înființarea unui mecanism de premiere care să recompenseze valoarea pedagogică
adăugată, precum și implicarea în activități educative cu efect evident precum organizarea
de activități extrașcolare și participarea la stagii de formare continuă etc.;
5) întărirea autonomiei profesionale a celor care activează în învățământ prin
încurajarea funcționării critice, reflexive și creative a asociațiilor
profesionale.
Lista ar putea
continua cu măsuri de politică importante, printre care ar putea fi și
înființarea masteratelor didactice în forma prevăzută de lege dar care, fără
celelalte intervenții, precum cele enumerate mai sus, nu ar avea nici un efect.
Și da, ați
înțeles, trebuie renunțat la modelul de finanțare și de recompensare simbolică
regresiv practicat actualmente, în care premiile financiare și cele
reputaționale se concentrează în școlile de „elită”, de olimpici, sere în care
categoriile înzestrate cultural și material transmit privilegiile generațiilor
viitoare.
Altfel, brusca igniție
a problemei masteratului în spațiul virtual pare a fi motivată doar de tema controlului
în cadrul universităților asupra banilor dedicați formării cadrelor didactice
în condițiile aparent favorabile ale schimbării guvernamentale și, poate, și al alegerilor academice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu