Ceva neobișnuit?

Dacă faptele de vitejie șpăgărească ale întreprinzătoarei și vajnicei învățătoare Blându au ajuns subiect de cancan ne putem închipui că ele reprezintă ceva extraordinar.

În realitate, ce se întâmplă la Școala Rosetti din București nu este defel excepțional. Dincolo de limitele obișnuitului, în afara stilului de japiță ordinară al dnei Blându în raport cu părinții, este că unul sau mai mulți părinți au decis să nu mai suporte și să acționeze în calitate de whistleblower, de denunțători ai abuzurilor la care sunt supuși. Aproape la fel de remarcabil este și faptul că un post de televiziune (Kanal D, cred) a făcut din înregistrarea istericalelor celebrei învățătoare o știre, apoi povestea s-a rostogolit în media. Chiar și cei care ar fi pus batistele pe țambalul dezbaterii publice, din motive de complicitate cu „sistemul”, au fost nevoiți să se alinieze din motive de rating.

Sunt curios, însă, cât de remarcabile sunt următoarele aspecte:

-       Ca un asemenea monstru moral să ajungă o „personalitate” în învățământ?

-       Ca în timpul întregii furtuni mediatico-juridice dna Blându să se declare fără nici o scamă pe conștiință și să fie lăsată de șefii ei în continuare la catedră?

-       Ca inspectoratul să tărăgăneze intervenția serioasă până după Anul Nou pe motiv de concediu?

-       Ca părintele care a semnalat jegul din școală să fie nevoit să își ascundă identitatea?

-       Ca toată așa-zisa anchetă a Inspectoratului să fie o campanie de pacificare cu mănușă de catifea a părinților recalcitranți?

-       Ca analiști/păreriști de o crasă nesimțire să caute scuze pentru mizeria morală din sistemele publice (învățământ, sănătate, fisc etc.) împotriva oricăror judecăți de minim bun-simț?

-       Ca în urma acestei agitații mediatice ceva să se schimbe în bine?

-       Sau ca în final toată lumea să ridice din umeri că „așa e sistemul” și să trăim cu el mai departe resemnați?

Cercul de Cercetare Sociologică

Panica lui Băsescu

În interviul de la B1 Traian Băsescu a repetat de mai multe ori, obsesiv compulsiv aș zice, faptul că PSD-ul nu poate câștiga de unul singur alegerile prezidențiale. Aproape toată lumea a înțeles de aici, dar și din atitudinea catifelată recent față de Crin Antonescu, că matrozul pregătește o schimbare de sex politic în care ar coabita foarte bine cu liderul liberal, pe care chiar l-ar putea susține într-o eventuală candidatură la prezidențiale din partea dreptei.

Nimic mai suprarealist și implauzibil. După câte s-au întâmplat în ultimii ani cine poate crede că o alianță între Băsescu și Antonescu ar avea vreun sens? Oare câți dintre fanaticii anti- și pro-băsiști din taberele celor doi ar accepta o asemenea mezalianță? Aș paria liniștit pe o masivă demobilizare a ambelor tabere și pe un efect mai degrabă negativ din punct de vedere electoral.

Tâlcul piruetelor politico-ideologice ale președintelui se află în Constituție care spune, în alineatul al 2-lea al articolului 81, cel referitor la alegerea președintelui, că:

(2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale. 

dacă nu... se intră în turul 2, în care avem de ales între cei doi candidați cel mai bine plasați în turul întâi.

Mai precis, șansa de a se câștiga alegerile prezidențiale din primul tur este aproape nulă chiar și pentru candidatul unic al USL, care ar avea nevoie de vreo 9 milioane de voturi pentru o astfel de epocală performanță. Mai în glumă, să admitem că propoziția  e validă dpv sociologico-matematic, mai trebuie întrebat și dl. Dragnea dacă are de gând să facă ceva în această direcție...

Reiese că miza fundamentală a întregii campanii care deja a început este accederea în turul al doilea. Președintele știe foarte bine: a câștigat de fiecare dată alegerile din postura de secund în turul I, la fel a reușit și Emil Constantinescu, iar în toate cele trei situații împotriva candidaților socialiști. În campanie și între tururi se pot întâmpla multe răsturnări spectaculoase de loialități, nu-i așa?

Dacă Antonescu se separă de Ponta și candidează ambii, cel mai probabil îi vom avea ca opțiuni în turul al doilea. Chiar dacă nu o spune, pentru Băsescu este situația cea mai puțin dezirabilă... În cazul în care USL își păstrează unitatea și propune un singur candidat, probabilitatea ca în turul al doilea să intre vreunul dintre favoriții președintelui este mai mare. Cum în ultima vreme dinspre PSD au răzbătut zvonuri insistente despre o intenție de separare de PNL (vezi lozincile belicoase ale lui Geoană) ne putem închipui panica lui Băsescu - mai ales dacă a sesizat că în spatele ciondănelii interne din USL este doar regia banală de monopolizare a scenei politice cu care suntem deja obișnuiți.

Mesajul repetat maniacal de Băsescu e un avertisment prin care le sugerează pesediștilor să nu își încerce norocul la prezidențiale singuri deoarece s-ar putea încerca o spectaculoasă și neașteptată basculare a aritmeticii electorale în favoarea candidatului liberal.

E curios dacă pesediștii vor înghiți gălușca. Formal, avem un joc de tip dilema arestatului în trei în care strategia fiecăruia depinde de câtă încredere are în ceilalți. Decisive în cazul de față sunt înțelegerile dintre Ponta și Antonescu (sau mai bine, dintre oligarhiile celor două partide din USL). Dacă cele două partide s-au înstrăinat atât de mult pe cât lasă să se înțeleagă ele însele în ultima vreme nu este exclus să avem în final o situație de dezechilibru suboptimală pentru dreapta în care Antonescu va candida împotriva lui Ponta fără a beneficia de suport din tabăra băsistă lăsând astfel culoar liber lui Ponta către funcția de președinte.

Deranj în Poliția bihoreană

Mare deranj la Poliția Bihoreană. Cad pe capete șefi, agenți, inspectori și prieteni de-ai lor, prinși cu matrapazlâcuri de a căror stârpire ar trebui să fie responsabili. Cert e ca apele au fost tulburate de DNA așa că polițiștii pot să îl înjure liniștiți pe Băsescu care s-ar răfui indirect cu Blaga (toată lumea știe că Liviu Popa e în relații apropiate cu Blaga). Până e Băsescu președinte, și chiar și după aia, putem fi toți liniștiți, avem un țap ispășitor pentru orice!

Dacă ar fi așa ar fi chiar distractiv, dacă nu ar fi neverosimil. În realitate structura locală a DNA e apropiată de conducerea centrală a PNL așa că atacul trebuie văzut mai degrabă ca o cale prin care ministrul de interne încearcă să își impună autoritatea totală asupra acestui ultim bastion al oamenilor vechiului regim.

Partea bună, sau proastă, fiecare vede în felul lui, e că oamenii Poliției dau DNA-ului muniție în atacul lor. Cine își închipuie că dosarele DNA-ului sunt făcături e un mare naiv - lucru care e valabil pentru toate dosarele instrumentate de structura anti-corupție. Am aflat acum nu numai cum se făceau angajările dar mai ales cu ce se ocupau oamenii din structurile însărcinate cu paza legalității și a încrederii instituționale. Sunt curios, fără a fi foarte optimist, în ce se va schimba instituția după ce trauma arestărilor pe cauze de corupție se va fi terminat. 

Salonul acceptatilor

Filosofia publică e un concept interesant, mai ales în epoca experților. a sistemelor complexe, a simulacrului și superficialului. Aș zice că e un avatar al intelectualului public care încearcă să promoveze filosofia într-o perioadă de dificultăți identitare și de poziționare a celor responsabili cu practica sistematică a înțelepciunii. Poate fi o interfață între specialiști și majoritatea, captivă a grijilor de zi cu zi. Sau o platformă pentru lideri care identifică problemele, mobilizează atenția și atitudinile față de acestea.

Oradea, un târg de provincie prăfuit, cu o intelectualitate înghesuită în câteva sinecuri aproape extincte avea nevoie, poate, de un for în care să fie abordată aproape orice temă pentru un public care nu e „grup-țintă”, „beneficiar”, „client”, „patron”, „student” sau „maestru”.  Acesta este, pe scurt, ideea antreprenorială a lui Mihai Maci, filosof talentat și norocos – norocos pentru că, în ciuda așteptărilor câinoase ale multor cârcotași, găsește întotdeauna pe cineva dispus să îl asculte și, eventual, să investească în ideile lui bine înșiruite și străine de instrumentalismul gesturilor noastre cotidiene.  

Între nevoia de for civic și cea de promovare a filosofiei, colegul nostru caută o linie de mijloc, sarcină care nu e în nici un caz una facilă. Nici interesul publicului potențial, nici răbdarea și capacitatea acestuia de a digera silogisme în stilul cluburilor, saloanelor literare sau al cenaclurilor nu constituie garanții pentru evenimente cu suficient public și participare semnificativă. Să nu uităm că suntem în orașul în care nu s-au găsit bani pentru un festival tradițional al celei mai importante publicații literare locale exact în perioada în care țuțări politici pseudointelectuali extrași din manualele lui Garofalo și Lambroso sifonau sute de mii de lei (noi) pentru protejarea, cică, a culturii tradiționale.

Nu am putut ajunge la prima dezbatere publică a lui Mihai Maci găzduită la sala mare a Primăriei. La ora aceea eram la curs, cu studenți. S-a discutat despre marginali (conferința lui Mihai e disponibilă deja pe internet – un text tipic filosofic, dens și dificil de urmărit) pornind de la o arheologie intelectuală a marginalității.

Prezența conducerii universității la întâmplarea promovată de colegul filosof e un semnal fericit. Sper să se fi discutat și despre marginali altfel întâlnirea își rata sensul. Poate că pretenția de reprezentare reală a marginalilor, cum mi se pare corect, și nu doar de obiectificare a lor, să fie idioată sau exagerată.

Sper să nu fi fost (cum par a sugera unele fotografii de la eveniment) mai degrabă un salon al refuzaților. În fine, îmi pare rău pentru imaginea publică a inițiativei lui Mihai Maci că singurul lucru pe care l-a reținut ca fiind notabil presa oficială a primăriei din toată întâlnirea a fost atacul profesorului Vasile Muscă (pensionar al UBB, actualmente asociat la Universitatea Creștină Partium) la adresa Universității din Oradea. 

Bâlciul deșertăciunilor

Surpriză: potrivit eurobarometrului românii sunt cei mai puțin interesați de activitățile culturale din toată Uniunea Europeană. Ca să dovedească contrariul orădenii pot să meargă la proiecțiile de filme franțuzești de la Universitatea Partium (sper să aibă dreptul organizatorii să le difuzeze public) sau să își trimită pruncii la o școală independentă de teatru. Dacă astea li se par grele, fără prea mult efort pot să participe (chiar și fără să ia cuvântul) la o discuție despre marginalii lumii moderne în plin centrul orașului, la Primărie. Mă aștept la o participare plenară a marginalilor înșiși.

De pe Facebook avem și vestea bună: încep să se rărească citatele din înțelepți iar pisicile sunt pe care de extincție. Pozele cu mâncăruri home-made devin, în schimb, din ce în ce mai trendy. Din păcate, unele, mai ales cele cu prăjituri cu crème colorate, sunt absolut grețoase.

În Bihor, campania dirijata aparent de primărie împotriva Consiliului Județean continuă fără odihnă în paginile Bihoreanului:  de pe prima pagină aflăm că Popa, Mang și Kiss au fost turnați la DNA iar titlul despre abuzurile din centrul de plasament pentru copii cu probleme psihosociale ocupă un loc fruntaș . Săptămânalul se războiește și cu iubita doctorului Pop așa că bănuim că în spatele atacurilor la directorul Spitalului Municipal e mai mult decât pare (hihihi pentru cine nu s-a prins).

În timp ce d-voastră vi se părea că nu se întâmplă nimic (meciurile de polo interesează pe prea puțini la fel și derby-ul dintre Kinder Paleu și FC Hidișel), pe marginea politicii mai multe grupuri locale se agită teribil pentru atenția publicului: unii cer legalizarea marijuanei alții fac conferințe de presă mai des decât citesc ei înșiși presa. Nu-I bai, e loc în fluxul de știri.

La nivel macro, se remarcă faptul că patronii de la RDS-RCS sunt foarte supărați că investițiile lor în energie verde au fost făcute nerentabile prin deciziile guvernamentale de reducere a certificatelor verzi. Într-o încercare timidă de atac la guvernare, Digi24  acuză puterea că alungă investitorii. În timp ce investițiile merg prost, acumularea de capital simbolic merge strună:  un articol lung cât o monografie din Adevărul contribuie la construcția legendei. Încheierea cu citatul din Pleșu e apoteotică.

Confuzie

Perspectiva mea despre RMGC si protestele din ultimele 2 luni este și acum destul de confuza. Sunt progresist, de tip iluminist-raționalist dacă vreți, nu mă atrag în nici un fel metafizicile de tip New Age. Așa că mă lasă rece apelurile la mama-Geea și alte retorici pseudo-religioase care personifică mediul/natura.

Sunt anti-RMGC din cauza modului în care compania înțeles să trateze cu autoritățile românești și cu băștinașii.  Modul de operare românesc al RMGC, e vizibil pe sub spoiala corporatistă canadiană. Au încercat să cumpere liderii politici și liderii de opinie pe plan național, arătându-ne cam care e percepția unora despre structura de putere și influență din țară.

Mă entuziasmează faptul că zecii de mii de români se mobilizează sincer pentru o cauză decentă. Sunt nespus de bucuros că generația tânără urbană de azi este cel puțin la fel de activă civic cum eram noi, mânioșii epocii Piața Universității, ceea ce constituie garanția unei oarecari perspective de mai bine, de mai multă democrație dar și de schimbare a elitei politice.

Mă deranjează și mă lasă nedumerit însă faptul că aceiași români asistă impasibili la atâtea alte abuzuri la care societatea și mediul sunt supuse în fiecare zi. Din același motiv, și altele, ceea ce se întâmplă la Pungești este și mai neverosimil.

Poate că teoria mea enunțată în postări anterioare nu e corectă dar protestele țăranilor vasluieni nu intră nicicum în patternul mișcărilor noii clase mijlocii pe care îl întâlnim la manifestațiile pentru salvarea Roșiei Montane. Din experiența mea de studiu a atitudinilor populațiilor locale rurale față de marile exploatări din sectorul energetic, țăranii de la Pungești nu au și nici un fel de program ecologist ci unul resentimentar: credeți-mă, niscai plăți de la Chevron către agitații din Pungești le-ar rezolva miraculos mâniile. Cam așa văd și nemulțumirile celor din Câmpeni – protestele lor sunt un mod de  a forța mâna companiei româno-canadiene să le ofere ceva (case în cartierul din Alba Iulia? Salarii? Investiții în localitate?) în schimbul păcii. Și evident, un pic de sprijin din partea unora direct sau indirect interesați nu strică niciodată. Tinerii de la Club-A nu au în comun cu agricultorii din Pungești decât ținte vremelnic suprapuse. Așadar, frăția de arme dintre țărani și hipsteri nu are nici o perspectivă. Sper ca dezamăgirea intelectualilor să nu fie prea mare. 

Am destule motive de mâhnire și de spaimă, așadar, vis-à-vis de această toamnă a vrajbei aparent ecologiste. Nu mă pot simți în totalitate alături de protestele în derulare. Oare înseamnă că am îmbătrânit?

(postare răspuns la comentariul primit de la ioanalook la postarea mea The end is near). 

Dizidentul

Trei forțe macină partidul liberal, prin planurile pe care toți actorii săi importanți și le fac cu gândul la un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat: atracția savarinei guvernamentale, care presupune și înghițirea broaștei pesediste, pe de o parte, visul de mărire prezidențială a lui Antonescu și al echipei sale și, în al treilea rând, materializarea visului „dreptei unite” (neîndoielnic anti-feseniste) . Toate direcțiile au aderenții selectați mai mult sau mai puțin dialectic (cine nu are loc în grupările cele mai importante – guvernamental și prezidențial dar are ambiții se raliază dizidenței din cea de-a treia mișcare)  și au și dezavantaje evidente. 

Indiferent însă de direcția față de care cineva simte afinitate, dorința unei plasări cât mai bune în oricare din variantele operaționale forțează în bună măsură poziționarea tactică și, chiar și strategia de urmat. Tendințele care pulverizează din interior PNL-ul sunt călărite oportunist și vizibil inabile de conducerea executivă într-un joc care pare din ce în ce mai puțin coerent și care deconspiră ruptura din ce în ce mai evidentă între diverse grupări de interese din partid: pare-se că unii sunt gata să sacrifice orice pentru a rămâne la guvernare, alții sunt gata să sacrifice guvernarea pentru accederea la președinție a lui Antonescu (lansând mesaje de opoziție destul de puțin credibile) iar o minoritate reprezentată de unii ca Tăriceanu sau Orban  pare a nu fi încântată de nici una dintre primele două variante ci își angajează viitorul politic mai degrabă față de un proiect de unitate al dreptei. 

Cam așa e și cu dizidența tânărului senator Bodea din Bihor. Omul e ambițios și mai e și norocos: fără victoria zdrobitoare a USL-ului un june precum el nu avea nici o șansă la un loc de parlamentar la alegerile recente. Modul în care a fost promovat pe loc eligibil alături de calea pe care a fost obținută victoria nu îl obligă prea tare la cine știe ce loialitate față de birocrația de partid. Norocul lui cel mai mare, însă, e că nu face parte nici din mandarinatul liberalilor guvernamantali (pe care mi se pare că Ponta și-I tot cerne până se vor cere în PSD) dar nici din camarila lui Antonescu (gen Helvig). Poziția periferică a organizației PNL-Bihor l-au ajutat, se pare în acest sens. În ambele situații ar fi fost obligat la un rol cenușiu, grijuliu și pasiv și ar fi depins de destinele altora. Ambele proiecte sunt oricum pe termen scurt și ar trebui să prezinte puțin interes pentru cei care sunt departe de centrele puterii în partid dar care își doresc un viitor în politică. 

Astfel, aflat în situația celui care nu are nimic de pierdut, dl. Bodea a ales cea mai bună soluție pentru a-și face o reputație în politica națională și a-și asigura o carieră în care el face jocurile și nu depinde de capriciile vreunui satrap politic: dizidența.  Curaj și inteligență tactică a dovedit deja că are. E de urmărit dacă știe să își folosească talentele pentru construcții pe termen lung. 

Salvati totul!

Situația mea

În anii din urmă am plătit diverselor mâini întinse ale statului zeci de mii de lei cu titlu de impozit (pe venit mai ales) sau contribuții. Nu mă plâng, am avut venituri acceptabile. Și mi se pare sănătos la cap, obligatoriu chiar, să contribui la lucrurile comune care constituie civilizația și pentru care statul are nevoie de bani.

Mi-a venit rândul - din nou, în 3 ani! - la inspecție fiscală în urma cărora s-a ajuns la concluzia că unele din deplasările pentru care am solicitat deducere din plata impozitului pe venit nu au legătură directă cu realizarea de venituri așa că voi fi obligat la plata unui impozit suplimentar și a penalităților aferente de câteva, multe, mii de lei.

Nu discut logica în baza căreia se judecă relația dintre o cheltuială, pe care o socotesc investiție și obținerea de venit. Oamenii ANAF-ului aplică mecanic niște metodologii și instrucțiuni. Dacă Ministerului Finanțelor îi vine o altă idee trimite mâine o adresă care poate răsturna complet logica respectivă.

M-am enervat

Mi se pare penibil însă faptul că, în timp ce organele statului sunt ocupate să hingherească belească fiscal pe cei vreo 15% dintre români care chiar produc valoare adăugată, lasă să se dezvolte și să prospere o adevărată junglă mafiotă care distruge natura (dar și aici, aici sau aici) dar și umanitatea din noi (sau aici și aici). Nu e de mirare, totuși, că lucruri de genul acesta perpetuează liniștit în ignoranța totală a ochiului orb al statului. Unora din mafioții autohtoni autoritățile le organizează chiar spațiul de desfacere sau sunt protejați de rudele sau prietenii lor înfiltrați într-o poliție care seamănă prea  puțin cu ceea ce ar trebui să fie.

Clarificarea conștiinței de clasă

Nu cred că e exagerare să spui că în umbra protestelor pro- și contra RMGC se află opoziția  mocnită dintre minoritatea activă și contributoare netă la bunurile publice, pe de o parte, și majoritatea captivă în plasa rețelelor criminale a căror modalitate de producție se reduce de cele mai multe ori la exploatarea resurselor naturale sau a celor umane, activitate pentru care în mod necesar trebuie să apeleze la violență, la corupție și, cu necesitate, la protecția politică. Câteva raționamente simple sunt de ajuns pentru a demonstra faptul că cei care susțin proiectul minier de la Roșia Montană pe criterii economice sunt fie ipocriți fie dau dovadă de un caz tipic de falsă conștiință. Încercările de a asimila protestele cu conspirații de-ale lui Soros, cu cripto-legionari sau cu revizioniști unguri nu sunt decât răuvoitoare ori idioate de-a dreptul.

Situației de față putem să îi zicem, cvasi-sociologic, luptă de clasă, între clasa de mijloc și restul, sau chiar și între generații (activii din clasa de mijloc urbană și descendenții lor, hipsterii, contra restul). Faptul că celor puțini dar productivi li s-a ridicat de pe ochi vălul iluziilor în care s-au legănat într-o fraternitate absurdă cu diverșii impostori și ventriloci vreme de peste 15 ani e un eveniment extraordinar. Chiar și numai pentru acestea manifestațiile anti-RMGC constituie un moment luminos al istoriei contemporane a României.  Rămâne de văzut ce iese din situația de acum, dacă epifaniile sunt destul de clare (:-)), dacă mișcarea se permanentizează, dacă reușește să capitalizeze politic, dacă politicienii (semi-infractori) vor înțelege pericolul în care se găsesc sau vor forța un conflict deschis cu societatea bizuindu-se pe cantitățile pe care le au, teoretic, sub control. 

Care este pretul pentru care Guvernul ar ignora protestele impotriva exploatarii de la Rosia Montana?

Care este pretul pentru care Guvernul ar ignora protestele impotriva exploatarii de la Rosia Montana?

Mizantropia și zoofilia

Nu o să merg atât de departe cu sofismul încât să-i acuz pe iubitorii de câini de zoofilie, ca și CTP-ul. Este ceva excentric, totuși, în comportamentul celor care întrețin haitele de câini care ne fac, nouă ăstora care cică nu iubim cățeii, viața mai complicată decât ar fi un pic mai la vest. Câteva cazuri actualizate din memoria mea, selectivă și creativă știu, pot avea virtuți euristice.

Unul este celebrul colonel „Toma” de la Universitate. Militar pensionat, îmbrăcat permanent în costum, ursuz și marțial, tolerat pe lângă universitate ani în șir pentru cine știe ce merite. Se relaxa, prin anii 90, după terminarea programului ascultând muzică populară alături de un fișet în care improvizase un altar cu iconițe ortodoxe în mijlocul căror trona portretul lui Iliescu. Întreținea în curtea distinsei academii o haită întreagă de potăi pe care le răsfăța cu bunătăți luate de la cantină.

Al doilea caz, e tot din universitate: fost prorector, fost parlamentar PRM. Contribuia împreună cu soția la efortul de hrănire al haitei lui Toma (vezi mai sus) și mai întreținea o altă haită în fața casei personale, dintr-o elegantă zonă rezidențială a Oradiei. Și „Toma” și prorectorul erau ridicoli când erau urmați de potăile lor prin curtea universității cam ca și Ceaușescu de lingăii săi prin vizitele de lucru. Pe nici unul din ăștia nu i-a interesat vreodată dacă animalele de care se înconjurau făceau gălăgie, murdărie sau chiar mușcau pe cineva. Studenții mi-au povestit, totuși, cum erau alergați de haita prorectorului în drumul lor spre universitate.

Tocmai aici rezidă tâlcul așa-zisei iubiri de necuvântătoare: în majoritatea cazurilor oamenii ăștia vor să țină alți oameni la distanță. Își supraveghează și privatizează un spațiu de obicei public cu niște maidanezi teritoriali. Că e intersecția cartierului rezidențial, spațiul din jurul blocului ori curtea universității e indiferent dacă lor le sporește sentimentul de securitate (sic). Nu iubirea de câini îi face să îi hrănească ci ura sau frica față de semenii lor. Că e mizantropie pură sau reflecția unor păcate numai de ei știute ori amândouă prea puțin contează. Pentru ei am un singur sfat: luați-vă medicamentele, spovediți-vă sau împăcați-vă cu cei cărora le-ați greșit și lăsați-ne în pace cu ipocrizia voastră!

Majoritarismul

În timp ce protestatarii din Blvd. Elisabeta se îngrijorează de generațiile viitoare în mod generic, o generație întreagă de la Roșia Montană s-a consumat așteptând să înceapă mineritul cu cianură. Sunt victimele aparentei indecizii a politicienilor care timp de 15 ani nu au zis nici că-i bălaie nici că ar fi laie lăsând oamenii să se caftească în jurul drobului de sare. Indecizie la suprafață, strategie politică la adâncime – să părem că suntem cu toți și cu nimeni, să neutralizăm tema din punct de vedere comunicațional și, eventual, să beneficiem de sprijin mai mult sau mai puțin material și electoral din ambele tabere. Cuvântul popular potrivit aici e demagogie.

Micuțul Ionuț e victima aceleiași demagogii a politicii în toate luntrile: luptăm cu câinii vagabonzi dar nu-i stârpim că se supără apărătorii necuvântătoarelor și rămânem și fără obiectul muncii – atribuirea contractelor de sterilizare, adăpostire etc. Apoi când suntem luați la întrebări dăm vina pe natură în general (cățeii se înmulțesc prea repede) și pe natura umană în particular proiectând indecizia asupra celor care întreabă (vreți un tratament uman pentru animale sau nu?)

La Oradea primarul Bolojan a arătat că se poate și altfel. Acolo unde Filip a dat înapoi, cu coada între picioare, în chestiunea podului Sovata de pildă, primarul PNL a intrat fără remușcări peste interesele minorității din zona Podului de Pontoane în favoarea majorității de automobiliști care fac traseul Rogerius-Calea Aradului. Nici în chestiunea parcului Mihai Viteazu (fost Olosig) primarul nu a avut prea multe menajamente pentru minoritate iar exemple de acest fel se pot găsi, mai ales în istoria recentă a orașului.

Sunt două feluri de a face administrație de către conducerea politică. Prima, mai răspândită, aș denumi-o majoritarism relativ în timp ce al doilea ar fi un fel de majoritarism autoritar. Amândouă au avantaje și dezavantaje evidente, din multe puncte de vedere. Demagogia de genul celei din jurul Roșiei Montană nu face bine nimănui, așa cum nici o amânare nu rezolvă o boală, iar mimarea la vedere a democrației, mațele aparatelor de lobby fiind perfect vizibile în toată istoria asta, nu face decât să macine încrederea în democrație și dialog. Paradigma cealaltă poate fi eficientă, dă impresia de determinare, acordă o reverență reținută dezbaterii și avertizează pe membri majorităților prezente că se pot trezi oricând în situația de minoritate cu pumnul în gură. Are totuși avantajul că mișcă lucrurile.

Dacă ar fi depins de Ilie Bolojan s-ar fi rezolvat probabil demult atât dilema de la Roșia Montană cât și cea a cățeilor vagabonzi. Oare?

The end is near

La inițiativa unui băiat deștept de la noi mai mulți moguli de top 300 USA au investit masiv - vreme de vreo 15 ani - într-un proiect care promite randamente fabuloase: exploatarea aurului din Munții Apuseni. Responsabilii proiectului nu s-au reținut de la aproape nimic pentru a asigura fără prea mult tam-tam succesul proiectului: au cumpărat oamenii de prin partea locului cu case cu tot laolaltă cu politicieni locali și centrali și ziariști. Banii adunați de pe piețele nord-americane de acțiuni le-au fost de ajuns pentru această impresionantă operațiune de lobby și PR. Nu e de ici-colea nici faptul că în contractul negociat cu autoritățile toate sumele acestea trebuie să fie acoperite de statul nostru în cele din urmă, astfel că statul român nu va vedea nici un fel de redevență până nu își achită partea din împrumuturile contractate până acum de RMGC. Pentru cei care avut alte așteptări nu le pot spune decât: bine ați venit în capitalism!

Pe partea cealaltă avem câteva mii de membri ai noii clase mijlocii urbane din România care se indignează împotriva formei de capitalism rapace care pune mâna pe toate resorturile statului, distruge mediul dintr-o zonă regiune relativ întinsă și tratează România și populația acesteia ca pe niște orice loc uitat de prin Papua-Noua Guinee sau din pădurea amazoniană. Și eventual scufundă în lacul de cianură simboluri ale memoriei colective - cum sunt localitățile ancestrale ale moților sau minele (sic) romane. Li se alătură o ceată pestriță și puțin probabilă de români și maghiari patriotico-nostalgici, toți urbani și toți cufundați în reverii în care trecutul măreț se îmbină inextricabil cu pădurile și munții Ardealului sau convinși că bogățiile naturale sunt ale poporului.

Să nu uităm că un alt mogul din top 300 USA a investit bani și timp pentru a bloca afacerea colegilor săi de oligarhie americană. Alăturarea lui George Soros la campania anti RMGC a ajutat la mobilizarea și coordonarea mișcărilor anti-exploatare însă a indus dubii mai mult sau mai puțin legitime privind agenda din spatele acestei opoziții.

Între cele două tabere ar trebui să se afle localnicii din Roșia Montană și împrejurimi. Toată lupta împotriva capitaliștilor veroși care vor să ne fure bogățiile ar avea ceva sorți de izbândă dacă băștinașii s-ar lega cu lanțuri de utilajele de minerit, dacă ar pune mâna pe furci și topoare și i-ar alunga pe mercenarii RMGC sau dacă ar fi votat pentru o clară platformă anti-RMGC. Realitatea, de atâtea ori constatată, este însă alta iar între o viață de consumerism relativ îndestulat și o sărăcie demnă și respectuoasă cu mediul și istoria votanții din Alba aleg fără să clipească. Hipsterii care s-au reunit anual la Fânfesturi nu au reușit defel să câștige sufletele localnicilor de partea lor. Nici nu au încercat pentru că nu au fost dispuși suficient la compromisuri în ceea ce privește puritatea valorilor și a stilului lor de viață atât de sofisticat. Global și stereotip aș adăuga, la fel ca și capitalismul cu care se confruntă.  

Mai mult decât își închipuie ei înșiși militanții anti-RMGC se găsesc într-o splendidă izolare (de care se bucură în vanitatea lor vană :-)). Cred că deznodământul epopeii RMGC se apropie iar amânările care vor mai veni sunt doar parte a unor negocieri care se poartă departe de camerele de televiziune.