Romanian Prosecutor

„De ce eu” e departe de a fi o capodoperă cinematografică. Dimpotrivă, ineditul lui rezidă chiar în opoziția față avangardismul căznit al cinematografiei românești recente. După diverse drame cu tâlc socio-politic (vezi deja clasicele „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile” sau „Moartea domnului Lăzărescu”) construite de producătorii și regizorii lor cu gândul la critici, festivaluri și premii, filmul despre ultimele săptămâni din viața procurorului Cristian Panduru e un exercițiu de educație civică destinat unui public relativ larg. Zic „relativ” pentru că, cu siguranță, fanii seriilor inspirate de Marvel nu vor gusta filmul lui Tudor Giurgiu. În schimb minoritatea activă din punct de vedere politic de la noi va căpăta lejer răspunsuri la câteva dintre  întrebările care, la incitarea mass media sau a filmului însuși, o frământă. Povestea e liniară, personajele sunt schematice precum în orice fabulă, istoria e condimentată cu ceva erotism, foarte puțin suspans și aproape insesizabile surprize.

În rezumat, filmul ne transmite mai multe idei simple, menite a ne limpezi înțelegerea mersului lucrurilor patriei în care trăim. Mai ales a modului în care se distribuie bogățiile și puterea și a felului în care mulți am ajuns să nu ne regăsim în viețile pe care le trăim. Una dintre acestea ar fi că destinele țării sunt conduse încă de moștenitorii fostului regim, așa-zisul „sistem” pe care îl pomenea dl. Giurgiu în discuția cu publicul, în realitate o oligarhie ocultă, arbitrară și violentă, compusă din membri ai serviciilor secrete de ieri și de azi, din politicieni și din oameni de afaceri care sunt deasupra tuturor regulilor valabile pentru plebe și care controlează viețile tuturor, dacă e necesar chiar prin violență.  A doua lecție este că rezistența față de acest sistem este inutilă astfel de întreprinderi naive fiind degrabă și fără scrupule zdrobite. În fine, cine se opune totuși „sistemului” e nebun sau, în cel mai bun caz, va înnebuni în lupta cu plutocrația. Cele câteva sugestii despre caracterul suspect al activităților serviciile secrete sau despre impunitatea lui Adrian Năstase care închid filmul ne arată că tezele de mai sus explică România contemporană și nu doar epoca Năstase.

Oricine cât de cât priceput sesizează imediat elementele de tragedie greacă (în care sistemul – metaforă a determinării absolute -  înlocuiește cu brio divinitatea iritată), inclusiv funcția de katharsis, de educare a publicului. Cristian Panduru, un Cristi Panait foarte bine interpretat de Emilian Oprea - un procuror fără experiență, talentat dar mai ales zbuciumat de ambiție și vanități adolescentine de justițiar- își ridică în cap mafia de partid și de stat și sfârșește ca orice personaj tragic. Povestea lui Panait, Lele, Tărău, Năstase cu misterele ei cu tot e bine bine-cunoscută, n-are sens să o recapitulăm aici. 

Deși pretinde că e o operă de ficțiune filmul lasă de la un capăt la altul o impresie teribilă de tezism, cam ca și JFK al lui Oliver Stone. Lucrurile prea puțin cunoscute din împrejurările sinuciderii lui Panait sunt completate cu scene ficționale, firav sau deloc susținute de evidențe, care în cele din urmă construiesc un tablou coerent al unor presupuse mașinațiuni ale plutocrației de stat din epoca lui Adrian Năstase: tragicul personaj este hăituit de serviciile secrete, toți cunoscuții săi (cu excepția logodnicei și a mătușei) sunt de fapt parte a complotului și, în cele din urmă, se frânge supus fiind unui șantaj cu conotații sexuale chiar de către șeful lui, procurorul securist de stil ceaușist Codrea, magistral jucat de Mihai Constantin. Nu e greu să ne închipuim că publicul pesedist și nostalgicii epocii Năstase nu au înghițit cu plăcere morala filmului. La fel de clar e că fanii DNA vor considera pelicula lui Tudor Giurgiu o descriere fidelă și bine venită a capturii statului, inclusiv a justiției, din perioada de tristă-amintire. 

Împotriva ermetismului din limbajul cinematografiei românești contemporane, cu origini și justificări în cenzura ceaușistă, filmul lui Giurgiu e un mare și curajos pas înainte: își asumă o poziție ideologică și se ambiționează să o promoveze cu instrumentele specifice fără a se ascunde cu falsă pudoare în spatele artei. Un istoric al cinematografiei românești de masă ar putea sublinia faptul că perioada propagandei naționaliste a la Sergiu Nicolaescu a fost depășită odată cu filmul inspirat de cazul procurorului Panait.

Din fericire, sau din păcate, evenimentele din ultimele luni contrazic flagrant tezele lui Giurgiu: politicienii, magistrații și oligarhii corupți se îngrămădesc în pușcării iar procurorii anti-corupție sunt acum eroii națiunii. Se pare că „sistemul” care l-a zdrobit pe Panait nu era în realitate atât de implacabil și/sau nebuni ca el sunt suficient de mulți încât să nu fie niște ciudați singuratici. Evident că putem interpreta această inoportunitate ca semnal al unui posibil offside în care a fost prins realizatorul filmului care se aștepta să lanseze pelicula în altă realitate politică (la fel ca majoritatea adulatorilor DNA). 

Sau să nu ne lăsăm pradă tentației de a face procese de intenție și să lecturăm filmul ca o metaforă mai amplă a tragismului eroului care face ce face împotriva vântului....Mai ales că poate arestările și condamnările recente sunt doar un semn al reorganizării sistemului. Și DNA e doar o parte a sistemului...Și poate...etc.

Una peste alta, merită văzut. 

Podcast: procese demografice și criza demografică din România

Despre procese demografice și criza demografică din România

O dezbatere, bun podcast pentru studenții de la științe sociale. Mai ales că e dialog cu un preot.

Emisiunea de la Radio Maria Oradea 9 ianuarie 2015

Avem arme, bani și alianță. Condiții excelente pentru simpozioane și defilări!

Update:
Ultimele dezvoltări - tratativele inițiate de Merkel și Hollande, pe de o parte și cugetările americane pe de altă - îmi dau dreptate. Cum Putin se dovedește încăpățânat (http://www.hotnews.ro/stiri-international-19312831-merkel-nu-este-sigur-discutiile-pace-avute-vladimir-putin-vor-functiona-trimitere-arme-ucraina-nu-ajuta-hollande-daca-nu-gasim-acord-pace-durabil-stim-urmeaza-razboi.htm) se înăsprește tonul aliaților americani (http://www.hotnews.ro/stiri-international-19312457-generalul-philip-breedlove-comandant-nato-occidentul-nu-trebuie-excluda-optiunea-militara-ucraina.htm) păstrând însă și impresia că rușii au de ales între împăciuitorismul continental și beligeranța nord-atlantică. Ucrainienii ar fi mai isteți dacă ar mima mai serios opoziția față de planul Merkel-Holland http://www.hotnews.ro/stiri-international-19312146-ucraina-petro-poroshenko-spune-planul-pace-franco-german-putea-functiona.htm. 


Nu sunt un mare specialist în relații internaționale sau în geopolitică. Chibițez uneori dar unele lucruri se văd și în absența unor acreditări oficiale. Iar în ceea ce privește situația războiului din estul Ucrainei clare sunt doar misterul obiectivelor Kremlinului și brambureala general-strategică a Vestului. 

Relativ la acțiunile lui Putin și ale aparatului lui, înțelegerea obiectivelor agresiunii împotriva Ucrainei a fost de la început foarte limitată cu toate că aici e cheia soluțiilor logice. Bun strateg, Putin nu a arătat nimănui ce urmărește Rusia - aserțiune valabilă evident dacă ignorăm propaganda oficială a Moscovei. Dar poate cheia misterului este că nu există nici un mister: Rusia nu a avut la început decât un obiectiv limitat - securizarea Crimeii, a bazelor miiltare de acolo și a controlului asupra Mării Negre - extinzându-și ambițiile odată ce a sesizat slăbiciunea reacțiilor occidentale. Stilul Hitler în 1939 ar zice unii. 

După aproape un an de război hibrid știm, totuși, câteva chestii: 1) sancțiunile internaționale  sau protestele nu au oprit înaintarea rusească; 2) e clar că ținta rusească e acum mai mult decât obținerea Crimeeii, nefiind limpede totuși care e ordinul de mărime al ambițiilor pe teren: tot estul Ucrainiei, îngenuncherea vecinului și reîntoarcerea în sfera de influență rusă? 3) Moscova insistă pe conservarea capacității de negare a implicării directe în conflict (deniability) 4) Moscova a acționat în pași foarte restrânși și cu resurse limitate, în ciuda copleșitoare ei superiorități militare 5) Moscova poartă un agresiv război propagandistic care este în mod evident țintit către proprii subiecți și nu către opinia publică internațională. 

(foto: ukraineatwar.blogspot.com)

Cu atâtea necunoscute e greu să iei decizii câștigătoare. În momentul de față evoluțiile strategice în tabăra occidentală sunt determinate de intenția declarată a unor oficiali SUA de a livra armament Ucrainei și de opoziția germană la această propunere sau de propunerea radicală a excluderii Rusiei din sistemul bancar mondial prin blocarea accesului la sistemul SWIFT. Mai mult, în contrapartidă Angela Merkel propune crearea unui spațiu economic comun UE-Uniunea Eurasiatică. Aparent, americanii merg pe strategia confruntării în timp ce Germania pare a încerca să îmblânzească ursul cel rău. Belicoșii ulii americani belicoși contra pacifismul european, nu?

Pentru orice cunoscător, propunerea germană e total nerealistă: economiile dependente de exporturi de materii prime ale țărilor de Uniunea Euroasiatică nu au nici o șansă în competiția cu economiile UE. În cazul în care barierele comerciale dintre aceste blocuri economice ar fi anulate, Rusia și restul țărilor ar deveni rapid colonii economice ale giganților europeni. Unul din motivele conflictului ucrainian e chiar decizia Ucrainei de a solicita asocierea la UE, ceea ce presupune eliminarea barierelor comerciale ale acestei țări cu blocul comunitar, moment în care Ucraina trebuie să iasă din Uniunea Eurasiatică, dacă nu se dorește sufocarea pieței interne a Uniunii conduse de Rusia de produse mai ieftine și mai bune importante din UE via Ucraina. Oferta germană nu e una serioasă, a fost făcută din motive propagandistice, pentru a sublinia că occidentul încearcă toate variantele pașnice. Polițistul rău și cel bun. În schimb, reacțiile Moscovei arată că sunt înfricoșați de-a dreptul de eventualitatea pierderii accesului la finanțarea prin sistemul financiar global. Excluderea din SWIFT va fi, probabil, arma atomică pe care occidentul o va folosi împotriva Rusiei, în cazul în care alte metode nu vor funcționa. (O confruntare militară directă e exclusă de ambele părți, deocamdată - dar lui Putin trebuie să i se ofere o ieșire onorabilă din manualele de istorie, altfel…). 

Înarmarea oficială a Ucrainei incumbă, pe de altă parte, riscuri dar trebuie să ne întrebăm dacă acestea sunt mai mari decât cele ale refuzului de a ajuta Ucraina. Până unde vor merge rușii în cazul unei Ucraine vizibile incapabile să se apere? Se vor mulțumi cu Donețk și Lugansk? Mai mult, înfrângerea militară coroborată cu lipsa de suport internațional poate precipita o răsturnare de regim în Ucraina și revenirea întregii regiuni (incluzând Moldova și Georgia) în stare de vasalitate față de Rusia. Pe de altă parte, se pare că Rusia e mulțumită atâta vreme cât i se recunoaște supremația militară, i se acceptă interesele zonale „legitime” și statutul de super-putere, pe de o parte, dar i se tolerează și participarea (ne)onorabilă în politica internațională.

Cred că obiectivul imediat trebuie să fie stoparea câștigurilor teritoriale ale insurgenților și înghețarea conflictului prin câteva succese militare suficient de limitate încât să nu provoace o escaladare similară celei din august anul trecut (când Ucraina era cât pe ce să elibereze teritoriul afectat de rebeliune printr-o ofensivă de proporții încheiată într-o baie de sânge provocată de intervenția directă a trupelor ruse). Mie îmi este clar că Putin nu se va opri atât timp cât consideră că prin tactica forței poate obține din ce în ce mai mult. NATO și UE trebuie să transmită un mesaj clar că nu vor lăsa Ucraina pradă Rusiei. Pentru aceasta este nevoie de echipamentul militar și de sprijinul logistic și de informații propus de americani. Pe termen lung, un efort masiv de asistență pentru Ucraina va trebui să contribuie în primul rând la îmbunătățirea guvernării din țara vecină, având ca ținte alături de dezvoltare economică și creșterea calității vieții. 

Un măcel și câteva blasfemii

Masacrul din Paris a produs un val de emoție fără precedent în lumea occidentală. Pentru un observator neavizat ar putea părea că este primul asasinat terorist produs de jihadiști în „lumea civilizată”. 

Recenta luare de ostateci din Sydney, carnagiile din autobuzele londoneze ori cel din metroul madrilen, crimele oribile din Amstterdam sau din Londra (s-ar putea face un mic test de cunoștințe în opinia publică) au fost toate suficient de recente și spectaculoase pentru a ne reaminti că, în termeni de intenții și mijloace ale mujahedeenilor, suntem în situația de business as usual. Ar trebui să ne întrebăm însă având în vedere stupoarea stupefiantă (sic) a occidentalilor, dacă ceva serios a fost învățat din toate exemplele anterioare plus altele.

Doi-trei indivizi cu mitraliere au intrat ziua peste ședința de redacție a celor de la Charles Hebdo iar apoi timp de vreo 5 minute au împușcat tot ce-au dorit fără a fi deranjați, la fel cum au și plecat. Hai să ne întrebăm dacă așa ceva ar fi fost posibil în Israel? Pun întrebarea într-o doară, pentru cei care insistă că genul ăsta de evenimente nu pot fi contracarate, evitate blah blah. 

Atacul sângeros la un jurnal de satiră are evident un caracter inedit și, așa cum toată lumea a sesizat, reprezintă un asalt și un avertisment sever împotriva a ceva fundamental valorilor occidentale: libertatea de expresie înțelasă în cea mai largă și aș zice și profundă semnificație a sa, de libertate de a râde de alții. În locul jurnaliștilor din toată lumea aș spera ca ținta să fi fost un rezultat al deciziilor aleatoare a jihadiștilor înțeleasă ca o rețea dezorganizată, fără ceva de mesaj intrinsec, dar mă îndoiesc că e așa. Condițiile sunt coapte pentru o modificare calitativă a activităților teroriste islamiste pe tărâm occidental: ISIS va fi de acum într-o inxorabilă defensivă și probabil că va supraviețui prin tactici de gherilă anti-occidentale susținută de sute de activiști antrenați prin Siria și Irak în timp ce gloria succeselor ei trecute alături de invidia al-Qaeda vor întreține o eficientă emulație pe terenul luptei împotriva necredincioșilor.

Pentru luptătorii cu pixul sau eroii de pe Facebook din toată lumea am însă alte întrebări și avertismente. 

Asasinii de la Charles Hebdo au reușit să intre în redacție pentru că o angajată a redacției a preferat să își scape pielea (și a copilului ei) și a tastat codul de acces în clădire sub amenințarea armelor. Dacă era curajoasă putea salva, poate, viețile celorlați, cu sacrificiul vieții ei. Câți dintre noi suntem gata să renunțăm la noi înșine pentru binele sau siguranța generală? Orice răspuns care subliniază că egoismul (individualismul) este o valoare fundamentală și că plătim impozite pentru a ca alții să se sacrifice pentru noi este greșit. Lucrurile sunt ok în termenii ăștia atât timp cât amenințările sunt nesistematice dar cred că am depășit această fază. 

Bunăstarea și siguranța nu sunt totuna cu libertatea. Este iluzia clasei mijlocii, care moțăie după zecile de ani de pace transatlantică și după victoria de catifea a lumii occidentalale în războiul rece că democrația, împreună cu libertatea de expresie sunt totuna cu mașinile scumpe, casele din suburbiile verzi sau din lofturile gentrificate din marile orașe, concediile prin tărâmuri exotice sau operațiile estetice. Puși în fața unor alegeri simple oare ce ar alege? La câtă bunăstare ar renunța pentru a-și păstra toate libertățile? La câtă libertate ar renunța pentru a-și menține stilul de viață? E emoționant, psihologic recompensant să cântăm Marseilleza alături de alții ca noi în piața publică și cam atât, am impresia (Simțim că trăim, wow; e aproape la fel de tare ca și cursa cu iachturile de anul trecut; m-am simțit aproape ca la Interstellar!; ce zici, mergem după la bistro?)

Mânia bine reprezentată acum în mass-media este cea a clasei mijlocii, pe care mediile occidentale o reprezintă în timp ce pe alții îi educă sau îi distrează. Senzația de unanimitate pe care o sugerează media nu păcălește pe nimeni care are cât de cât mintea la locul ei. Inegalitatea materială este în lumea occidentală la niveluri similare celor dinainte de declanșarea primului război mondial (zice un francez cu mintea la locul ei - Piketty),  iar coeziunea socială la niveluri corespunzător de reduse. Sper că amintirea revoltelor din cartierele sărace ale marilor orașe franceze sau belgiene, a violențelor aparent iraționale ale tineretului din Londra, ori a manifestațiilor de tip Occupy nu s-au șters deja sub povara priorităților „cotidianului” pentru că ele ne arată că valorile „occidentale” nu au nici pe departe susținerea internă pe care o presupun cei din elita socială și sacerdoții acestora. Dezindustrializarea a dus la cvasidispariția mișcărilor socialiste și muncitorești dar inegalitatea, frustrarea și sursele de explozie socială au rămas, ba chiar au sporit. În ce condiții vor susține, cu sânge și bani, nemulțumiții din occidentul european stagnant (zeci de milioane de imigranți prost integrați, milioanele de tineri șomeri fără perspective, masele de comunități muncitorești sărăcite) orice campanie „pentru libertate”? În locul liderilor occidentali aș fi extraordinar de îngrijorat și aș căuta febril, disperat chiar, soluții pentru mai multă justiție socială, pentru refacerea coeziunii și a solidarității, laolaltă cu relansare economică. 

Alegerile din 2 noiembrie – puține vești bune

Finala alegerilor prezidențiale se apropie, temperatura politică e în creștere iar emoțiile încep să clocotească. Dincolo de tensiunea momentului și de rezultatele pe care le vom ști în seara de 16 noiembrie putem extrage câteva învățăminte pe baza primului tur. Nu sunt toate și poate nici cele mai relevante. Majoritatea veștilor nu sunt, din păcate, bune.

1. Dihotomia stânga-dreapta este una (în continuare) relevantă pentru înțelegerea rezultelor alegerilor chiar dacă mulți analiști încearcă să ne convingă de contrariul. Mai multe analize arată (mai detaliată este de pildă cea publicată electronic de profesorul Dumitru Sandu https://www.dropbox.com/s/r3l2zcn66w9stes/DouaRomanii_si_o_diaspora3.pdf?dl=0) că nivelul de dezvoltare al unui județ este corelat negativ cu ponderea votului pentru candidatul PSD. Pentru a răspunde eventualelor critici subliniez faptul că apartenența de clasă nu este doar despre nivelul  veniturilor salariale (vezi simplificările de aici: http://www.biziday.ro/2014/11/04/o-campanie-perversa-distructiva-cu-doi-castigatori-si-20-de-milioane-de-derutati/) dar și despre  sărăcie comunitară sau despre infrastructură publică, despre capital social și antreprenoriat.

2. Alegătorii din Transilvania au rămas mai de dreapta. Rezultatele de la 2 noiembrie distribuite simplist pe o hartă au creat imaginea falsă a unei subite falii între rezultatele alegerilor din România Mică (Moldova și Țara Românească) și Transilvania. Analizele unui alt coleg sociolog arată că în toate alegerile prezidențiale de până acum ponderea voturilor pentru candidatul de stânga într-un județ poate fi explicată de gradul de dezvoltare al județului, de situarea sa în Transilvania și procentul maghiarilor. Cu alte cuvinte, votul din România a fost întotdeauna în ultimii 24 de ani unul regional – cu o tendință lentă dar sigură de scădere a importanței acestei componente - dar și unul bazat pe dezvoltare socio-economică diferită.

3. Tentațiile discursurilor etniciste și regionaliste sunt deopotrivă greu de rezistat și deosebit de periculoase. E de reținut însă că, în timp ce diferențele de orientare politică și atitudine civică dintre județele din Vest și Nord-Vest și cele din restul țării sunt un fapt, transformarea acestora într-o temă de isterie naționalist-etnicistă sau regionalistă sunt opționale. Politicienii responsabili ar încerca să înțeleagă de unde vin diferențele constatate și, eventual, să propună soluții pentru acoperirea deficitelor de dezvoltare sau de integrare. Cei care agită flamura pericolului separatismului sau, mai rău, discursul xenofob (de genul „votați un român ortodox!”) urmărind câștiguri electoral pe termen scurt vor purta povara unor consecințe cultural și politice deosebit de periculoase același avertisment fiind valabil și pentru cei care solicită votul doar în virtutea unor argumente regionaliste.

4. Dar înainte de toate, primul tur al alegerilor prezidențiale ne-a adus indicii despre faptul că suntem foarte departe de statutul de democrație consolidată.

4.1. O bună parte din voturile din mediul rural, mai ales în zonele cele mai sărace, sunt ușor de controlat prin rețelele de putere de la nivel local. Mai mult, pentru a deține aceste rețele în sfera de influență, singura problemă este adeseori doar prețul. Ne atestă acest lucru rezultatele din localitățile în care primarii au schimbat afiliația politică profitând de Ordonanța Traseismului: se pare că scorul prezidențiabilului PSD a fost de 70-80% în peste două treimi din aceste localități (http://www.revista22.ro/articol.php?id=49695) iar nici schimbarea de sex politic nu s-a făcut, de cele mai multe ori, în urma unor revelații politice (http://romaniacurata.ro/cate-voturi-au-adus-pentru-ponta-primarii-traseisti-si-cat-au-costat-studiu-de-caz/). E adevărat că se poate invoca și o cauzalitate inversă: atitudinea majorității populației a impus primarilor din respectivele localități să schimbe afilierea politică – o ipoteză plauzibilă având în vedere că USL-ul a indus în 2012 o oarecare confuzie în ceea   privenște orientarea politică a aleșilor și alegătorilor prin reducerea discursului politic la atitudinea față de președintele în exercițiu. Din punct de vedere științific ordonanța traseismului a produs un experiment cu potențial foarte important pentru înțelegerea mecanismelor electorale din țara noastră.

4.2. Drepturile cetățenești sunt o chestiune minoră relativ la interesul electoral. Ne dovedește acest lucru sabotajul sistematic împotriva voturilor celor din diaspora din partea personalului diplomatic precum și continuarea acestei politici și pentru turul al doilea, intenție mascată după tot felul de declarații de intenții, minciuni și omisiuni (http://www.gandul.info/politica/bec-il-contrazice-pe-corlatean-mae-putea-suplimenta-numarul-sectiilor-de-votare-din-strainatate-reactia-mae-13511907) .

4.3. Frauda a fost folosită în continuare, aparent, ca instrument politic, la scară mare de ambele blocuri politice dominante. Ponderea acestor practici e dată, cred eu, de controlul deținut asupra personalului din secțiile de votare (http://stirileprotv.ro/stiri/alegeri-prezidentiale-2014/harta-turismului-pe-liste-suplimentare-in-ziua-alegerilor-teleormanul-a-fost-vizitat-de-mai-multi-oameni-decat-brazilia.html). În afara unor centre universitare mari unde este de așteptat un număr mare de votanți pe liste suplimentare, situațiile precum cele din Ilfov, Giurgiu, Mehedinți sau Sălaj ne indică că voturile nu sunt de valoare identică, că merită să „achiziționezi”  primari și reprezentanți în secțiile de votare dar și că actuala legislație a procedurilor de votare conține numeroase portițe pentru distorsionarea rezultatelor.

Nimic mai mult decât scârbă

Mi se mai întâmplă, rareori e drept, să mă întreb sau să fiu întrebat de ce nu m-am implicat în politică. Și de ce mulți alții ca mine, sau mai valoroși - și sunt destui - nu se implică, participând prin pasivitate la dezastrul din jur.

De ce nu au oamenii încredere în politicieni, în Guvern sau în Parlament? De ce spectacolul politic nesfârșit al televiziunilor de știri ale oligarhilor este unul ipocrit, indecent și irelevant? De ce partizanatul politic este fie semn de prostie fie de oportunism sau carierism?

Răspunsul la astfel de întrebări îl știe, din păcate, până și un copil de grădiniță de la noi, care a învățat că trebuie să plece din țară pentru a fi fericit. M-am obosit totuși să enumăr câteva argumente scandaloase pentru a susține teza că elita politică de la noi e demnă de dispreț și în nici un caz de a fi emulată. În sinteză, spun că politicienii noștri sunt nedemni, indecenți, ipocriți, imorali, cinici, lipsiți de bun simț și de orice talent. Excepțiile sunt sunt cazuri rare nimerite accidental acolo, aflate în proces de transformare sau în curs de eliminare.    

Pentru că nu există nimic sfânt în zona asta a vieții: majoritățile parlamentare se construiesc cumpărând reprezentanții poporului en-gros sau en-detail, afilierile ideologice se schimbă peste noapte, dușmani de moarte devin subit prieteni și vorbesc despre fuziuni, lupta pentru protejarea mediului e înlocuită de pe o zi pe alta de cea pentru creștere economică, „interesul național” se întâlnește cu cel al „comunității minoritare” prin permanentizarea la guvernare etc. Curat murdar, coane Fănică!

Pentru că avem aproape 600 de parlamentari, mulți dintre ei abia votați de o mână de cetățeni, în două camere cu atribuții identice și asta ni se spune că e bază a unei democrații reprezentative puternice. În schimb rezultatele a cel puțin două referendumuri sunt ignorate de reprezentanții poporului. Tot în numele democrației.

Pentru că în România singurul radicalism semnificativ este cel al politicii machiavelice. A crede în ceva, a fi consistent în opțiuni este semn de infantilism. Atacurile reciproce recente ale foștilor acoliți ai președintelui arată că politicianismul e o afecțiune contagioasă deosebit de virulentă care macină din interior caracterul oamenilor transformându-i într-un fel de zombie morali. Doar când metamorfoza e completă sunt acceptați în elita puterii.

Pentru că decența e privită condescendent acolo în elita puterii. Președintele și un fost prim-ministru s-au încumetrit fără jenă cu o rețea de interlopi periculoși și mai și invocă principiul egalității de șanse pentru asta. Întreg establishmentul și-a trimis nevestele, fiicele, amantele în Parlamentul European. Tot fără rușine, arătând poporului care e calea. Iar acesta a înțeles și a votat.

Pentru că, tot fără rușine, ne țin lecții de moralitate și verticalitate tot felul de lichele ajunse în vârful piramidei sociale după ce au dat pe mâna poliției politice comuniste rude, prieteni și colaboratori și care mint în continuare fără să clipească despre trecutul lor.  

Pentru clica de securiști și nomenclaturiști care au preluat ADN-ul PCR-ului care a ajuns să se intituleze monarhistă. Dar mai ales pentru familia regală care se întovărășește cu zoaia asta fără nici o reținere. Și se pare că aproape nimeni nu sesizează ridicolul situației.

Pentru că o țoapă cu moralitate dubioasă bibănește public o companie de intelectuali de top care s-au înrolat naiv în politică ca să joace rolul ciobanului vrâncean. De altfel prototipul politicianului de succes la noi este parvenitul fără calități și fără moralitate în jurul căruia tot ce are o anumită valoare se prăpădește fără nici o speranță.

Pentru că sunt considerați cei mai buni premieri ai României post-1990 unul care fura cum respira și altul care a ipotecat țara pentru o mână de voturi cum nu a mai făcut-o nimeni în istoria recentă.

Pentru că prim-ministrul țării mele este un plagiator dovedit de mai multe comisii de experți iar instituțiile academice nu au reușit să îi retragă titlul de doctor împotriva evidențelor. Mai mult, se pare că bunul simț se stabilește prin tribunale sau prin ordonanță de urgență în loc să fie o normă însușită în cei șapte ani de acasă.

Pentru ciobanul semi-analfabet, megaloman, autoritar și rasist pe care l-au votat multe mii de concetățeni atât pentru Parlamentul European cât și pentru Parlamentul României și nu din partea vreunui grup fascist ci din partea unui partid liberal. Și pentru că analfabetul de care vorbeam a fost numit în Comisia Juridică a Senatului de același partid.

Pentru că celui mai bine plasat candidat în finala unor prezidențiale recente i s-a părut firesc să își petreacă noaptea dinaintea dezbaterii finale acasă la unul dintre cei mai detestați oligarhi. Și probabil că nici acum nu înțelege cu ce a greșit și se cere în mod ridicol din nou candidat.

Pentru că damagogia și ipocrizia sunt ideologie de stat. Manualul de relații publice al figurilor publice obligă la invitarea câte unui sobor de preoți la orice eveniment, la rugăciuni și semne ostentative ale credinței. Până și întâiul liber-cugetător al țării a învățat spre bătrânețe să-și facă cruci în public renunțând la valorile din tinerețea sau revoluționară. Cum am spus, politicianismul e o boală mult mai grea decât alte afecțiuni ale spiritului.   

Etc.

Etc.

Nu e un eseu nici o analiză. E o descărcare cu năduf sau o justificare. Dar mă simt mai bine.

Dincolo de aparențe

Contrar percepției comune, în tragediile din proximitatea noastră ofensiva aparține Statelor Unite și nu Rusiei. De decade bune Siria este în sfera de influență a Rusiei, ce să mai vorbim de Ucraina. Nu occidentul e la risc de pierdere de teren ci Maica Rusia, pe care media occidentală o pictează cu mare succes în poziția de agresor. Așa că...

Dar...în ambele situații lucrurile se poticnesc de rezistența acerbă a Rusiei care nu poate accepta să decadă în ierarhiile internaționale într-atât încât nici politica Ucrainei să nu o poată influența. Rusia a inițiat în mod evident o invazie într-o țară suverană, încălcând aparent întreaga ordine mondială postbelică. În plus, atât în Siria cât și în Ucraina și-a încercat capacitățile de manevră și UE, mai mult încurcând decât făcând bine dar nefiind mânată de aceleași interese ca și aliatul transatlantic. O dovadă avem în convorbirea interceptată a dnei Nuland (f**k EU) precum și în bizara încălcare a tratatului sponsorizat de miniștri de externe din UE, când Ianukovici a părăsit subit țara, fără motiv aparent, la nici 24 de ore de la obținerea unei înțelegeri care îl propulsa în situația de câștigător al rundei. Vă aduceți aminte de marea victorie a lui Sikorski care a reușit prin diplomație realistă să oprească înecarea într-o baie de sânge a revoltei populare...E destul de plauzibilă presupunerea că cineva l-a speriat suficient de tare pe Ianucovici încât acesta să uite de promisiunile europene... iar acela nu a fost Putin. Țarul rus are nevoie doar de o Ucraină docilă și prietenă, nu de spectrul unei confruntări, de sancțiuni și izolare.

Concluzia: nu doi (Occident și Rusia) ci trei (luați UE și SUA separate) actori masivi sunt în competiție iar SUA par a fi în avantaj net deși se plasează strategic în postura arbitrului nevinovat. Rusia este în defensivă pe toată linia și o văd cu bătăi de cap și mai mari în viitor indiferent de finalul imediat al micii noastre drame geostrategice (pare-se că prietenul de nădejde din Extremul Orient l-a părăsit la prima dificultate în timp ce Turcia se încruntă cu gândul la soarta tătarilor din Crimeea). Uniunea Europeană...încearcă să joace un rol pe scena mondială cu eleganța unui elefant beat. Să sperăm că în timp va învăța să se miște mai cu folos.

Fără să îmi fie clar care e interesul SUA în toată tărășenia ucrainiană, pentru care se pot înainta ușor câteva ipoteze, să fim fericiți că suntem în siajul  celor mai puternici. Doar să navigăm cu talent, să nu ne răsturnăm și să admitem, dincolo de considerații ideologico/morale, că interesul nostru este alături de NATO și SUA. 

Nu ne îndreptăm spre prăpastie. Suntem deja acolo.

Crizele sunt momentele în care adevăratele caractere, resurse și orientări ies la iveală. Nu, nu voi vorbi despre disputa Gâdea – Antonescu ci despre altceva, care pare a preocupa mai puțin agenda publică de la noi. Invazia din Crimeea ne indică ca un turnesol în ce măsură este pregătită lumea noastră pentru o confruntare care să reechilibreze geopolitic lumea. Ei bine, ultimele dezvoltări ne arată că, în afara SUA – care au o experiență războinică neîntreruptă  de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial – nici una din marile puteri occidentale europene nu e dispusă să renunțe la confortul păcii de acum pentru promisiunea siguranței ordinii geopolitice pe termen lung.

Așa cum mulți au remarcat, situația de acum seamănă iritant de mult cu cea din Europa anilor 1936-1940 când, profitând de defetismul britanic și francez și de izolaționismul american, Germania nazistă și Rusia sovietică și-au împărțit și au înrobit cam cum au vrut teritoriile și populațiile dintre ele (Finlanda, țări baltice, Cehia, Polonia, Austria). Ca și acum, democrațiile occidentale au preferat concesiile, tonul împăciuitorist, ofensive diplomatice și nesfârșite conferințe pentru a parlamenta cu tirani aflați într-o permanentă nevoie de confruntare pentru a se legitima. Majoritatea comentatorilor nu conștientizează nici acum, am impresia, că terorismul cecen, provocările georgiene și „oprimarea minorității ruse” din Ucraina le vin ca niște mănuși despoților de la Moscova iar aceștia nu se vor opri din aventurile lor agresive decât atunci când vor avea de înfruntat o opoziție severă care le-ar pune în dificultate propriile poziții. Mai mult, atitudinea fermă este necesară cât mai devreme pentru a le da psihopaților posibilitatea de a se retrage fără pierderi prea mari, cea mai periculoasă situație fiind aceea în care aceștia sunt prinși cu spatele la zid. Eu sper că acest moment nu a trecut încă și că Putin își poate retrage armata de invazie fără să își șubrezească prea tare controlul asupra Rusiei.

În loc să fie un garant al păcii și securității Uniunea Europeană pare mai degrabă un sanatoriu de schizofrenici sclerozați fericiți să trăiască în moleșeala plăcută a rutinelor, tranchilizantelor și a minciunilor terapeutice. Stridentă e actualitatea proverbului roman „si vis pacem, para bellum”, pe care politicienii europeni, preocupați de mizerabilele lor jocuri, par a nu-l fi stăpânit niciodată, lăsând un întreg ansamblu civilizațional, politic și economic cu pretenții de prestigiu și unitate fără apărare și fără politică externă, aparent sub lozinca unui pacifism natâng care ascunde o incapacitate profundă pentru gândire vizionară, solidaritate și leadership. Nu vi se pare absolut ridicol ca o uniune politică de 500 de milioane de locuitori și un PIB mediu/cap de locuitori dublu celui al Rusiei să fie incapabilă să articuleze un răspuns ferm în fața agresorului de la Răsărit și să aștepte, pentru a câta oară?, ca yankeii cei mult disprețuiți să îi sară în ajutor! Dragii europeiști, ceea ce vedem noi nu este o uniune politică ci mai degrabă o oligarhie mascată într-o parodie sordidă de federalism care hrănește un uriaș și inutil aparat birocratic.

Parte a diagnosticului situației de acum este și tembelismul comentatorilor apologeți ruși anti-americani (ziși și realiști – aceștia pot fi recunoscuți după discursul stângist, uneori de-a dreptul marxist, împănat cu lozinci tiermondiste, și cu insinuări împrumutate din propaganda fascistă și stalinistă despre o presupusă ocultă mondială iudeo-masonică precum și printr-un cult pentru personaje și forțe sinistre precum Troțki, Stalin, Che-Guevara, Cuba lui Castro, China maoistă sau Rusia imperialistă în toate avatarurile ei). Recursul la perioada interbelică poate fi repetat și aici: intelectualitatea europeană a anilor 30 a practicat un violent discurs anti-democratic prosternându-se în fața tuturor totalitarismelor criminale pe care le înzestra în mod cu totul iresponsabil cu virtuți metafizice. Nu e de mirare că intelectualitatea și-a pierdut în secolul trecut poziția de reper lăsând publicurile la îndemâna aparatelor de marketing, propagandă și a mass-media. Chiar dacă nu fundamentală, vina intelectualilor moderni de a legitima ideologii ale forței brute și ale genocidului în secolul al 20-lea este o lecție din care nu par a fi învățat nimic. Nu vor învăța nici acum nimic, Hegel, Nietzsche și Althusser sunt mai cool decât Locke, Montesquieu, Adam Smith și Nozick. Se uită prea ușor că toată efervescența și aroganța lor intelectuală își are, fizic, originea în sângele celor care au eliberat de fiecare dată țările Europei de tiranie, în numele unor idei simple și, da, banale, precum democrația, libertatea sau drepturile omului și ale popoarelor. 

Ne rămâne să sperăm că Putin s-a jucat doar un pic, își va lua jucăriile după ce i-a arătat vecinului ucrainean cine-i șeful și ne va lăsa în pace. Sau că americanii ne vor rezolva din nou problemele chiar dacă noi râdem din când în când de ei. 

Nodul gordian

Update

1. În grabă, am uitat de (mez)alianțele pe care le poate face PDL-ul - dacă nu cumva le-a făcut deja - sau chiar și Băsescu. Înțelegeri pe sub masă cu PSD-ul, oricât de puțin verosimile, sunt evident în avantajul socialiștilor și pot lua cel mai probabil forma demobilizării electoratelor proprii („nu e lupta noastră” etc.).

2. De fapt, strategia de bază a PSD-ului va fi aceea de a demobiliza electoratul advers (via spirala tăcerii cauzat de anti-băsismul isteric de pe media proprie sau prin șiretlicuri gen Tăriceanu-PRL ori înțelegeri obscure cu PDL-ul).

3. Pentru prognoze, luați-vă doar cu precauție după rezultatele viitoare ale europarlamentarelor unde, ca de obicei, participarea va fi redusă și vor ieși mai bine partidele cu o bună bază de activiști (PSD, UDMR) sau mișcările contestatare și de opoziție. Pentru moral și alte resurse :-) însă, nu strică un rezultat cât mai bun.


Ieșirea PNL-ului din coaliție complică lucrurile pentru toată lumea. E bine știut că PSD-ul are o problemă cu prezidențiabilii ajunși în turul al doilea. Nici coaliția băsistă nici PDL-ul nu se simt prea bine, șansele pentru accederea în turul doi reducându-se simțitor. Deși și-a asigurat aproape cu siguranță un loc în finala prezidențialelor PNL-ul e și el în impas de vreme ce o coaliție gen CDR sau ADA nu e foarte probabilă.

Pentru a lămuri cât de mare este durerea de cap pentru toate mișcările putem să simulăm distribuția opțiunilor politice ale electoratului, pornind de la rezultatele Parlamentarelor din 2012 ajustate și rotunjite apoi prin părțile „moi” (statistica electorală nu este farmacie așa că nu mă interesează comentarii gen „PSD are defapt 33% nu 30”):

• -       PSD – max 30%
• -       PNL – max 15%
• -       PDL – max 10%
• -       Mișcarea „jos FSN” (nostalgici ADA) – max 7%
• -       Mișcarea „jos Băsescu” (sau mișcarea A3) – max 15%
• -       Mișcarea „sus Băsescu” – max 7%
• -       Mișcarea „uniți salvăm – jos toți hoții” – max 7%
• -       UDMR – max 7%
• -       Alții – 2%

În mod logic PSD-ul va încerca să își atașeze cantitatea din mișcarea „Jos Băsescu” cu care deja se identifică – vezi ultimele declarații  ale primului-ministru plus prietenia intensă, de ceva vreme, dintre socialiști și grupul Intact. Dacă PNL-ul va fi lăsat fără voturile anti-băsiștilor nu va avea altceva de făcut decât să coaguleze ceva de soiul Coaliției Democrate, cu PDL-ul, cu băsiștii, nostalgicii ADA etc. PDL-ul și băsiștii își vor vinde foarte scump voturile iar Antonescu poate să înceapă deja să o lase mai ușor cu discursul anti-PDL și anti-Băsescu și, în consecință, să fie făcut în toate felurile de media apropiată puterii. Dacă Antonescu va reuși această echilibristică poate să se gândească deja la o șansă reală de obținere a fotoliului de la Cotroceni.

UDMR-ul și „uniți salvăm” sunt în poziții de king-maker. Cel mai probabil UDMR va rămâne în afara competiției (ceea ce e totuna cu trădarea aliatului de conjunctură de acum). Opțiunea „indignaților” se cunoaște, pe de altă parte, citiți doar editorialele Alinei Mungiu.

Faceți socotelile și iese ceva pe muchie.

Evident că e posibil și scenariul aproape incredibil al conspirației PSD-PNL menite a monopoliza scena politică, în dauna opoziției, scenariu care devine verosimil doar dacă socialiștii aruncă în luptă vreun candidat de sacrificiu (cum a fost Diaconescu la București la locale) sau invers, dacă Antonescu va face opoziție doar de figurație. După cum merg lucrurile și loviturile nu pare a fi cazul.

Așadar, dragi liberali, sunteți gata să îmbrățișați înaltele idealuri ale luptei anti-PSD și să îl reevaluați pe matroz?