Hatos

16 iulie 2012

Etica la studentii UO

Esantion: 695 de studenti la nivel de licenta si de master ai UO.

15 iulie 2012

Satisfactie la UO

Cât de mulțumit ești de…	Foarte nemultumit	Nemultumit	Multumit	Foarte multumit	Nu stiu
A. Viata ta la Universitatea din Oradea in general?	4.2	10.0	70.2	12.6	3.0

13 iulie 2012

Dragi tineri bihoreni care nu ati luati bacul nici de data aceasta. Va ajut cu o lista de joburi pentru care nu aveti nevoie de facultate si pentru care este mare, mare cerere in Bihor. Numerele din dreapta arata cam cat de rau - adica mult - s-au cerut oameni pentru aceste ocupatii in 2011. Daca va intereseaza va spun si de unde stiu (oricum trebuie sa aveti incredere in mine).

Nu trebuie decat sa alegeti si sa faceti ce trebuie adica cel mult niste cursuri de calificare.

	Numar de anunturi in esantionul din 2011
ospatar	103
vânzator	88
bucatar	80
sofer de autoturisme si camionete	70
barman	69
coafor	69
sofer autocamion / masina de mare tonaj	68
manichiurist	53
cusator piese din piele si înlocuitori	38
croitor-stantator piese incaltaminte	33
mecanic auto	32
brutar	31
patiser	30

10 iulie 2012

Dezastrul e al Bacalaureatului. Cei care au picat examenul ar putea fi chiar fericiti

La fel ca în raport cu multe alte teme, față de așa-zisul bacalaureat dezastruos din acest an fiecare zice ce-l interesează și ce poate. În general avem o sumedenie de căutători solipsiști de cauze, pe de o parte (oameni cu gândire de oameni de știință) și de căutători de vinovați (politicieni și acoliți de ai lor), pe de alta.

Să fie ratele de promovare a examenului de maturitate atât de mici din cauza elevilor de la fostele școli profesionale – care s-au trezit în fața unui examen care nu i-a interesat? Sau să fie rezultatul efectului paralizant al camerelor de supraveghere? O fi din cauză că în funcție de filieră se învață anumite chestii, dar la bacalaureat o parte din probe sunt standardizate? Să fi fost căldura de vină?

Foarte probabil să fie câte un pic din fiecare (mai puțin căldura, era o glumă).

Mi-ar plăcea, totuși, să cunosc și trăirile celor care au picat bacalaureatul ca să înțeleg despre cine și despre ce vorbim. Dacă aș ști că o mare parte dintre cei care au eșuat la bacalaureatul din acest an au învățat pe rupte și au fost sincer surprinși de rezultat aș fi mânios, ca în fața oricărei injustiții. La fel și dacă aș afla că cei mai mulți dintre părinții celor care au eșuat au insistat zilnic pe lângă odraselele lor să învețe și le-au plătit meditatori dintre cei mai buni, sacrificând concedii și alte bucurii materiale.

Tare mă tem că așa ceva nu s-a întâmplat defapt. Sunt convins că marea majoritate a celor care au picat bacul nu se așteptau să treacă decât dacă pot să „miște" ceva. Așa cum au făcut generații întregi, până la funestul examen din 2011, când loteria sutelor de mii de adolescenți cool nu a mai funcționat. Pentru că promovarea examenului de bacalaureat a fost degradată, la ultimele generații, la nivelul unei justificate importanțe secundare.

Ignorând zbieretele celor care vad în lipsa de interes și performanță scolastică a tinerilor o catastrofă adolescenții noștri, mai mult decât părinții lor, sesizează câteva lucruri despre șansele lor în viață pe care, dealtfel, sunt chemați specialiștii să le enunțe: că diplomele de studii superioare s-au devalorizat până la un nivel la care e greu de spus care e diferența față de o diplomă de absolvire a liceului în condițiile în care posibilitățile de angajare la stat sau în poziții de expertiză sunt fie reduse fie solicită stagii mult îndelungate de școlarizare și că, dincolo de deținerea unor diplome de studii superioare, un tânăr are nevoie de multe alte atuuri pentru a se realiza în viață sprijinindu-se pe învățătură.

Cred că ar trebui să vedem indolența aparentă a tinerilor ca o abdicare din cursa spre reușită socială pe merit academic. Nu pentru că succesul nu ar fi atrăgător – toți cei de succes sunt o dovadă că e meseriaș să ajungi cineva. Ci pentru că distribuția șanselor a devenit în anii din urmă atât de inegală încât numai cineva foarte talentat și tenace poate acoperi handicapul absenței unor părinți educați și, dacă se poate, bogați. Cu alte cuvinte tinerii și poate și părinții lor și-au dat seama că nu merită să se străduiască pentru obținerea diplomei de bacalaureat.

Trecând peste tânguielile universităților, rămase fără candidați, și ale celor care din evoluția notelor la bacalaureat înțeleg doar că tinerii de azi sunt mult mai neserioși decât cei de ieri cred că ar trebui să vedem oportunitățile din această situație, mai ales faptul că avem în față câteva generații dornice să intre rapid pe o piață a domeniilor productive și a serviciilor. Industria și serviciile au o importantă șansă aici, evident dacă nu vor beneficia de ea întreprinzătorii din Italia sau Spania.

Pentru a nu contabiliza peste decenii alte câteva generații irosite, momentul ar trebui valorificat urgent prin investiții masive în învățământ profesional și educația adulților. Bineînțeles, dacă ar fi cine să facă așa ceva, între două cataclisme politice.

21 iunie 2012

Prin comedie către tragedie

Dacă nu ne-am îndrepta vertiginos către tragedie ar fi chiar comic. Și nu mă refer la așa-zisa tragedie a lui Năstase care, așa cum comenta cineva, a fost în stare să împuște zeci de mistreți în câteva ore – la măcelul de la Balc - dar nu a fost capabil să se nimerească pe sine însuși de la mică distanță.

Întâmplările din ultimele ore ale fostului prim-ministru sunt de-a dreptul grotești: după o așa-zisă încercare de suicid care miroase de la o poștă a încercare de sustragere de la executarea pedepsei, ajunge pe masa de operație. La spital, vedem la televizor, are loc o adevărată reuniune a bandiților: medicul care îl operează e un hoț dovedit iar la căpătâiul lui veghează o formidabilă grupare de mafioți – începând cu ucenicul lui, actualul prim-ministru, și continuând cu alde Șova sau Vanghelie.

Pe mine mă îngrijorează, mai mult decât umilința lui Năstase, indiferența obraznică cu care Ponta și ciracul lui, Antonescu, tratează problema de furt intelectual în formă continuată dezvăluită în ultimele zile. Tare mi-e teamă că investiția de până acum și mizele celor care au făcut-o copleșesc la USL orice considerent de onoare sau respect pentru public. Este înfricoșător să mă gândesc că decizia logică pentru Ponta care, nu-i așa, nu mai are nimic de pierdut, este să execute în continuare planul pentru care socialiștii și liberalii s-au întovărășit. Gesturile din zilele următoare ale liderilor actualei grupări de la putere ne vor arăta dacă asistăm la o tragedie sau la o comedie.

15 mai 2012

E clar: nu vin tinerii

Din păcate, în postarea mea de acum vreo două luni am avut dreptate. Lista candidaturilor pentru funcțiile de decan, care poate fi citită aici, și un pic de cunoștință despre universitate, arată că am vorbit cu temei. În condițiile unui context economic și demografic nefavorabil, când universitățile concurente de orice fel își ascut săbiile iar unii de-ai noștri își dau cu stângul în dreptul nu pot fi foarte optimist.

24 aprilie 2012

Traiasca trendul ascendent!

Rezultatul de ieri era de așteptat. Cel puțin ordinea candidaților, dacă nu și decalajul dintre primul și al doilea. Intervalul dintre cele două tururi este prea mic pentru a se putea obține răsturnări spectaculoase astfel că Bungău are în mod evident cvasicertitudinea obținerii funcției de rector și cu aceasta adepții stabilității epocii Antal pot să răsufle ușurați.

Cred că rezultatele mai atestă și falimentul campaniilor duse de contracandidații cei mai importanți ai lui Bungău – Horga și Ilieș, care în locul unei abordări frontale a comunicării cu electoratul (pentru care nu s-au priceput cred dar, așa cum am scris ieri, nici nu au avut curaj) au preferat să își piardă vremea în strategii de culise riscante. Nu numai pentru că în astfel de aranjamente cuvântul dat este foarte relativ dar și pentru că adeseori se promit lucruri imposibile. În opinia mea un candidat bun, de genul celor doi, dacă ar fi început campania din timp și ar fi fost mai cu cojones ar fi obținut în acest prim tur cel puțin 35% iar în turul doi ar fi câștigat fără probleme cam ca și IA Pop la UBB.

În orele dintre cele două tururi Horga trebuie să încerce să-I mobilizeze pe cei vreo 200 de alegători care nu au participat la vot, în special pe cei de la medicină și să îi convingă pe votanții contracandidaților situați pe locurile 3-6 să îl aleagă. Sarcina este aproape imposibilă: având în vedere participarea masivă la vot este greu de crezut că vor veni mai mulți la vot și că, pe de altă parte, diferențele dintre votanții celor 4 candidați rămași pe dinafară nu vor avea efect. Cum o bună parte dintre cei care au votat Felea, Ionescu, Ilies și (cred că mai era unul…) nu vor veni la turul 2 mă aștept la un rezultat de genul 60-40 în favoarea lui Bungău.

Și vom continua trendul ascendent.

22 aprilie 2012

Campanie? Care campanie?

Din punct de vedere comunicational campania pentru functia de rector al Universitatii din Oradea s-a desfasurat sub semnul primitivismului și al lipsei de angajament. Senatul a organizat dezbaterile din facultati iar ziarele sau televiziunile le-au reflectat cum au vrut ele. Dacă prima instituție a ținut cu tot dinadinsul să sublinieze unitatea și armonia instituției (consacrând de fapt autoritatea, incertă până atunci, a Senatului în raporturile cu viitorul rector și Consiliu de Administrație, subiect care merită interogat în continuare) presa a subliniat, cum ne așteptam, într-un mod adeseori nemăgulitor zbaterile universitarilor.

Comunicarea în campanie este pentru alegători ori emisiunile televizate și articolele din ziare au avut membri comunității academice ca public secundar doar. Ele au valorificat în primul rând subiectul alegerilor, care face parte construită din șirul de cancanuri care face Universitatea un subiect numai potrivit pentru a aduce audiență. Pentru alegeri comunicarea trebuia să se desfășoare în universitate, între universitari înșiși și universitari și candidați.

În cadrul întâlnirilor cu alegătorii candidații au lansat de cele mai multe ori mesaje stereotipe și consensuale. Mai toți candidații sunt de acord că „suntem pe un trend ascendent” că „trebuie să obținem calificativul de universitate cu grad ridicat de încredere” și că trebuie promovată excelența, promovarea domeniilor de ierahizare cât mai multe în categoria B și A. Teme delicate, precum posibile disponibilizări sau reduceri de salarii, desființări sau înființări de programe de studii și stucturi universitare, numirea decanilor și a prorectorilor au fost ignorate sau pasate. În atmosfera cordială a dezbaterilor dintre candidați au ajuns să conteze mai mult elementele de formă și stil (candidații preferați vor fi cei mai coerenți, cei cu oarecare carismă și talent oratoric susținut de viziuni și metafore suficient de puternice). Lipsa campaniei a fost pregnantă online (spre deosebire, de pildă, de campania de la UBB). Chiar si prezentele sunt mai degraba absente: in afara de Felea, care si-a lansat timid un blog pe care atarna stingher un singur comentariu, si de Horga care tot in semiclandestinitate si-a deschis un cont pe Facebook, restul au păstrat o tăcere vinovată.

Efectul asupra alegătorilor este multiplu. În primul rând nu le-a permis să se identifice cu o oarecare viziune despre universitate dar mai ales să își construiască o identitate în interiorul universității pe care ar fi trebuit să o promoveze candidații (ca să fiu drept, Horga și Ilieș au încercat așa ceva). Pe de altă parte, nu le-a permis candidaților să facă angajamente serioase (demisia pe masă, concursul de cântece studențești sau echipe sportive nu sunt în nici un caz mize importante ale interesului membrilor comunității academice). În fine, i-a lăsat pe alegători victime ale distorsiunilor din presă sau ale influențelor ierarhice. În fond, lipsa de combativitate publică a candidaților poate sugera și că se bazează mai mult de înțelegeri de culise și că în spatele participării în campanie se află alte interese decât dobândirea poziției de rector. Impresia mea este ca lipsa campaniei, justificata oarecum de restrangerile de timp, a fost determinata în primul rând de grija candidatilor de a nu intra in polemici, de a nu produce clivaje in interiorul universitatii. Astfel, mesajele lor au ocultat diferentele si conflictele inerente unei institutii de marimea Universitatii. Prin această pasivitate candidatii si-au rezervat spatiul de manevra in cazul esecului. În acente condiții, preconizez că votul de mâine va fi orientat în mod precumpănitor de afiliații profesionale (inginerii vs umaniștii) fiecare dintre tabere avand spărgători de bloc. În aceste condiții facultăți precum Medicina sau Protecția Mediului pot face diferența.

10 aprilie 2012

Intalnire Alexandru Ilies

Azi, marti 10 aprilie, la ora 14, intalnire cu Alexandru Ilies, candidat pentru functia de rector al Universitatii din Oradea, in Aula Mare. Intre timp, pentru miercurea viitoare (18 aprilie) pregatim ceva `big` (sper sa iasa).

31 ianuarie 2012

Câteva întrebări pentru candidații pentru funcția de rector al Universității din Oradea

Update

Constat că postarea mea a fost preluată de către cei de la Informatia de Vest. Menționez că nu mi s-a solicitat acordul pentru aceasta - atrag atenția pentru cei care ar putea considera că sunt de acord cu pozițiile acestei publicații față de Universitatea din Oradea sau față de conducerea ei. Întrebările mele trebuie înțelese doar în sensul unui dialog constructiv, iar din acest punct de vedere nu văd nici o problemă în nici o referere la ele.

- Problema cea mai gravă în acest moment este scăderea numărului de studenți (care se suprapune în mod nefericit cu reducerea finanțării publice pentru Universitate). Ce intenționează viitorul rector să facă în direcția creșterii atractivității programelor de studii ale universității?

- Cum vede rolul conducerii centrale a universității: administrator al spațiilor și problemelor comune ale unei federații de facultății, pe de o parte sau ca un furnizor de bunuri comune pentru facultăți integrate într-o organizație coerentă și eficientă, pe de alta?

- Când va fi înființat compartimentul de management al programelor, cunoscându-se dificultățile pe care universitatea le întâmpină în gestiunea programelor finanțate prin granturi?

- Când se va introduce un sistem viabil de înregistrare a reclamațiilor care să funcționeze la toate nivelurile?

- Care este perspectiva candidaților privind oportunitatea de înființare a unor programe educaționale alternative la cele actuale – programe în limbi străine, programe de formare profesională continuă și învățământ la distanță și frecvență redusă?

- Ce pași se doresc a fi făcuți pentru a promova excelența în cercetare – mai exact promovarea universității în categoria celor de cercetare avansată (categoria A) având în vedere că finanțarea publică depinde din ce în ce mai mult de rezultatele de cercetare?

- Cum dorește candidatul să îmbunătățească relațiile universității cu presa?

- Care va fi politica de imagine a universității având în vedere că poziția ei pe piață depinde în mare măsură de credibilitatea sa (îmi permit să opinez că aceasta a fost până acum firavă și ineficientă)?

- Care sunt planurile candidatului privind editura universității, fiind cunoscute nemulțumirile vis-à-vis de activitatea acesteia?

- Care sunt planurile pentru simplificarea administrării universității și a structurilor acesteia?

- Când vor fi accesibilizate (pentru persoanele cu dizabilitati) toate clădirile universității?

- Când va exista un spațiu elegant/decent pentru servirea mesei, primiri de oaspeți, organizarea de reuniuni științifice în Universitate?

- Când va exista un sistem integrat de gestiune a documentelor la nivel de universitate?

- Când vor fi standardizate toate formularele administrative din universitate (și făcute accesibile prin sistemul de gestiune a documentelor menționat mai sus)?

19 ianuarie 2012

Occupy Romania

Protestele din acest ianuarie 2012 fac parte din ciclul visării și trezirii prin care activiștii din România încearcă, periodic, să facă țara aidoma așteptărilor lor. Din când în când o bună parte a românilor care păstrează o fărâmă de speranță ajung să se îmbete în masă cu visul frumos al unei fraternități miraculoase care depășește toate limitele prozaice ale vieții reale și care mătură, utopic diversele chingi care ne înlănțuie în celula fatalității. Am avut un asemenea moment, bineînțeles, la Revoluție. În revenirile următoare, din ce în ce mai puținii visători s-au entuziasmat de Convenția Democratică sau de Alianța Dreptate și Adevăr. La fiecare asemenea moment de extaz colectiv, în timp ce sute de mii de oameni vegetau în reveria unei fantasme sociale, juisând la iluzia controlului prin mișcare socială, strategii real-politik-ului elaborau strategiile de capitalizare electorală – adică având ca finalitate politicul cu toate beneficiile sale – a acestor instanțe de emoție colectivizată.

După prima fantazare colectivă, Marea Beție din decembrie să-i zicem, ne-am trezit că foștii nomenclaturiști, securiști și tehnocrații regimului comunist laolaltă cu acoliții lor puseseră mâna pe mecanismele țării. Celelalte revolte s-au terminat flasc, de fiecare dată, în dezamăgirea unei fete seduse și abandonate. În tot jocul ăsta al amăgirilor, energia și cedările visătorilor au fost transformate, împotriva lor, în bogăția păturii de succes a noii elite și în mizeria și apatia din ce în ce mai vaste a majorității.

Cei care sunt în piață acum sunt aceiași români cu veleități de activism, exasperați și de data aceasta puțin dispuși să se urce în căruța vreunui vânzător de gogoși politic. Mulți dintre ei sunt votanți PDL pocăiți sau foști susținători entuziaști ai CDR sau ADA. Ei sunt o bună parte dintre cei care la următoarele alegeri s-ar fi abținut în mod hotărât de la vot asimilând absența cu protestul sau chiar cu negarea. Lor li s-ar fi adresat Alba ca Zăpada lui Lăzăroiu, dacă ar fi avut curajul să-și însușească sloganul principal: Jos Băsescu. Utopia comunitariană este aparentă în sloganuri duioase de genul „vreau să fim prieteni” sau „România își așteaptă copiii acasă” etc. Noii revoltați, din care îi eliminăm pe cei trimiși de partide sau cei cărora li s-au promis șpăgile uzuale în aceste situații (ceea ce explică, parțial, prezența lumpenilor într-o mișcare tipică clasei mijlocii) par a fi, prin urmare, omologii autohtoni ai indignaților din Spania sau ai mișcărilor de tip Occupy din lumea occidentală.

Răzmerița timidă din ultimele zile este și nu este politică. Ea este politică în măsura în care are un proiect de asemenea natură – e drept destul de simplist – acela de a forța plecarea de la putere a actualilor guvernanți. Este apolitică în măsura în care evită să fie asociată vreunei structuri politice care face parte din actualul establishment politic – alcătuit în principal din partidele parlamentare sau cele care au șanse să intre în parlament. Mai mult, programul și compoziția manifestanților din București sau de aiurea (nu includ aici reuniunile sordide de câte 50-100 de liberali sau pesediști cu neveste și prieteni de prin unele târguri) semnalează evoluții importante în cultura și instrumentarul protestului politic de la noi. Apolitismul menționat califică revolta izbucnită ca reacție la nedreptatea suferită de Raed Arafat – un avatar al tuturor nedreptăților pe care românii trebuie să le suporte în proporia țară, ca o nouă mișcare socială. Ea introduce România în lumea bună a societăților în care moduri noi de a face politică protestatară și de contestare a întregului eșafodaj politico-instituțional construit prin dihotomia anti-comuniști vs post-comuniști construit în ultimii 22 de ani.

Pericolul ascuns în toată această mișcare cu iz anarhic este nostalgia apăsătoare care răzbate din toate mesajele protestatarilor. Revoltații noștri nu propun, decât șovăielnic, un proiect de societate și solicită direct și vocal restaurația unei stări anterioare (învățământ, sănătate, asigurări sociale etc.). Se sugerează aici că toate lumile posibile au fost încercate și consumate, ori că unele dintre acestea nu merită lupta, iar singurul proiect mobilizator este cel al întoarcerii la o lume distrusă de actuala elită socială și politică. Să recunoaștem, este un deznodământ trist pentru o țară în care activiștii civici au revendicat gălăgios, mulți ani, despărțirea de trecut.

Pe de altă parte, este destul de clar de acum de ce s-au bâlbâit reprezentanții establishmentului în raport cu recenta mini-revoltă: nu au știut cu cine au de-a face, cu cine să discute și despre ce. Flegmele luate de diverși politicieni care au îndrăznit să coboare alături de protestatari i-au lămurit destul de repede de lipsa de disponibilitate a nemulțumiților din stradă de a se lăsa reprezentați de vreo organizație politică. Pe de altă parte, va fi nevoie de o mare flexibilitate a opoziției pentru a îndesa în sacul cu voturi ceva de pe urma mâniei organizate de pe urma unor evenimente la care nu a participat aproape deloc, practicând o sfială de fată mare. Dacă USL continuă să gafeze confundând mișcarea indignaților cu vreo rețea sindicală sau un ONG achiziționat la bursa de funcții politice viitoare probabil că rata de participare la viitoarele alegeri va înregistra doar mobilizarea activului de partid iar distanța dintre regim și cetățeni se va adânci ducând la sporirea nemulțumirii populare față de actuala organizare a vieții politice.

Nu sunt prea optimist în ceea ce privește perspectivele mișcării. Ar avea nevoie de un vehicul politic sau măcar un erou în jurul căruia să se coaguleze o formă organizată de participare politică. Arafat s-a repliat discret, aratând că dorește să-și consume energia altfel. Pe de altă parte, orice încercare a vreunui partid de a se asocia mișcării o va distruge ca pe un castel de cărți de joc.

Voi recapitula pe scurt ideile acestui scurt eseu care ne devoalează faptul că avem atât motive de bucurie cât și de mâhnire prilejuite de protestele din ultimele zile.

Prima veste bună din ultimele zile este că în România există resurse de activism civic și societate civilă dincolo de organizațiile non-guvernamentale întreținute din finanțări externe. Mediul ONG are ceva de învățat din această situație. O altă știre îmbucurătoare este că nemulțumirea populației față de funcționarea sistemului politic din România a căpătat o exprimare manifestă și clară. Mai puțin fericită mi se pare, pe de o parte, imposibilitatea organizării acestor manifestări într-o organizație care să participe la competiția politică legală. Nici lipsa unui proiect de societatea din partea manifestanților, care constituie un agregat de revendicări revizioniste nu mi se pare foarte încurajatoare. Timpul ne va arăta dacă aceste proteste au fost doar un avertisment sau vor fi capabile să crească într-un fel sau altul la dimensiunea ideologică și organizațională a unei mișcări politice semnificative.

Adrian Hatos