Vă rog, gândiți!

De ziua Sfintei Preacuvioase Paraschieva, de Sfântul Ion cel Nou, de Bobotează sau de oricare alt sfânt, mii de credincioși se calcă în picioare pentru a pune mâna pe lucrurile făcătoare de minuni – PET-uri cu apă sființită, bucăți de oase cu certificat de autenticitate.

După ce tratamentele „alopate” par a fi dat greș în diverse ocazii (calitatea sistemului medical românesc poate fi o explicație, limitele științei alta), mii de români se îndreaptă spre homeopați, vraci sau șamani pentru a primi îngrijirea holistă derivată din vreo perspectivă spiritualistă cu inflexiuni orientale asupra funcționării corpului și a relației acestuia cu universul. Pentru siguranță, uneori se agrementează intervenția cu niște rugăciuni, apă sființită și chiar cu pelerinaje în locuri pline de supranatural.

Nu contează finalul – divinitatea alege căi misterioase – succesul e o garanție a fiabilității metodei iar insuccesul dovadă a lipsei de fidelitate a celui care o aplică.

Capacitatea românilor de a crede în minuni este bine cunoscută. Falimentele răsunătoare de la Caritas, FNI,  sau spargerea bulei imobiliare din 2008 intră în același registru al fatalismului și al așteptării miraculosului specifice populațiilor needucate și imature. Nu fac excepție din această listă nici entuziasmele tâmpe ale voturilor pentru schimbare din 1996, 2004 sau 2012. Sau așteptările comice la minuni din partea unei echipe naționale de fotbal destul de jalnică. La fel de irațională este și credința că monarhia sau orice altă reformă simplă ar funcționa  aidoma unui glonț magic care ar rezolva ca prin farmec toate problemele noastre. Ar fi comic, dacă nu tragic, să avem nevoie de un experiment natural ca să se dovedească că nu e așa.

Nu știu dacă copiii au nevoie de Moș Crăciun sau de Făt-Frumos ca să aibă o percepție pozitivă a realității dar adulții responsabili din lumea civilizată cu siguranță nu. Principiul realității este dureros, rezultatele cer știință, efort, riscuri și timp, lucruri pe care se pare că nu le controlăm îndeajuns și cu care nu ne putem împăca. Abia așa începem să fim cu adevărat moderni. 

Robin Hood demagogul

Demult nu am mai auzit atâtea bizarerii și păreri tangente cu problema ca și cu ocazia scoaterii pietrei aruncate cu nonșalanță de ministrul Nicolaescu în iazul politicilor de sănătate.

Sunt banii colectați prin CAS publici sau privați? Constituie ei un impozit sau o asigurare individuală? Ce înseamnă solidaritate socială? Este propunerea ministrului o sugestie de naționalizare?

Cred că orice discuție ar trebui să pornească de la 2 scopuri fundamentale inexorabil legate: 1) accesul tuturor cetățenilor la servicii medicale de calitate; 2) utilizarea eficientă a banilor asiguraților (indiferent ce nume dăm contribuțiilor lor).

Ce legătură au aceste obiective cu propunerea ministrului nu îmi este clar. Dacă deconturile per intervenție sau analize  la privat ar fi mai costisitoare decât la unitățile publice renunțarea la finanțarea de la CAS a spitalelor și clinicilor private ar fi justificată. Dar nu este așa - știm bine că se decontează la aceași tarif intervențiile la privat și la public. Dacă am avea dovezi că managementul unităților publice ar fi mai bun decât la cele private iar ar fi bine să fie orientați banii doar către aceste spitale și clinici. Ar fi minunat să fie așa dar minunile nu se întâmplă în partea asta de lume.

Cred că sistemul corect este ca CAS-ul să contracteze anual sau multianual un anumit număr de analize, intervenții etc. pe criterii de eficiență cost-beneficiu și de îndeplinire a unor standarde de calitate. Singurul loc în care contează dacă contractorii sunt privați sau de stat este acela al accesului la tratamente al categoriilor celor mai sărace care, în mod evident, nu pot acoperi costurile adiționale impuse de privați.

Cred că aici este și miezul problemei pe care îl semnalizează defapt inițiativa lui Nicolăescu și care arată încă odată ipocrizia guvernamentală: doctorimea din spitalele publice nu vede cu ochi buni că le pleacă la privați cei mai lucrativi pacienți ei rămânând pe cap cu cazurile sociale, multe, nerentabile și complicate. Demagogia devine astfel evidentă: retragerea decontărilor către spitalele private ar  forța migrarea către spitalele publice a unui segment din clientelă fără a îmbunătăți accesul la servicii medicale ale celor săraci (cu alte cuvinte, sporul de finanțare la public ar fi consumat de clienții de clasă mijlocie inferioară care ar decide să se înghesuie la public cu plicurile și relațiile pregătite). Dezavantajul imediat pentru cei săraci, cărora li se plânge pe umăr cu lacrimi de crocodili poartă în literatura de politici publice denumirea de „efectul Robin Hood”, care înseamnă, paradoxal, că de repartizarea egalitară și etatistă a serviciilor publice beneficiază în primul rând persoanele din clasa mijlocie deoarece sunt înzestrate cu resurse pe care cei marginali nu le au.

Soluțiile pentru sistemul sanitar sunt cu totul altele. Pe scurt ele se pot enunța în puține cuvinte: 1) opriți furturile din sistem; 2) puneți-I pe toți cei care au venituri sau proprietăți peste un anumit prag să contribuie. E atât de simplu!

Alba Iulia - simboluri

Biserica inghesuita intre blocuri.

Cu adevarat Land of Choice!

Peisaj citadin. Downtown Oradea, vara 2009

Regiunea Bihor-Sălaj-Satu-Mare. O glumă?

Din diverse motive, unele raționale, altele politicianiste, se invocă insistent tema regionalizării „pe bune”. Politicienii bihoreni și alături de ei și mândri locuitori ai acestor meleaguri sunt îngroziți că Oradea va deveni un fel de capitală de plasă aflată în subordinea veșnicului rival, Clujul și caută febril argumente și soluții pentru a impune orașul de pe malul Crișului Repede ca și centru de regiune.

Veștile proaste
Pentru toți aceștia nu am vești foarte bune.

Mulți dintre cei care își dau cu părerea despre regionalizare nu știu, sau se fac că nu știu, că interacțiunile și interesele oamenilor, al firmelor și instituțiilor sunt polarizate de centrele urbane, cu cât sunt mai mari și mai apropiate. Din punct de vedere al diverselor tipuri de schimburi, localitățile mai mici „gravitează” în jurul celor mai mari din apopiere. Beiușul este, astfel, satelit al Oradiei, la fel cum Turda este satelit al Clujului.

Similaritățile însă se opresc la un moment dat iar Oradea nu este, din păcate, până la cele mai mici detalii, omoloaga Clujului. Sunt câteva exemple care arată că Oradea este pe orbita Clujului: 1) pentru servicii medicale complexe se merge de la Oradea la Cluj nu invers; 2) pentru studii superioare de un anumit tip și de anumită calitate direcția este similară 3) pentru a zbura către zeci de destinații din străinătate noi mergem la aeroportul din Cluj, în timp ce de la noi se pleacă doar la București.  De asemenea, cred că o simplă statistică ar arăta că mai multe mărfuri se distribuie de la Cluj spre Oradea decât invers. Trist, dar Băile Felix și tranzitul către Ungaria nu fac din Oradea un centru mai important decât Clujul oricât de dureros este acest lucru.

Orice altă încercare de redesenare a liniilor de polarizare a interacțiunilor urbane - cu scopul de a găsi configurații în care Oradea este centrul - este inutilă sau ridicolă. Gândiți-vă doar la fluxul de oameni și de mărfuri pentru a vă răspunde. Care contur de regiune e mai coerent: unul care cuprinde Oradea și Clujul într-o singură regiune sau unul în care Oradea e separată, alături de Satu-Mare și Sălaj?

Situația în care Oradea este o frumoasă periferie are, bineînțeles, mai multe explicații. Unele țin de destinul istoric al urbei: marginalitatea geografică aduce, de obicei și dezavantaje, printre altele un hinterland înjumătățit, comparativ cu rivala de pe malurile Someșului. (Se spune că situarea la graniță a fost și este un avantaj. Acum sincer, cei care locuiesc de mai multe zeci de ani în Oradea ce avantaje deosebite pot nominaliza în afara micului trafic cu cremă de unt și castraveți murați, a vizionării programelor MTV1 și MTV2 și a faptului că a existat o probilitate mai mare de a rămâne definitiv peste graniță?) Același dezavantaj îl acuză și Satu-Mare sau Aradul care au trebuit să se dezvolte cu spatele la graniță. Acest handicap s-a transformat într-unul structural care s-a perpetuat și adâncit în ultimul secol. Alte periferii geografice sunt și ele în situații delicate - Iașiul, o capitală a Moldovei în declin de mai bine de un secol, Galațiul și Brăila două centre comerciale stagnante. Constanța, prezumtivă poartă europeană la Marea Neagră nu se simte nici ea bine înghesuită între Odessa și Istanbul.

Statutul de periferie al Oradiei nu este străin nici de incapacitatea liderilor orașului și ai județului de a produce proiecte menite a reduce decalajele și a spori statutul regional al Oradiei. O eroare strategică fundamentală a ultimilor 20 de ani a fost faptul că încercărilor de hegemonie clujeană liderii bihoreni le-au reacționat aproape invariabil prin apelul la centru (la București), mergând cu alte cuvinte doar pe întărirea centralizării ca soluție de prezervare a autorității locale, în locul unor politici regionale de dezvoltare autentică. Din același registru al producerii de centralitate au făcut parte și reglările de conturi locale via șefii de la București, adeseori în dauna chiar a interesului public, situație care arată destul de bine gradul de atașament al leadershipului local față de comunitate ale cărei interese, aparent, le promovează. Nici nu-i de mirare că așa-zișii bihoreni de frunte (Blaga, Filip, ca să dau doar câteva exemple) au fugit care încotro la cel mai mic semn de dificultate.

Și totuși, sunt speranțe
Bineînțeles că interesele locale, transpuse în arbitrarul și negocierile politicienilor pot trasa pe hartă cele mai ciudate contururi. O dovadă în acest sens este și actuala împărțire pe regiuni de dezvoltare care face abstracție de legăturile puternice ale celor din Alba și Mureș cu Clujul, atașându-le din motive de echilibru cantitativ (și de ignorare programatică a granițelor regiunilor istorice) regiunii Brașov. Pe același considerent a fost înființată și regiunea Sud-Est - o struțo-cămilă cu capitala la Brăila, care cuprinde Dobrogea și județe din Moldova și Muntenia.

Pe astfel de temeiuri orice fel de alcătuire administrativ-teritorială este, în fond, posibilă, iar speranța este ultima care moare. Cele 7 capitale actuale (fără regiunea București) vor trebui să facă față rivalității altor aproximativ 7 challengeri (de genul Oradiei)  care au de luptat pentru susținere din partea a a 21-25 de județe care dintr-un interes sau altul pot opta pentru varianta cu regiuni mari sau pentru cea cu regiuni mici. Este posibil ca baronetul din județe precum Sălajul să prefere să fie semi-periferii în regiuni mici, cu o slabă centralizare, decât ultima roată la căruța unor megaregiuni a căror politică nu o pot influența. Meciul se joacă și sunt curios cât de mult va atârna în balanță preferința evidentă a UDMR pentru regiuni mici (:-)).  

Polițistul bun/polițistul rău

Un șef de poliție oltean – oare dacă trec și excentric e pleonasm? - și o subalternă s-au strâns de gât și înjunghiat într-o mașină. Nu știu ce-o zis el după aia dar ce-a declarat femeia e mai rău decât în filmele hollywoodiene de categoria B cu polițiști corupți. Mai degrabă Daneliuc în perioada post-1990.

Ce mai freamăt, ce mai zbucium… Opinia publică se indignează împotriva poliției devenită cuibușor de nebunii și în bonton cu ea și șeful cel mare rezonează cu supărarea vulgară și opinează despre cantitatea de golănie din instituția din subordine…

Eu cred că trebuie să stăm strâmb și să judecăm drept pentru că realitatea e complexă, cum zice înțelepciunea narodnicească.

Poporul supărat ar trebui să își aducă aminte și de băieții fosforescenți care fac balet în rush-hour prin intersecții, de cei care patrulează prin cartiere și alungă invadatorii din clasele nefrecventabile din cartierele noastre de clasă mijlocie și de nenorocitul aflat în afara orelor de program care a rămas paralizat încercând să  imobilizeze un infractor.

Personal nu am nimic să le reproșez lucrătorilor din domeniile siguranței cetățeanului. Experiența mea directă cu ei e pozitivă. Îi mulțumesc agentului care, în urmă cu mai bine de un deceniu, mi-a returnat mobilul scăpat din buzunar la urcarea în taxi. Un muncitor a cărui onestitate mi-a lăsat o impresie pozitivă. Le mulțumesc și băieților care mi-au recuperat – în vreo 5 luni jumate, nu știu dacă e mult sau puțin – iphoneul furat, anul trecut. E drept că prostia mea a fost întrecută doar de cea a hoților, dar lucrătorii MAI, mai mult niște geeks cu coșuri decât Chuck Norris mioritici iar mi-au lăsat o impresie favorabilă. Le mulțumesc și tuturor agenților de la rutieră care m-au amendat, și au fost câțiva! Recunosc că de fiecare dată depășisem cu nesimțire limita legală de viteză, motiv pentru care am devenit mai precaut, spre binele meu și al celor din jur.

Și totuși există zone inspiratoare de pesimism în desfășurarea aparent eroică prezentată elogios mai sus. Nu mă refer la apucăturile oarecum bizare ale multor polițiști: ei sunt în linia întâi, încovrigați strâns cu infractorii, să nu ne așteptăm să fie Clark Kenți toți, băieți rușinoși în viața de zi cu zi și luptători feroci cu cei răi la serviciu. Trecem cu vederea și elanul anarhist din anii trecuți - înțeleg faptul că polițiștii sunt apropiați de clasa muncitoare, au temeri și valori apropiate de ale acestora așa că mitingurile antiprezidențiale fără aprobare, în timpul programului, cu scandări colorate sunt în firea lucrurilor. 

Dar...la fel ca peste tot în sectorul public din țărișoara noastră, tare mi-e teamă că promovările din poliție au mers, în ultimul deceniu, pe procese de selecție negativă și că cu cât urcăm în ierarhii cu atât concentrația de competență în măgării este mai mare. Despre acest mecanism cred că vorbea liderul de sindicat de polițiști Surugiu când amintea de „sistemul” care face presiuni insuportabile asupra celor onești din branșă. Polițiștii au fost printre cei mai siguri clienți de la Spiru sau alte institute cu nume pașoptiste sau patriotice în perioada lor de glorie, iar licențele și masteratele respective au folosit și la recrutarea și promovarea „elitelor”.

Curățenia în poliție s-ar putea desfășura destul de simplu: ea s-ar concentra mai ales pe zonele de comandă și, pentru început, ar trebui identificați și trimiși la munca de teren toți cei care au obținut promovări pe  baza a tot felul de diplome în drept sau management de la facultăți care i-au promovat la fără frecvență deși forma de organizare a studiilor era, formal, la zi. (Cu cei cu diplomă de ID e și mai simplu, pentru că majoritatea respectivelor programe de studiu nu erau autorizate).

În plus, recomand șefilor județeni să iasă din birourile lor somptuoase, să mai lase ședințele operative și să viziteze, ca pe vremuri Cuza, restaurantele din apropierea sediilor județene și municipale: dacă li se pare că birourile sunt cam goale vor înțelege de ce. Și, în general să își vadă și de funcția de îndrumare pe toate planurile a celor tineri din subordine – dacă se iubesc să îi încurajeze să întemeieze familii, dacă au făcut pasul ăsta, să contribuie la sporul natural al populației noastre. În principiu să îi țină ocupați, să nu aibă timp de prostii. Dacă nu se poate înseamnă că locul lor nu e acolo.

Instabilitatea e doar tranzitia catre un nou echilibru

Când sondajele au arătat fără putință de tăgadă că valul istoriei și-a schimbat direcția de deplasare parlamentarii mai cu picioarele pe sol ai PDL/UNPR și ai minorităților au întors armele, aplicând o neaoșă tactică  de supraviețuire. Balansoarul puterii s-a înclinat iar cei din opoziție au devenit guvernanți și viceversa. Vox populi! Sau democrația reprezentativă în timp real în acțiune ar exclama unii! Din punct de vedere etic nu ar fi nici un bai, așa-zișii traseiști își pot privi cu seninătate copiii, părinții și prietenii în ochi  - înțelepciunea mioritică este plină de zicale pline de o morală cavalerească de genul „capul plecat sabia nu-l taie” sau „fuga e rușinoasă dar e sănătoasă”.

Același lucru se întâmplă acum și cu CSM-ul. Văzut de mulți ca unul din ultimele bastioane ale lui Băsescu, CSM-ul a intrat în același proces de basculare oportunistă a puterii precum cea care l-a scos pe MRU în decorurile istoriei. Sunt 123.6% convins că mulți grei din tabăra USL pun umărul la destabilizarea forului diriguitor al magistraților, începând cu infractori de talie națională precum Voiculescu. Și că nici firava tabără prezidențială (a cărei influență a supraapreciată de ceilalți din motive de PR) nu stă total impasibilă observând cum teritoriul pe care stăpânește este din ce în ce mai strâmt.

Dar cheia schimbării este, cam ca întotdeauna, la majoritatea tăcută și puțin impresionată de principii sau cine știe ce afiliații care știe că secretul supraviețuirii este să fii întotdeauna în tabăra celor care au puterea. Iar judecătorii și procurorii sunt oameni și ei, prinși în sisteme ierarhice, cu șefi și colegi, cu visuri de promovare și de ascensiune socială. Simțind că epoca Băsescu e cam la asființit un lucru deștept pe care îl pot face este să arate că au înțeles de unde bate vântul și, laolaltă cu colegii lor mai întreprinzători pe post de lideri, să ceară o justă  reprezentare și în organismele lor. Mandatele statutare sunt abstracțiuni care nu au în nici un fel prioritate în fața criteriului legitimității populare. Iar dacă prietenii lui Năstase, Voiculescu și Fenechiu sunt la putere nu este un lucru prea deștept să încercăm jetul contra vântului opiniei populare.

Va rezista CSM-ul actual tsunamiului pe care i-l pregătește majoritatea? Îmi este greu să cred că fără o intervenție mai mult sau mai puțin discretă de pe la Bruxelles sau Washington actuala garnitură asociată fostei guvernări are vreo șansă. Dacă la un moment dat se va pune batista pe țambalagiii doamnei Temniceru putem fi siguri că lui Ponta și amicilor lui li s-a arătat cartonașul galben de afară.

Mie mi-e frica

Update-uri

http://www.gandul.info/reportaj/reportaj-de-boboteaza-sfantul-duh-s-a-dat-la-pet-oficial-cu-cod-de-bare-patriarhul-anul-acesta-avem-12-tone-de-apa-nu-va-grabiti-10432535

http://www.evz.ro/detalii/stiri/sergiu-nicolaescu-tratat-mai-rau-ca-sinucigasii-de-catre-biserica-1018193.html

Știm că avem populația cea mai religioasă de pe continent. Poate doar afghanii, iranienii și pakistanezii ne mai concurează la fervoarea tradițională și isteria antimodernă din toată Eurasia. Știm și că nu avem o religiozitate spirituală ci un mambo-jambo înțesat de istorii mitice, superstiții gen vodoo și cargo-culturi de care clericii noștri burtoși, inculți și agresivi sunt foarte mândri. Că lipsa cronică de educație - a educației de calitate sau pur și simplu a cantității ei - are legătură cu asta știm de asemenea (au fost niște sondaje europene care arătau destul de bine legăturile nesurprinzătoare dintre pasiunea pentru horoscoape, erudiția științifică însușită de la OTV, absențele de la școală și frica de Doamne-Doamne).

În plus, spațiul nostru public îl trimite cu gândul pe cineva neobișnuit la o teocrație de tip iranian. În toate locațile statului nostru laic tronează simbolurile religiei dominante, stimulate bineînțeles și de concurența celorlalte, mici dar sprintene, încurajate de o cerere efervescentă. Niște prieteni polonezi - țară hiper-catolică, vezi doamne - au fost uimiți de o mare cruce catolică postată pe peretele interior al bibliotecii universității. Am încercat să îi liniștesc că este o operă de artă - au înghițit fără convingere explicațiile mele, dar nu puteau să nu remarce densitatea de biserici și bisericuțe pe mp doar din zona universității (avem una în curtea universității, una în fața ei, la nici 50 de m, în curtea unității de jandarmi, încă una la vreo 200 de m înspre centru). Observațiile nu se opresc la scenografia vieții publice ci merg în adâncimea proceselor cotidiene. Să te ferească Ăl de Sus să fii politician și să declari că nu ești credincios. Sau, nu v-a mirat că în timpul circului din astă vară țăranii din Telorman erau puși de procurori să jure pe Biblie ca și cum sursa justiției noastre ar fi în textele sfinte?

Ce se întâmplă de câteva zile legat de incinerarea lui Nicolaescu depășește, însă, orice închipuire și așteptare pesimistă. Vârfurile de lance ale național-comunismului, însoțite de o verbozitate religioasă gălăgioasă și nerușinată, gata de orice atac împotriva statului de drept, liberal-democrat, au declanșat un atac abject împotriva unor lucruri pe care le consideram sacre: dreptul la viața privată, la credință privată precum și la imagine. Nu am cuvinte pentru impresia deplorabilă pe care lipsa de respect pentru demnitatea umană și personală (da, persoana, individul, opinia, nu mai există în raport cu marea comunitate a bisericii, e un concept decadent împrumutat din limbajul religiei fără religie a drepturilor omului - ar spune orice fundamentalist) pe care persoane cunoscute pentru verticalitate precum Becali, Vadim și alții, copios mediatizați și încurajați de o armată de lichele, mi-au produs-o și cred că au produs-o altor oameni.

Nu ne trebuia alt turnesol mai bun pentru a înțelege unde ne aflăm în raport cu modernitatea după care tânjim. Una-două generații în pantofi, crescute în religia seculară a național-comunismului, schimbată rapid pe cea a național-ortodoxismului, nu puteau însuși de fapt nici reflexivitatea iluminismului francez nici pe cea a liberalismului scoțian, de exemplu. Bunul simț, decența, civilitatea, respectul, sunt virtuți burgheze. Dar noi le avem pe cele creștine iar astea sunt mai bune decât oricare altele. Și apoi, noi muncim, nu gândim, nu?

Mai avem o cale incredibil de lungă de străbătut, s-ar putea să nu ne ajungă timpul.

Topul meu

Pentru că e sezonul risipei de sărbători, când ceea ce s-a acumulat cu greu în luni întregi se transferă iute și fără de părere rău în conturile vânzătorilor de plăceri, nu puteau să lipsească din multiplexuri niscai superproducții care să dea perioadei un aer și mai festiv. Nu zic că le-am văzut pe toate, îmi permit să îmi dau pe scurt cu părerea despre cele trei care au produs, neîndoielnic, cea mai mare vâlvă. Le comentez în ordinea descrescătoare a preferințelor mele.

1. Atlasul norilor al fraților (deveniți de ceva timp frate și soră) Cohen. ”Povestirea” este compusă ca un carusel, montajul istoriilor paralelele din straturile timpului țintuindu-te efectiv de scaun. Efectele speciale sunt cele necesare pentru a păcăli scoarța obosită a spectatorului. E și un film spiritual, pentru epoca de zăpăcire globală în care am intrat. Nu ar fi stricat ca, măcar pentru marketing, producătorii să vândă la intrare niște instrucțiuni de înțelegere. Aștept să îl revăd.

2. Viața lui Pi e o altă capodoperă bogată în imagini produse din tastatură care cântă la coarda sensibilă la metafizică a consumatorului speriat de viața lui fără sens. Comentatorii avizați zic că  filmul duelului (sic) dintre tânărul Piscine (Pi) și fiorosul Richard Parker e chiar mai bun  decât romanul din care s-a inspirat, și el premiat și răspremiat. Finalul ne readuce pe solul amar al întrebărilor privind rostul religiei în viața noastră. Nu vă luați popcorn să nu îi deranjați pe cei din jur.

3. Povestea hobbitului e cam ca și Phantom Menace acum vreo 15 ani: pentru că mașina de făcut bani LOTR începuse să gâfâie iar echipa de la marketing a zis că piața e matură Jackson și gașca au pus pe peliculă povestea de dinainte de aventurile din marea trilogie. O să înfurii multă lume dar lipsa de tragere de inimă a celor care au făcut filmul e evidentă: scenariul e tras de păr, filmul e tras de coadă și în general tot filmul e o tragere de timp ca să justifice încă două episoade care să facă măcar 500M USD/bucata. Poate continuarea să îl salveze (episodul următor se va chema Salvarea Hobbitului?). Altfel filmul e OK.

Blockbuster Keaton

Direcția? Merge singură, nu v-ați prins?

Nu s-a mirat nimeni până acum că pasagerii din trenurile patriei nu au organizat niciodată vreun miting împotriva întârzierilor trenurilor CFR. Oare cum de nu s-a mobilizat niciodată spiritul civic al automobiliștilor împotriva abuzurilor Poliției Rutiere? Sau de ce nu au început întreprinzătorii o campanie împotriva arbitrarului celor de la ANAF? Și de ce oare cetățenii „scârbiți” voteză amnezic aceiași politicieni la fiecare alegeri?  Am avut în schimb aruncări teatrale de caschete în fața Cotrocenilor împotriva reducerilor de salarii și manifestații zgomotoase ale revoluționarilor cu certificat față de restrângerea rentelor plătite de statul democrat recunoscător eroilor săi (sic). La noi indignații din stradă sunt cu arvună și contract - vezi cazul proaspetei parlamentare, fostă grevistă a foamei sau al manifestanților din ianuarie 2012 - iar activiștii civici în cuget și simțDirecțiri lucrează pentru mai marii zilei și în timpul liber protestează pe bloguri (așa, ca să fac și autocritica).

Față de postarea mea din 31 decembrie un coleg se întreba ce e de făcut. Nu mă arunc să ofer soluții ci doar să indic cu părere de rău situația. Contrar opiniilor autoflatante și demagogice, am mai spus asta, nu avem o clasă politică coruptă și o majoritate săracă, cinstită și oprimată. Din păcate puterea reală din țara asta se bazează pe o structură arborescentă de fraudă, complicități, autoritate și contestare care străbate toate filoanele națiunii. Cine a citit Foucault înțelege mai bine imaginea asta. Realitatea noastră tristă este a unei acumulări irezistibile de reciprocități vinovate care produc și reproduc de generații, agravând-o aș zice eu, moduri de a face incompatibile cu ceea denumim onestitate și justiție.

Tanti care s-a pensionat de vreo boală imaginară plătind medicului pentru un certificat nu a inventat nimic ci cu deplină încredere în sine și în succesul demersului ei a făcut ceea ce  trebuie făcut, urmând exemplul altora. Medicul care i-a dat certificatul, comisia care i-a autorizat pensia (ce sens au comisiile acestea dacă nu fac decât să aprobe formal și necritic hârtii compuse de alții?) nu s-au constituit în grup infracțional aidoma celor care sparg o bancă ci au acționat „cum se face”, cu un amestec de indolență, lăcomie, așa-zisă omenie, și cocktailul  plăcut de sentimente de inpunitate și subversiune care fac parte din ethosul muncitorului public de la noi.

Exemple precum acestea sunt nenumărate. Credeți că cei care au votat de neștiute ori la referendumul din asta-vară au fost obligați, umiliți? Credeți că revolta lor în fața insistențelor procurorilor era contrafăcută? Să fim serioși - prin Teleorman, la fel ca în toată țara, numeroși cetățeni au făcut ceea ce sunt obișnuiți să facă, cu ajutorul întregului aparat de stat local (polițiști, observatori, șefi de secții de votare, primari). La fel ca și funcționarul de la Pensii care închide ochii la ciudățeniile din dosare pe care își pune semnătura, votanții multipli ai lui Dragnea și-au primit recompensa într-un fel sau altul. Țiganii din Cluj așteptau doar acțiunea oamenilor lui Dobrițoiu junior pentru a vota de câte ori trebuie, jucând un rol pe care îl știau foarte bine din alte operațiuni electorale.

Bineînțeles că succesul acestor operațiuni derivă și din aparența de irezistibilitate a întregului eșafodaj. Puneți-vă în locul vreunui țăran de prin Adunații Copăceni sau unui medic loviți de o maladie morală care i-ar fi făcut să denunțe faptele reprobabile ale celor din jurul lui. Presiunea comunităților sau a rețelelor și teama de excluziune fac aceste nebunii foarte rare. Pentru că, spre deosebire de ceea ce ne sugerează operațiunile polițienești ale vreunei autorități, cum că avem de-a face cu cazuri singulare care au subzistat într-un ocean de corectitudine, realitatea de care vorbesc este una instituționalizată, este vorba de însăși matricea relațiilor și tranzacțiilor din instituții și dintre cetățeni și instituții.

Nu spun că toți, nici măcar că majoritatea, încalcă propriile reguli în felul expus mai sus dar susțin că permeabilitatea și toleranța actorilor statului la diverse și binecunoscute forme de fraudă și subversiune este universală, constituind adevărata poziție de echilibru. Este un echilibru suboptimal, situat la mare distanță de idealul celor care imaginează tot felul de construcții organizaționale și bugetare de manual pe harta și resursele statului.

Cum poate evolua situația?
1. Varianta pesimistă, cea mai probabilă: lucrurile vor continua tot așa, eventual cu rechilibrări în poziții și mai puțin bune. Situația actuală alungă din țară sau din zona publică tot ce este mai bun așa că „oamenii de omenie” de la toate nivelurile își vor putea face de cap și mai bine.

2. Varianta optimistă, puțin probabilă: insulele de onestitate, eficiență și profesionalism vor crește până vor alcătui o mitică ”masă critică” pentru ceva miraculos care în vreun fel sau altul va reechilibra în direcția bună structurile de putere. Dezavantajul acestui scenariu este că cere atât de mult timp încât nici nu știu dacă mai contează dacă e probabil sau nu.

3. Varianta hiperoptimistă și mai puțin probabilă: guvernul va lua problema în mână și, evitând nenumăratele greșeli ale guvernelor Boc și mortalele pericole și capcane ale situației, cu o mână de fier înmănușată în catifea și o voință de titan va mișca structurile statului în direcția potrivită. Cu Ponta și Dragnea la cârmă, Dogaru și Voiculescu în coastă, Blaga și Diaconescu în opoziție, vă vine să credeți că așa ceva ar avea măcar 1% șanse să înceapă?