Bâlciul deșertăciunilor

Surpriză: potrivit eurobarometrului românii sunt cei mai puțin interesați de activitățile culturale din toată Uniunea Europeană. Ca să dovedească contrariul orădenii pot să meargă la proiecțiile de filme franțuzești de la Universitatea Partium (sper să aibă dreptul organizatorii să le difuzeze public) sau să își trimită pruncii la o școală independentă de teatru. Dacă astea li se par grele, fără prea mult efort pot să participe (chiar și fără să ia cuvântul) la o discuție despre marginalii lumii moderne în plin centrul orașului, la Primărie. Mă aștept la o participare plenară a marginalilor înșiși.

De pe Facebook avem și vestea bună: încep să se rărească citatele din înțelepți iar pisicile sunt pe care de extincție. Pozele cu mâncăruri home-made devin, în schimb, din ce în ce mai trendy. Din păcate, unele, mai ales cele cu prăjituri cu crème colorate, sunt absolut grețoase.

În Bihor, campania dirijata aparent de primărie împotriva Consiliului Județean continuă fără odihnă în paginile Bihoreanului:  de pe prima pagină aflăm că Popa, Mang și Kiss au fost turnați la DNA iar titlul despre abuzurile din centrul de plasament pentru copii cu probleme psihosociale ocupă un loc fruntaș . Săptămânalul se războiește și cu iubita doctorului Pop așa că bănuim că în spatele atacurilor la directorul Spitalului Municipal e mai mult decât pare (hihihi pentru cine nu s-a prins).

În timp ce d-voastră vi se părea că nu se întâmplă nimic (meciurile de polo interesează pe prea puțini la fel și derby-ul dintre Kinder Paleu și FC Hidișel), pe marginea politicii mai multe grupuri locale se agită teribil pentru atenția publicului: unii cer legalizarea marijuanei alții fac conferințe de presă mai des decât citesc ei înșiși presa. Nu-I bai, e loc în fluxul de știri.

La nivel macro, se remarcă faptul că patronii de la RDS-RCS sunt foarte supărați că investițiile lor în energie verde au fost făcute nerentabile prin deciziile guvernamentale de reducere a certificatelor verzi. Într-o încercare timidă de atac la guvernare, Digi24  acuză puterea că alungă investitorii. În timp ce investițiile merg prost, acumularea de capital simbolic merge strună:  un articol lung cât o monografie din Adevărul contribuie la construcția legendei. Încheierea cu citatul din Pleșu e apoteotică.

Confuzie

Perspectiva mea despre RMGC si protestele din ultimele 2 luni este și acum destul de confuza. Sunt progresist, de tip iluminist-raționalist dacă vreți, nu mă atrag în nici un fel metafizicile de tip New Age. Așa că mă lasă rece apelurile la mama-Geea și alte retorici pseudo-religioase care personifică mediul/natura.

Sunt anti-RMGC din cauza modului în care compania înțeles să trateze cu autoritățile românești și cu băștinașii.  Modul de operare românesc al RMGC, e vizibil pe sub spoiala corporatistă canadiană. Au încercat să cumpere liderii politici și liderii de opinie pe plan național, arătându-ne cam care e percepția unora despre structura de putere și influență din țară.

Mă entuziasmează faptul că zecii de mii de români se mobilizează sincer pentru o cauză decentă. Sunt nespus de bucuros că generația tânără urbană de azi este cel puțin la fel de activă civic cum eram noi, mânioșii epocii Piața Universității, ceea ce constituie garanția unei oarecari perspective de mai bine, de mai multă democrație dar și de schimbare a elitei politice.

Mă deranjează și mă lasă nedumerit însă faptul că aceiași români asistă impasibili la atâtea alte abuzuri la care societatea și mediul sunt supuse în fiecare zi. Din același motiv, și altele, ceea ce se întâmplă la Pungești este și mai neverosimil.

Poate că teoria mea enunțată în postări anterioare nu e corectă dar protestele țăranilor vasluieni nu intră nicicum în patternul mișcărilor noii clase mijlocii pe care îl întâlnim la manifestațiile pentru salvarea Roșiei Montane. Din experiența mea de studiu a atitudinilor populațiilor locale rurale față de marile exploatări din sectorul energetic, țăranii de la Pungești nu au și nici un fel de program ecologist ci unul resentimentar: credeți-mă, niscai plăți de la Chevron către agitații din Pungești le-ar rezolva miraculos mâniile. Cam așa văd și nemulțumirile celor din Câmpeni – protestele lor sunt un mod de  a forța mâna companiei româno-canadiene să le ofere ceva (case în cartierul din Alba Iulia? Salarii? Investiții în localitate?) în schimbul păcii. Și evident, un pic de sprijin din partea unora direct sau indirect interesați nu strică niciodată. Tinerii de la Club-A nu au în comun cu agricultorii din Pungești decât ținte vremelnic suprapuse. Așadar, frăția de arme dintre țărani și hipsteri nu are nici o perspectivă. Sper ca dezamăgirea intelectualilor să nu fie prea mare. 

Am destule motive de mâhnire și de spaimă, așadar, vis-à-vis de această toamnă a vrajbei aparent ecologiste. Nu mă pot simți în totalitate alături de protestele în derulare. Oare înseamnă că am îmbătrânit?

(postare răspuns la comentariul primit de la ioanalook la postarea mea The end is near). 

Dizidentul

Trei forțe macină partidul liberal, prin planurile pe care toți actorii săi importanți și le fac cu gândul la un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat: atracția savarinei guvernamentale, care presupune și înghițirea broaștei pesediste, pe de o parte, visul de mărire prezidențială a lui Antonescu și al echipei sale și, în al treilea rând, materializarea visului „dreptei unite” (neîndoielnic anti-feseniste) . Toate direcțiile au aderenții selectați mai mult sau mai puțin dialectic (cine nu are loc în grupările cele mai importante – guvernamental și prezidențial dar are ambiții se raliază dizidenței din cea de-a treia mișcare)  și au și dezavantaje evidente. 

Indiferent însă de direcția față de care cineva simte afinitate, dorința unei plasări cât mai bune în oricare din variantele operaționale forțează în bună măsură poziționarea tactică și, chiar și strategia de urmat. Tendințele care pulverizează din interior PNL-ul sunt călărite oportunist și vizibil inabile de conducerea executivă într-un joc care pare din ce în ce mai puțin coerent și care deconspiră ruptura din ce în ce mai evidentă între diverse grupări de interese din partid: pare-se că unii sunt gata să sacrifice orice pentru a rămâne la guvernare, alții sunt gata să sacrifice guvernarea pentru accederea la președinție a lui Antonescu (lansând mesaje de opoziție destul de puțin credibile) iar o minoritate reprezentată de unii ca Tăriceanu sau Orban  pare a nu fi încântată de nici una dintre primele două variante ci își angajează viitorul politic mai degrabă față de un proiect de unitate al dreptei. 

Cam așa e și cu dizidența tânărului senator Bodea din Bihor. Omul e ambițios și mai e și norocos: fără victoria zdrobitoare a USL-ului un june precum el nu avea nici o șansă la un loc de parlamentar la alegerile recente. Modul în care a fost promovat pe loc eligibil alături de calea pe care a fost obținută victoria nu îl obligă prea tare la cine știe ce loialitate față de birocrația de partid. Norocul lui cel mai mare, însă, e că nu face parte nici din mandarinatul liberalilor guvernamantali (pe care mi se pare că Ponta și-I tot cerne până se vor cere în PSD) dar nici din camarila lui Antonescu (gen Helvig). Poziția periferică a organizației PNL-Bihor l-au ajutat, se pare în acest sens. În ambele situații ar fi fost obligat la un rol cenușiu, grijuliu și pasiv și ar fi depins de destinele altora. Ambele proiecte sunt oricum pe termen scurt și ar trebui să prezinte puțin interes pentru cei care sunt departe de centrele puterii în partid dar care își doresc un viitor în politică. 

Astfel, aflat în situația celui care nu are nimic de pierdut, dl. Bodea a ales cea mai bună soluție pentru a-și face o reputație în politica națională și a-și asigura o carieră în care el face jocurile și nu depinde de capriciile vreunui satrap politic: dizidența.  Curaj și inteligență tactică a dovedit deja că are. E de urmărit dacă știe să își folosească talentele pentru construcții pe termen lung. 

Salvati totul!

Situația mea

În anii din urmă am plătit diverselor mâini întinse ale statului zeci de mii de lei cu titlu de impozit (pe venit mai ales) sau contribuții. Nu mă plâng, am avut venituri acceptabile. Și mi se pare sănătos la cap, obligatoriu chiar, să contribui la lucrurile comune care constituie civilizația și pentru care statul are nevoie de bani.

Mi-a venit rândul - din nou, în 3 ani! - la inspecție fiscală în urma cărora s-a ajuns la concluzia că unele din deplasările pentru care am solicitat deducere din plata impozitului pe venit nu au legătură directă cu realizarea de venituri așa că voi fi obligat la plata unui impozit suplimentar și a penalităților aferente de câteva, multe, mii de lei.

Nu discut logica în baza căreia se judecă relația dintre o cheltuială, pe care o socotesc investiție și obținerea de venit. Oamenii ANAF-ului aplică mecanic niște metodologii și instrucțiuni. Dacă Ministerului Finanțelor îi vine o altă idee trimite mâine o adresă care poate răsturna complet logica respectivă.

M-am enervat

Mi se pare penibil însă faptul că, în timp ce organele statului sunt ocupate să hingherească belească fiscal pe cei vreo 15% dintre români care chiar produc valoare adăugată, lasă să se dezvolte și să prospere o adevărată junglă mafiotă care distruge natura (dar și aici, aici sau aici) dar și umanitatea din noi (sau aici și aici). Nu e de mirare, totuși, că lucruri de genul acesta perpetuează liniștit în ignoranța totală a ochiului orb al statului. Unora din mafioții autohtoni autoritățile le organizează chiar spațiul de desfacere sau sunt protejați de rudele sau prietenii lor înfiltrați într-o poliție care seamănă prea  puțin cu ceea ce ar trebui să fie.

Clarificarea conștiinței de clasă

Nu cred că e exagerare să spui că în umbra protestelor pro- și contra RMGC se află opoziția  mocnită dintre minoritatea activă și contributoare netă la bunurile publice, pe de o parte, și majoritatea captivă în plasa rețelelor criminale a căror modalitate de producție se reduce de cele mai multe ori la exploatarea resurselor naturale sau a celor umane, activitate pentru care în mod necesar trebuie să apeleze la violență, la corupție și, cu necesitate, la protecția politică. Câteva raționamente simple sunt de ajuns pentru a demonstra faptul că cei care susțin proiectul minier de la Roșia Montană pe criterii economice sunt fie ipocriți fie dau dovadă de un caz tipic de falsă conștiință. Încercările de a asimila protestele cu conspirații de-ale lui Soros, cu cripto-legionari sau cu revizioniști unguri nu sunt decât răuvoitoare ori idioate de-a dreptul.

Situației de față putem să îi zicem, cvasi-sociologic, luptă de clasă, între clasa de mijloc și restul, sau chiar și între generații (activii din clasa de mijloc urbană și descendenții lor, hipsterii, contra restul). Faptul că celor puțini dar productivi li s-a ridicat de pe ochi vălul iluziilor în care s-au legănat într-o fraternitate absurdă cu diverșii impostori și ventriloci vreme de peste 15 ani e un eveniment extraordinar. Chiar și numai pentru acestea manifestațiile anti-RMGC constituie un moment luminos al istoriei contemporane a României.  Rămâne de văzut ce iese din situația de acum, dacă epifaniile sunt destul de clare (:-)), dacă mișcarea se permanentizează, dacă reușește să capitalizeze politic, dacă politicienii (semi-infractori) vor înțelege pericolul în care se găsesc sau vor forța un conflict deschis cu societatea bizuindu-se pe cantitățile pe care le au, teoretic, sub control. 

Care este pretul pentru care Guvernul ar ignora protestele impotriva exploatarii de la Rosia Montana?

Care este pretul pentru care Guvernul ar ignora protestele impotriva exploatarii de la Rosia Montana?

Mizantropia și zoofilia

Nu o să merg atât de departe cu sofismul încât să-i acuz pe iubitorii de câini de zoofilie, ca și CTP-ul. Este ceva excentric, totuși, în comportamentul celor care întrețin haitele de câini care ne fac, nouă ăstora care cică nu iubim cățeii, viața mai complicată decât ar fi un pic mai la vest. Câteva cazuri actualizate din memoria mea, selectivă și creativă știu, pot avea virtuți euristice.

Unul este celebrul colonel „Toma” de la Universitate. Militar pensionat, îmbrăcat permanent în costum, ursuz și marțial, tolerat pe lângă universitate ani în șir pentru cine știe ce merite. Se relaxa, prin anii 90, după terminarea programului ascultând muzică populară alături de un fișet în care improvizase un altar cu iconițe ortodoxe în mijlocul căror trona portretul lui Iliescu. Întreținea în curtea distinsei academii o haită întreagă de potăi pe care le răsfăța cu bunătăți luate de la cantină.

Al doilea caz, e tot din universitate: fost prorector, fost parlamentar PRM. Contribuia împreună cu soția la efortul de hrănire al haitei lui Toma (vezi mai sus) și mai întreținea o altă haită în fața casei personale, dintr-o elegantă zonă rezidențială a Oradiei. Și „Toma” și prorectorul erau ridicoli când erau urmați de potăile lor prin curtea universității cam ca și Ceaușescu de lingăii săi prin vizitele de lucru. Pe nici unul din ăștia nu i-a interesat vreodată dacă animalele de care se înconjurau făceau gălăgie, murdărie sau chiar mușcau pe cineva. Studenții mi-au povestit, totuși, cum erau alergați de haita prorectorului în drumul lor spre universitate.

Tocmai aici rezidă tâlcul așa-zisei iubiri de necuvântătoare: în majoritatea cazurilor oamenii ăștia vor să țină alți oameni la distanță. Își supraveghează și privatizează un spațiu de obicei public cu niște maidanezi teritoriali. Că e intersecția cartierului rezidențial, spațiul din jurul blocului ori curtea universității e indiferent dacă lor le sporește sentimentul de securitate (sic). Nu iubirea de câini îi face să îi hrănească ci ura sau frica față de semenii lor. Că e mizantropie pură sau reflecția unor păcate numai de ei știute ori amândouă prea puțin contează. Pentru ei am un singur sfat: luați-vă medicamentele, spovediți-vă sau împăcați-vă cu cei cărora le-ați greșit și lăsați-ne în pace cu ipocrizia voastră!

Majoritarismul

În timp ce protestatarii din Blvd. Elisabeta se îngrijorează de generațiile viitoare în mod generic, o generație întreagă de la Roșia Montană s-a consumat așteptând să înceapă mineritul cu cianură. Sunt victimele aparentei indecizii a politicienilor care timp de 15 ani nu au zis nici că-i bălaie nici că ar fi laie lăsând oamenii să se caftească în jurul drobului de sare. Indecizie la suprafață, strategie politică la adâncime – să părem că suntem cu toți și cu nimeni, să neutralizăm tema din punct de vedere comunicațional și, eventual, să beneficiem de sprijin mai mult sau mai puțin material și electoral din ambele tabere. Cuvântul popular potrivit aici e demagogie.

Micuțul Ionuț e victima aceleiași demagogii a politicii în toate luntrile: luptăm cu câinii vagabonzi dar nu-i stârpim că se supără apărătorii necuvântătoarelor și rămânem și fără obiectul muncii – atribuirea contractelor de sterilizare, adăpostire etc. Apoi când suntem luați la întrebări dăm vina pe natură în general (cățeii se înmulțesc prea repede) și pe natura umană în particular proiectând indecizia asupra celor care întreabă (vreți un tratament uman pentru animale sau nu?)

La Oradea primarul Bolojan a arătat că se poate și altfel. Acolo unde Filip a dat înapoi, cu coada între picioare, în chestiunea podului Sovata de pildă, primarul PNL a intrat fără remușcări peste interesele minorității din zona Podului de Pontoane în favoarea majorității de automobiliști care fac traseul Rogerius-Calea Aradului. Nici în chestiunea parcului Mihai Viteazu (fost Olosig) primarul nu a avut prea multe menajamente pentru minoritate iar exemple de acest fel se pot găsi, mai ales în istoria recentă a orașului.

Sunt două feluri de a face administrație de către conducerea politică. Prima, mai răspândită, aș denumi-o majoritarism relativ în timp ce al doilea ar fi un fel de majoritarism autoritar. Amândouă au avantaje și dezavantaje evidente, din multe puncte de vedere. Demagogia de genul celei din jurul Roșiei Montană nu face bine nimănui, așa cum nici o amânare nu rezolvă o boală, iar mimarea la vedere a democrației, mațele aparatelor de lobby fiind perfect vizibile în toată istoria asta, nu face decât să macine încrederea în democrație și dialog. Paradigma cealaltă poate fi eficientă, dă impresia de determinare, acordă o reverență reținută dezbaterii și avertizează pe membri majorităților prezente că se pot trezi oricând în situația de minoritate cu pumnul în gură. Are totuși avantajul că mișcă lucrurile.

Dacă ar fi depins de Ilie Bolojan s-ar fi rezolvat probabil demult atât dilema de la Roșia Montană cât și cea a cățeilor vagabonzi. Oare?

The end is near

La inițiativa unui băiat deștept de la noi mai mulți moguli de top 300 USA au investit masiv - vreme de vreo 15 ani - într-un proiect care promite randamente fabuloase: exploatarea aurului din Munții Apuseni. Responsabilii proiectului nu s-au reținut de la aproape nimic pentru a asigura fără prea mult tam-tam succesul proiectului: au cumpărat oamenii de prin partea locului cu case cu tot laolaltă cu politicieni locali și centrali și ziariști. Banii adunați de pe piețele nord-americane de acțiuni le-au fost de ajuns pentru această impresionantă operațiune de lobby și PR. Nu e de ici-colea nici faptul că în contractul negociat cu autoritățile toate sumele acestea trebuie să fie acoperite de statul nostru în cele din urmă, astfel că statul român nu va vedea nici un fel de redevență până nu își achită partea din împrumuturile contractate până acum de RMGC. Pentru cei care avut alte așteptări nu le pot spune decât: bine ați venit în capitalism!

Pe partea cealaltă avem câteva mii de membri ai noii clase mijlocii urbane din România care se indignează împotriva formei de capitalism rapace care pune mâna pe toate resorturile statului, distruge mediul dintr-o zonă regiune relativ întinsă și tratează România și populația acesteia ca pe niște orice loc uitat de prin Papua-Noua Guinee sau din pădurea amazoniană. Și eventual scufundă în lacul de cianură simboluri ale memoriei colective - cum sunt localitățile ancestrale ale moților sau minele (sic) romane. Li se alătură o ceată pestriță și puțin probabilă de români și maghiari patriotico-nostalgici, toți urbani și toți cufundați în reverii în care trecutul măreț se îmbină inextricabil cu pădurile și munții Ardealului sau convinși că bogățiile naturale sunt ale poporului.

Să nu uităm că un alt mogul din top 300 USA a investit bani și timp pentru a bloca afacerea colegilor săi de oligarhie americană. Alăturarea lui George Soros la campania anti RMGC a ajutat la mobilizarea și coordonarea mișcărilor anti-exploatare însă a indus dubii mai mult sau mai puțin legitime privind agenda din spatele acestei opoziții.

Între cele două tabere ar trebui să se afle localnicii din Roșia Montană și împrejurimi. Toată lupta împotriva capitaliștilor veroși care vor să ne fure bogățiile ar avea ceva sorți de izbândă dacă băștinașii s-ar lega cu lanțuri de utilajele de minerit, dacă ar pune mâna pe furci și topoare și i-ar alunga pe mercenarii RMGC sau dacă ar fi votat pentru o clară platformă anti-RMGC. Realitatea, de atâtea ori constatată, este însă alta iar între o viață de consumerism relativ îndestulat și o sărăcie demnă și respectuoasă cu mediul și istoria votanții din Alba aleg fără să clipească. Hipsterii care s-au reunit anual la Fânfesturi nu au reușit defel să câștige sufletele localnicilor de partea lor. Nici nu au încercat pentru că nu au fost dispuși suficient la compromisuri în ceea ce privește puritatea valorilor și a stilului lor de viață atât de sofisticat. Global și stereotip aș adăuga, la fel ca și capitalismul cu care se confruntă.  

Mai mult decât își închipuie ei înșiși militanții anti-RMGC se găsesc într-o splendidă izolare (de care se bucură în vanitatea lor vană :-)). Cred că deznodământul epopeii RMGC se apropie iar amânările care vor mai veni sunt doar parte a unor negocieri care se poartă departe de camerele de televiziune. 

Romul din oglindă

Psihologia populară - nu cea a poporului ci vulgata psihologică transmisă prin școală dar mai ales prin mass - media - întrețin o înțelegere schematică a relațiilor majorității cu minoritatea: e o chestie de stereotipuri, de prejudecăți, de atitudini denumite în fel și chip - toleranță, autoritarism etc.

Din perspectiva asta, în ceea ce îi privește pe români și pe romi e un lucru bine știut: românii nu îi iubesc pe romi, dimpotrivă. Adică au tot felul de automatisme cognitive și emoționale nasoale vis-avis de romi.

(În paranteză fie spus, nu prea știm ce părere au romii despre români - pentru că subeșantioanele care îi cuprind în sondaje sunt prea mici. Poate e mai bine așa, nu avem nevoie de gaz pe foc în contextul ăsta flambat).

Când vine vorba să explice de ce nu îi suportă pe romi și crede că Hitler sau Antonescu au greșit în politicile lor rasiale majoritarul apelează la stereotipuri: romii sunt hoți, violenți, murdari, puturoși etc. Sugestia e clară: noi (majoritarii) suntem cinstiți, pașnici, curați, harnici etc.

O să propun o perspectivă un pic mai nuanțată.

Eu cred că faptul că majoritatea face palpitații când se gândește la romi are legătură cu faptul că aceștia sunt atât de strident/calificat/ostentativ diferiți de ceilalți.

E frustrant să vezi că sunt colectivități întregi care nu consideră că modul tău de viață este cel mai frumos sau cel mai dezirabil. Că pentru a fi fericit nu trebuie să te trezești zilnic la 5 dimineața pentru a prinde autobuzul de navetă să ajungi sub comanda unor brute abuzive și dezabuzate pentru ca la final de lună să primești bani cât pe un transport de fier vechi. E provocator de scrâșnete aprige din dinți să vezi că se pot face afaceri și averi importante fără a da vreodată pe la școală și fără a te umili aproape zilnic în fața șefilor, funcționarilor statului sau a băncilor.

Dincolo de asemenea judecăți este însă înțelegerea, poate subconștientă, a faptului că așa zisa civilizație a majorității și așa-zisul lor stat nu merită respectul și supunerea pe care o revendică. E logic deși aparent sofistic: dacă ar fi demni de respect romii nu le-ar râde în toate felurile în nas. Disprețul romilor față de acestea e defapt meritat iar majoritatea nu e pe departe așa de civilizată, de europeană și de modernă pe cât se pretinde. Trei motive din milioanele la îndemână: munca asiduă și talentul nu par a fi ingredientele reușitei sociale în România, și nu din vina romilor, infracționalitatea romă e întreținută și de ineficiența autorităților - un amestec de incompetență și corupție pe care nu l-au produs romii, iar romii par a fi indispensabili la fiecare dintre alegeri, pentru că avem un simulacru trist de clasă politică.

Ca să sintetizez: ura majorității față de romi nu este altceva decât disprețul majorității față de sine însăși.

Optimism

China e a doua economie a lumii cu o creștere de neoprit. De ceva vreme mârâie la japonezi, la filipinezi sau la indieni pentru teritorii. Rusia a depășit Germania ca volum al economiei. Nu a avut nici o reținere a trimite tancurile în Georgia când a simțit că autoritatea îi este pusă la îndoială. Statele Unite încearcă să se convingă pe ea însăși că mai e jandarmul mondial - o poziție temporară și circumstanțială la care e greu să renunțe. Pare din ce în ce mai probabil că, pentru siguranța viitoare, va face compromisuri azi greu de imaginat și care ne vor privi și pe noi. UE nu mai contează ca agent politic și nu e clar cât va mai conta și ca actor economic global. Fără identitate, fără leadership și fără creștere poate să fie doar un teritoriu numai bun de ocupat.
În orice caz, centrul de greutate al lumii e mai departe de noi decât a fost vreodată în ultimii 500 de ani.
Iată cum răspundem noi: înmormântăm bulibașe autoîncoronate, urmărim fascinați spectacolul bandelor de infractori autointitulați oameni politici care conduc statul și ne înghesuim la apă sființită și icoane făcătoare de minuni. Sau evadăm în reverii monarhiste sau revizioniste.

Elysium

Contra stângiștilor nemulțumiți de faptul că personajul principal (jucat de un Matt Damon destul de convingător în rolul de macho obosit mai mult de viața lui de luzăr decât de radiațiile care i-au scurtat biografia la 5 zile) e scandalos de indiferent politico-ideologic o sa îl parafrazez pe Marx. Mentorul lui Engels, Lenin și Stalin pe undeva prin opera lui spunea ceva de genul „Istoria omenirii este istoria omului care își vede de ale lui”. 

Încercând să evite un deces iminent Max (nu Marx) face istorie și deschide norodului sărman de pe Pământ accesul la toate minunățiile rezervate clasei de îmbuibați de pe Elysium – o colonie de lux, cu gravitație, atmosfera și de toate, plasată pe orbită geostaționară, pentru cei mai potenți financiar și social reprezentanți ai speciei.

Știu că este ceva contradicție chiar în sânul gândirii marxiste, cea dintre rolul individualităților și cel al maselor în făurirea istoriei, dar regizorul scenarist a socotit probabil că publicul mâncător de popcorn este mai degrabă liberal-democrat și că nu va înțelege o revoluție altfel decât făurită prin gesturi eroice ale unor personaje de altfel egoiste și chiar antipatice.

Altfel, în film sunt îngrămădite o sumedenie de stereotipuri din poveștile cu super-eroi americani (visurile frânte ale copilăriei, infractor de nevoie, iubirea pură și stăruitoare, copii bolnavi pentru sensibilizare – în caz că nu suntem destul de emoționați de copilăria eroului, roboții cei răi ca simbol al tehnologiei ca instrument al asupririi de clasă, străinul cel rău – de data asta un fel de Angela Merkel cu origini franțuzești – pentru a acoperi toată ostilitatea planetară față de imperialismul european).  Conflictul social este subliniat caricatural prin diverse tușe psihologice – proletariatul (eminamente latino!) e solidar, curajos și plin de înțelegere în timp ce exploatatorii de pe Elysium au toate semnele caracterologice criticate  ale burgheziei – ipocrizie, cruzime amestecată cu lașitate, lipsă de empatie și vanitate. Mă întreb câte din aceste contraste  sunt inspirate din dezgustul regizorului față de lumea din care provine (Africa de Sud).

Pentru publicul de vacanță – cel căruia I se adresează de fapt în calitate de material propagandistic și de consum – pelicula are de toate: o poveste destul de simplă, personaje stereotipe dar accentuate prin regie și montaj, violență dozată corect, efecte speciale și panorame pe măsura gusturilor epocii. Povestea te ține cu sufletul la gură iar pentru cei care își dau la minim tendințele criticiste este chiar o experiență agreabilă. Mie mi-a plăcut mai mult decât războiul cu zombii purtat de Brad Pitt, par examplu. 

Cârcotașii din clasa burgheză vor pleca de la film cu o oarecare stare de nedumerire și sentimente contradictorii. Istoria revoluționară a omenirii nu este neapărat una fericită așa că în momentul în care bogățiile de pe Elysium devin accesibile tuturor nu ne e greu să ne închipuim că distrugerea și dispariția lor este pe aproape. Pe de altă parte, nu poți să rămâi indiferent la suferințele celor mulți și nevinovați și, pe de altă parte, trebuie să te temi că, în absența unor semne de generozitate, destinul celor bogați, izolați încă în țările sau cartierele lor, nu poate fi unul fericit, aidoma celor de pe Elysium care nu au înțeles că trebuie să împartă multul pe care îl au.

Avantaj vor avea din această producție organizațiile filantropice tiermondiste – aceste cutii ale milei pentru occidentalii măcinați de sentimente de vinovăție, industria culturală a stângii – un imens aparat de producție și consum al religiei civile a eliberării și, bineînțeles, producătorii filmului. Morala filmului este, totuși, una mai puțin marxistă: că istoria e un efect neașteptat (pervers pentru unii) al nervilor, pasiunilor sau angoaselor unora care fac altceva decât au fost învățați să facă și care nu au fost împușcați la momentul potrivit. 

Scrisoare deschisă Domnului ministru al Educației, Remus Pricopie

Scrisoare deschisă

Domnului ministru al Educației, Remus Pricopie

Ref: Demiterea președintelui Comisiei de Sociologie, Științe Politice și Administrative,

Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU), domnul Daniel Barbu

Domnule ministru,

Un număr de opt cadre universitare și cercetători de la următoarele instituții: Universitatea din București, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Universitatea din Oradea, Institutul de Cercetare a Calității Vieții (Academia Română), vă solicită să îl demiteți pe președintele Comisiei de Sociologie, Științe Politice și Administrative, din cadrul CNATDCU, domnul Daniel Barbu.

Motivul solicitării demisiei este activitatea disfuncțională a Comisiei, care blochează procedura de abilitare pentru conducerea de doctorate. În prezent se afla la Comisie un număr de 16 dosare de abilitare neanalizate, depuse în perioada mai - decembrie 2012.

Conform legii, procedura de abilitare trebuie să dureze maximum 60 de zile pentru a stabili dacă dosarul de abilitare este respins sau admis pentru sustinerea tezei de abilitare si pentru comunicarea acestei decizii candidatului. În niciunul din dosarele menționate nu s-a respectat termenul legal. Niciunul dintre candidați nu a primit un răspuns, nici pozitiv, privind continuarea procedurii de abilitare prin stabilirea comisiei si susținerea publică a tezei de abilitare, nici negativ, privind neîndeplinirea criteriilor de abilitare. Această stare de fapt se datorează refuzului președintelui Comisiei, domnul Daniel Barbu, de a analiza dosarele de abilitare și lipsei de activitate normală a Comisiei, din cauza neîntrunirii cvorumului la ședințe. În acest moment, suplimentar celor 16 teze de abilitare se află peste 120 de teze de doctorat susținute, care așteaptă avizarea  Comisiei de câteva luni.

Informăm publicul că blocarea procedurii de abilitare afectează grav modul de funcționare a școlilor doctorale din instituțiile menționate mai sus. Prin pensionarea conform legii a conducătorilor de doctorat care au împlinit vârsta de 65 de ani, existența și funcționarea școlilor doctorale și, implicit, cercetarea academică sunt amenințate. Lipsa unor noi îndrumători de doctorat fac imposibilă intrarea unor noi studenți la ciclul doctoral și continuarea normală a activității celor existenți. Precizăm că abilitarea reprezintă certificarea calității unei persoane de a conduce lucrări de doctorat şi a fost introdusă de către Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 ca un instrument de selecţie a cadrelor didactice performante pentru a preda în cadrul şcolilor doctorale.

De asemenea, menționăm pentru public faptul că, anterior acestei scrisori, am înaintat ministrului Educației Naționale un memoriu (nr. 16.587/23.05.2013) prin care am solicitat deblocarea activității acestei Comisii. După aproape două luni am constatat însă că situația a rămas neschimbată. Ca atare, așa cum am anunțat în memoriu, vom acționa în instanța de contencios administrativ Ministerul Educației Naționale și decidenții responsabili pentru această situație.

Semnatari :

Conf. dr. Gabriel Badescu - Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

Cercetator științific dr. Sorin Cace - Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Academia Română

Conf.dr. Stefan Marian Cojocaru - Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Conf. dr. Irina Culic - Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

Conf. dr. Ioan Durnescu - Universitatea din București

Conf. univ.dr. Adrian Hatos - Universitatea din Oradea

Conf. univ. dr. Sandu Frunză - Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

Conf. dr. Zulean Marian - Universitatea din București

O renunțare și mai multe păreri

L-am lăudat pe Dorin Coita când și-a făcut publice părerile despre situația UO pe blogul personal, chiar dacă nu i-am împărtășit în totalitate gândurile (îmi pare rău dar nu știu să introduc link exact către postare de pe Facebook, care a fost apoi preluată și de colegul Bogdan Voicu).

Articolul lui Dorin s-a rostogolit destul de bine până a ajuns să fie preluat de ziare locale și, în cele din urmă, de eBihoreanul (http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-1-5/universitar-oradean-ne-omoara-trepadusii--109059.html) prin Adrian Țic (fostă Totoran cred) care, bineînțeles a interpretat textul colegului exact în felul în care i-a convenit.

După aproximativ 2 zile de la apariția trimiterii din eBihoreanul Dorin se hotărăște să șteargă articolul de pe blogul personal explicând că textul a fost folosit fără permisiune de către săptămânal sugerând în același timp că asocierea cu eBihoreanul nu îi este pe plac (http://dccoita.blogspot.ro/2013/06/framantari-si-griji-la-universitate.html).

Nu trebuie să judecăm prea mult ca să concluzionăm cu gestul lui Dorin e o greșeală. În momentul în care a postat articolul pe blog aceesta a devenit public situație de ale cărei consecințe autorul trebuia să fie pe deplin conștient. Printre consecințele posibile se află citarea, comentarea sau parafrazarea articolului de către alții, chiar dintre cei care nu îi sunt pe plac autorului.

Eliminând articolul de pe blog însă Dorin își face sieși și UO un deserviciu și mai mare decât cel aparent produs de criticarea managementului universității. Multă lume va crede că asupra lui Dorin s-au făcut presiuni din interiorul UO în urma preluării postării de către unele ziare cu oarecare audiență. Ideea că universitatea practică cenzura asupra exprimării opiniilor propriilor angajați nu poate face bine imaginii sale. În fond și la urma urmei, conducerea universității ar trebui să fie mulțumită că specialiștii de la o facultate unde se predică și se cercetează managementul se implică benevol în guvernarea și administrarea instituției în această perioadă de criză. Nici faptul că angajații săi renunță așa de ușor la propriile păreri nu e în avantajul universității.

În al doilea rând, Dorin a renunțat prea repede la articolul său ca să nu ridice semne de întrebare cu privire al consistența exprimării sale în general. Dacă ideile sale au fost preluate de eBihoreanul și-au pierdut valabilitatea? Se adresa Dorin altui public decât cel pentru care se scriu articolele din săptămânalul citat? Dacă nu a anticipat consecințele ieșirii sale de pe blog Dorin poate fi etichetat cel puțin necugetat. Indiferent de motive, renunțarea îi afectează lui Dorin credibilitatea și astfel prestigiul personal.

Cred că gestul cel mai corect și bărbătesc din partea lui Dorin este să reîncarce articolul, să admită că nu poți să fii în toate luntrile în același timp (asta mai ales pentru el) și eventual să publice un nou articol în care să se delimiteze de posibililele interpretări abuzive ale textului său.

PS

Menționez că sunt dintre cei care în trecut am fost făcut harcea parcea de cei de la eBihoreanul/Bihoreanul pe câteva teme sensibile (că aș fi manipulat rezultatele unor sondaje sau studii e acuza cea mai ridicolă dar și dureroasă pentru mine) fără prea multă posibilitate de replică așa că nu am nici un motiv să le iau apărarea. Atitudinea lor față de Universitatea din Oradea este ambivalentă, alunecând frecvent către critică distructivă, sistematică și aparent rău intenționată. Dacă ar căuta cu adevărat să ajute universitatea și, prin asta, orașul - fiind dedicați trup și suflet eforturilor primăriei :-) - ar promova și lucrurile bune pe care unii angajați ai Universității din Oradea le reușesc. Dar politica redacțională a celor de la Bihoreanul e o temă fără prea multă speranță iar despre imaginea UO am mai scris în altă parte așa că mă opresc aici.

Heterodoxie româno-maghiară

Textul asta l-am publicat acum cativa ani. De atunci nu s-a schimbat nimic. De data asta se canta ceardasul steagului secuiesc in doua limbi. Dar refrenul e acelasi.

Când niște propoziții arbitrare au forță axiomatică în construcția reprezentării lumii, într-atâta încât însăși discutarea lor este refuzată cu spaimă, vorbim despre ortodoxie, sau dogmă. Știm că universul social al oamenilor de rând este populat cu adevăruri supreme pe care nu este corect, din punct de vedere politic, să le pui sub semnul întrebării.

Face parte din dogmatica patriotică românească o doză importantă de șovinism antimaghiar. Pe scurt: nu poți să pretinzi că ești patriot român și, în același timp, să ignori defectele și amenințarea vecinilor de la apus. Pentru România profundă, tertium non datur. Nu în raport cu bulgarii, cu sârbii sau cu turcii ne-am definit ca națiune ci în dialectica cu maghiarii și, aproape în aceeași măsură, cu rușii. A elimina aceste capitole din mitologia națională înseamnă a le lăsa fără momentele sale culminante din perioada de construcție a identității românești. Împiedicarea aterizării președintelui ungar la Târgu-Mureș a fost un gest patriotic, nu-i așa?

Patrioții maghiari de la noi au și ei prințipuri nedislocabile. Cum ar fi aceea cu autonomia teritorială. Mai nimeni nu își aduce aminte cum a apărut și ce ar presupune în mod exact – credeți-mă, mătușile cu școală profesională de prin Secuime nu au fost de prea multe ori în Catalonia ori în Tirolul de Sud – dar a prins rădăcini solide în discursul politic al maghiarimii din Ardeal. Acceptarea discursului autonomist este astăzi criteriu de eligibilitate pentru elita politică maghiară locală.

Elita politică românească nu poate fi cu mult mai tolerantă decât majoritatea votantă și irascibilă. La rândul lor, liderii maghiari au ca obligatorie tema autonomiei. Ca răspuns, românii trăiesc cu izbucniri năvalnice de adrenalină orice referire la autonomie : principiile cu consistență metafizică ale statalității românești – caracter național, unitar și independent, pe care le-am tocit în orele de Constituție de pe vremea împușcatului, sunt contestate! Reacţiile nervoase ale românilor sunt, pentru patrioții maghiari, indiciu al intoleranţei, al poftei de asuprire şi asimilare, justificări foarte bune pentru solicitarea mai apăsată a autonomiei.

Aparent, conducerile politice maghiare şi româneşti sunt captive într-un dialog al surzilor. În realitate, îşi fac servicii reciproce întărind agenda politică a celuilalt şi, dându-i un os de ros. Orice acţiune autonomistă maghiară are consecinţă manifestarea patriotismului neaoş şi obţinerea de puncte electorale. Fenomenul funcţionează analog şi pentru maghiari. A fost logic ca trimiterea UDMR-ului în opoziţie să fie taxată imediat ca act antimaghiar și urmată de întărirea rândurilor în jurul figurilor emblematice și a temelor cu potențial de mobilizare emoțională ale maghiarilor.

Pe termen lung, practicarea intensivă a demagogiei populiste naționaliste va avea mai multe consecințe nefaste. Cea mai periculoasă mi se pare blocarea sau întârzierea modernizării proiectului politic românesc. România poate experimenta, de pildă, cu succes regionalizarea sau federalizarea, la fel cum o fac numeroase țări europene, dar este împiedicată de spaima de unguri. Reproducerea narațiunilor identitare cu încărcătură șovină va perpetua anacronicele naționalisme tipice pentru periferia Europei făcându-ne în continuare bizari pentru partenerii noștri occidentali. În plus, dialogul intercultural transilvănean este schilodit de suspiciunile reciproce potențate de liderii politici, viitorul părând mai degrabă al segregării în insule etnice decât cel al conviețuirii.

Dar pentru ca toate acestea să nu se mai întâmple atât românii cât și maghiarii trebuie să aibă curajul de a ieși din propriile ortodoxii.

Audentes fortuna iuvat?

Vestea plagiatului de care e acuzat Victor Ponta a produs o reacție dură din parteaUniversității din București care a prezentat cu mare tam-tam decizia și argumentația comisiei special întrunită pentru a judeca furăciunea care îi este imputată premierului. Deși cazul Universității din București este evident, Ministerul se face că plouă, pretinzând că este lipsit de instrumente juridice pentru a pedepsi actul de presupusă piraterie juvenilă al marelui lider.

Nu la fel de durăa fost reacția Universității din Oradea la dezvăluirile suficient de clare referitoare la pe atunci ministru al educației, Ioan Mang. Primul ministru, același Victor Ponta, într-un superb gest pe deplin oximoronic, și-a umflat mușchiul și l-a demis. Universitatea a discutat în comisiile ei cazul dar nu afost capabilă să adopte vreo rezoluție sau să ia o decizie acționând în realitate ca o nevastă paralizată de frica soțului cu palma grea și vorba aspră.

Două cazuri similare care au produs reacții constrastante ale universităților și aleguvernului care ne indică raporturile asimetrice cu capitalurile specifice pentru care universitățile se află în competiție. Deși tentația de a atribui discrepanța evidentă diferenței de curaj moral este mare.

Universitatea din București tânjește foarte mult să fie recunoscută ca una de elită la nivel internațional, poziția ei în câmpul universitar românesc nefiind defel contestată. Pentru a căpăta o statură internațională trebuie să acumuleze, pe lângă altele precum independența academică, puncte de respectabilitate care izvorăsc din reacțiile la situații de criză etică precum cea a mișmașului detinerețe al actualului prim-ministru. Colegii de la București nu au greșit în calculul lor: ministerul nu a retaliat cine știe ce – pentru că nu prea are cum– având în vedere că oricum ai învârti comisiile și consiliile naționale de pelângă Minister de reprezentanții Universității din București nu ai cum să scapi. Efectul mâniei guvernamentale a afectat persoane înlăturate din pozițiide putere din aparatul ministerial dar nu universitatea ca organizație.  Gesturi mari poate pentru câte unul mai slabde înger dar mici pentru o universitate de nivel european, cum se vrea cea din București.

Universitatea din Oradea nu are, în schimb, asemenea pretenții, fiind preocupată, în schimb, să își asigure o relație prietenoasă cu locul din care izvorăsc resursele care îi sunt critice: banii și certificarea. Acestea depind de evaluări  de multe ori discreționare în al căror caz absența platoșei prestigiului te face vasal al rețelelor și al reciprocităților. Forțarea dușmăniei principalului partid de guvernământ pare, astfel, aproape un gest eroic pe care greu îl putem aștepta de la diriguitorii Universității din Oradea sau de la managerii oricărei instituții de aceeași statură. În cazul foarte puțin probabil al unor gesturi epice de sancționare a unor colegi cu relații cu ‘puterea’  te poți trezi cu evaluări dușmănoase de la ARACIS, CNCS (care acordă finanțările pe proiecte de cercetare), CNATDCU (care acordă titlurile academice), oricât de independente se dau ele. Un risc pe care nu și-l asumă nimeni în locuri atât de îndepărtatede centrele puterii. Cred că sunt puțini cei de la Universitatea din Oradea care ar îndrăzni să pună în pericol salariile colegilor pentru vanități personale academice.

Așa că, până la urmă, totul se rezumă la afiliație, capital simbolic și distanța față de putere. Liniștea din ultimele luni ne arată ce săraci suntem în capital simbolic - pentru că numai pentru cineva respectat are sens să facă statementuri publice - și cât suntem de dependenți de structurile administrative. 

Vă rog, gândiți!

De ziua Sfintei Preacuvioase Paraschieva, de Sfântul Ion cel Nou, de Bobotează sau de oricare alt sfânt, mii de credincioși se calcă în picioare pentru a pune mâna pe lucrurile făcătoare de minuni – PET-uri cu apă sființită, bucăți de oase cu certificat de autenticitate.

După ce tratamentele „alopate” par a fi dat greș în diverse ocazii (calitatea sistemului medical românesc poate fi o explicație, limitele științei alta), mii de români se îndreaptă spre homeopați, vraci sau șamani pentru a primi îngrijirea holistă derivată din vreo perspectivă spiritualistă cu inflexiuni orientale asupra funcționării corpului și a relației acestuia cu universul. Pentru siguranță, uneori se agrementează intervenția cu niște rugăciuni, apă sființită și chiar cu pelerinaje în locuri pline de supranatural.

Nu contează finalul – divinitatea alege căi misterioase – succesul e o garanție a fiabilității metodei iar insuccesul dovadă a lipsei de fidelitate a celui care o aplică.

Capacitatea românilor de a crede în minuni este bine cunoscută. Falimentele răsunătoare de la Caritas, FNI,  sau spargerea bulei imobiliare din 2008 intră în același registru al fatalismului și al așteptării miraculosului specifice populațiilor needucate și imature. Nu fac excepție din această listă nici entuziasmele tâmpe ale voturilor pentru schimbare din 1996, 2004 sau 2012. Sau așteptările comice la minuni din partea unei echipe naționale de fotbal destul de jalnică. La fel de irațională este și credința că monarhia sau orice altă reformă simplă ar funcționa  aidoma unui glonț magic care ar rezolva ca prin farmec toate problemele noastre. Ar fi comic, dacă nu tragic, să avem nevoie de un experiment natural ca să se dovedească că nu e așa.

Nu știu dacă copiii au nevoie de Moș Crăciun sau de Făt-Frumos ca să aibă o percepție pozitivă a realității dar adulții responsabili din lumea civilizată cu siguranță nu. Principiul realității este dureros, rezultatele cer știință, efort, riscuri și timp, lucruri pe care se pare că nu le controlăm îndeajuns și cu care nu ne putem împăca. Abia așa începem să fim cu adevărat moderni. 

Robin Hood demagogul

Demult nu am mai auzit atâtea bizarerii și păreri tangente cu problema ca și cu ocazia scoaterii pietrei aruncate cu nonșalanță de ministrul Nicolaescu în iazul politicilor de sănătate.

Sunt banii colectați prin CAS publici sau privați? Constituie ei un impozit sau o asigurare individuală? Ce înseamnă solidaritate socială? Este propunerea ministrului o sugestie de naționalizare?

Cred că orice discuție ar trebui să pornească de la 2 scopuri fundamentale inexorabil legate: 1) accesul tuturor cetățenilor la servicii medicale de calitate; 2) utilizarea eficientă a banilor asiguraților (indiferent ce nume dăm contribuțiilor lor).

Ce legătură au aceste obiective cu propunerea ministrului nu îmi este clar. Dacă deconturile per intervenție sau analize  la privat ar fi mai costisitoare decât la unitățile publice renunțarea la finanțarea de la CAS a spitalelor și clinicilor private ar fi justificată. Dar nu este așa - știm bine că se decontează la aceași tarif intervențiile la privat și la public. Dacă am avea dovezi că managementul unităților publice ar fi mai bun decât la cele private iar ar fi bine să fie orientați banii doar către aceste spitale și clinici. Ar fi minunat să fie așa dar minunile nu se întâmplă în partea asta de lume.

Cred că sistemul corect este ca CAS-ul să contracteze anual sau multianual un anumit număr de analize, intervenții etc. pe criterii de eficiență cost-beneficiu și de îndeplinire a unor standarde de calitate. Singurul loc în care contează dacă contractorii sunt privați sau de stat este acela al accesului la tratamente al categoriilor celor mai sărace care, în mod evident, nu pot acoperi costurile adiționale impuse de privați.

Cred că aici este și miezul problemei pe care îl semnalizează defapt inițiativa lui Nicolăescu și care arată încă odată ipocrizia guvernamentală: doctorimea din spitalele publice nu vede cu ochi buni că le pleacă la privați cei mai lucrativi pacienți ei rămânând pe cap cu cazurile sociale, multe, nerentabile și complicate. Demagogia devine astfel evidentă: retragerea decontărilor către spitalele private ar  forța migrarea către spitalele publice a unui segment din clientelă fără a îmbunătăți accesul la servicii medicale ale celor săraci (cu alte cuvinte, sporul de finanțare la public ar fi consumat de clienții de clasă mijlocie inferioară care ar decide să se înghesuie la public cu plicurile și relațiile pregătite). Dezavantajul imediat pentru cei săraci, cărora li se plânge pe umăr cu lacrimi de crocodili poartă în literatura de politici publice denumirea de „efectul Robin Hood”, care înseamnă, paradoxal, că de repartizarea egalitară și etatistă a serviciilor publice beneficiază în primul rând persoanele din clasa mijlocie deoarece sunt înzestrate cu resurse pe care cei marginali nu le au.

Soluțiile pentru sistemul sanitar sunt cu totul altele. Pe scurt ele se pot enunța în puține cuvinte: 1) opriți furturile din sistem; 2) puneți-I pe toți cei care au venituri sau proprietăți peste un anumit prag să contribuie. E atât de simplu!

Alba Iulia - simboluri

Biserica inghesuita intre blocuri.

Cu adevarat Land of Choice!

Peisaj citadin. Downtown Oradea, vara 2009